Capitolul V

— Sper că nu aveţi nimic împotrivă dacă joc puţin golf în parc, ca să nu-mi ies din mână? întrebă Lucy.

— Sigur că nu. Vă place să jucaţi golf?

— Nu sunt prea grozavă, dar aş vrea să-mi menţin forma exersând. Este o modalitate agreabilă de a face mişcare, când eşti obligat să te rezumi exclusiv la plimbări.

— Doar pe domeniul meu se poate plimba omul, mârâi domnul Crackenthorpe. Numai trotuare, asfalt şi case sărăcăcioase sub formă de cutii de chibrituri. Tare ar vrea să pună mâna pe pământul meu şi să mai construiască lucruri de-astea. Dar n-o să-l capete cât timp trăiesc eu. Şi nici nu mă gândesc să mor ca să-i fac cuiva vreo plăcere, înţelegeţi? Nu mor ca să nu-i fac pe plac cuiva!

— Dar tată! spuse blând Emma Crackenthorpe.

— Ştiu la ce vă gândiţi… şi ce aşteptaţi. Toţi deopotrivă. Cedric şi vulpoiul acela viclean de Harold cu mina lui mulţumită de el însuşi. Tare mă întreb ce urmăreşte Alfred că nu a încercat încă să-mi facă de petrecanie. Nu sunt, de altfel, sigur că nu a încercat până acum. De Crăciun, de pildă. Am avut atunci accesul acela foarte ciudat. Bătrânul ăla şmecher de Quimper era foarte uimit. Mi-a pus tot soiul de întrebări curioase.

— Oricine are, din când în când, dureri intestinale, tată.

— Da, bine, bine! Spune doar că mâncasem prea mult! La asta te referi? Şi de ce, mă rog, am mâncat prea mult? Pentru că se găsea prea multă mâncare pe masă, exagerat de multă. Risipă şi mână spartă! Numai pentru a azvârli cu banii. Mi se pare, domnişoară, că aţi adus, la prânz, cinci cartofi şi… deosebit de mari. Doi cartofi de persoană sunt de ajuns. Să nu mai veniţi decât cu patru la masă. Cartoful rămas de azi s-a irosit degeaba.

— N-a fost irosit, domnule Crackenthorpe. M-am gândit să-l folosesc, în seara asta, la o omletă spaniolă.

Când părăsea camera cu tava pentru ceştile de cafea, Lucy îl auzi pe domnul Crackenthorpe zicând:

— Şireată femeie. Are un răspuns la orice. Dar găteşte foarte bine… şi arată îngrijită.

Lucy îşi luă o crosă uşoară (din simţ de prevedere îşi adusese cu ea un set de crose de golf) şi se duse în parc. Începu să joace o serie de mingi. După vreo cinci minute, lovi una, în mod intenţionat, greşit, în direcţia terasamentului de cale ferată. Lucy se urcă pe terasament şi începu s-o caute. Din când în când se uita spre casă. Era destul de departe şi nimeni nu se interesa câtuşi de puţin de ceea ce făcea ea. Aşa îşi continuă cercetările. Câteodată arunca o minge, două de pe panta terasamentului în iarbă, în decursul după-amiezii a cercetat cam o treime din terasamentul de cale ferată. Nu a descoperit nimic frapant, îşi continuă jocul, îndreptând mingea spre casă.

Dar a doua zi găsi ceva. Un tufiş de spini, care creştea pe la jumătatea înălţimii terasamentului de cale ferată, fusese călcat în picioare. Nişte crengi zăceau prin jur. Lucy cercetă tufişul. Agăţată de un spin se găsea o bucăţică de blană. Avea aproape aceeaşi culoare ca cea a lemnului, maro deschis. Lucy o privi o clipă, apoi scoase o foarfecă din geantă şi o tăie cu atenţie pe jumătate. O introduse în plicul pe care îl avea la ea.

Apoi coborî încet panta destul de abruptă şi îşi continuă investigaţiile. I se păru că, în iarba deasă, vede un fel de urmă, ca şi cum cineva umblase pe acolo. Dar urma era aşa de slabă, atât de îndoielnică precum urmele lăsate chiar de ea însăşi. Trebuia să fie destul de veche şi Lucy nu era sigură dacă imaginaţia nu-i juca vreo festă.

Plină de râvnă, începu să caute metodic în iarba de la poalele terasamentului, printre tufişurile de ciulini. În cele din urmă, după vreo oră, truda îi fu răsplătită. Găsi o pudrieră şi un lucru mic şi ieftin din email. Le luă cu batista şi le introduse în geantă. Mai scormoni, dar nu mai dădu de nimic.

În după-amiaza următoare se urcă în maşină şi se duse la mătuşa sa bolnavă. Emma Crackenthorpe îi spuse binevoitoare:

— Aveţi timp berechet! E suficient să vă întoarceţi doar cu puţin înainte de masă.

— Vă mulţumesc foarte mult, dar vin cel mai târziu la ora şase.

Căsuţa de pe Madison Road, nr. 4 era cam sumbră şi strada îngustă. La ferestre atârnau perdele curate, pragul era alb ca neaua şi clanţa de alamă strălucea. O femeie înaltă, cu o înfăţişare mânioasă, îmbrăcată într-o rochie neagră îi deschise şi o privi prost dispusă pe Lucy, când îi dădu drumul să intre.

Miss Marple ocupa dormitorul care se afla în spate, curat-lună, plin de şerveţele şi mileuri. Miss Marple stătea într-un fotoliu mare lângă şemineu şi împletea preocupată.

Lucy închise uşa după ea, apoi se aşeză pe un scaun în faţa lui Miss Marple.

— Se pare că aţi avut dreptate, începu ea.

Scoase din geantă ceea ce găsise şi-i povesti tot ce făcuse.

Miss Marple se înroşi uşor triumfătoare.

— Poate că nu e prea potrivit, zise ea, dar te simţi ciudat de mulţumită când deţii dovada că teoria ta nu a dat greş.

Cercetă bucăţica de blană.

— Elspeth spunea că femeia purta o haină de blană de culoare deschisă. Cred că pudriera a fost în buzunarul mantoului, a căzut undeva jos şi s-a rostogolit pe taluzul terasamentului. Din asta nu poţi trage multe concluzii, dar tot e ceva. Nu aţi luat întreaga bucată de blană?

— Nu, jumătate am lăsat-o în spinii tufişului.

Miss Marple încuviinţă.

— Perfect. Sunteţi foarte inteligentă, draga mea. Poliţia va dori să dovediţi ceea ce susţineţi.

— Vreţi să vă duceţi la poliţie cu cele găsite?

— Încă nu… Miss Marple căzuse pe gânduri: Cred că ar fi bine să găsim mai întâi cadavrul. Nu sunteţi de aceeaşi părere?

— Desigur, dar nu e prea târziu? Adică, logic, presupunerea dumneavoastră este corectă. Ucigaşul a aruncat corpul din tren, după care a coborât, probabil, la Brackhampton şi cândva – pesemne în aceeaşi noapte – s-a reîntors şi a îndepărtat cadavrul. Dar ce s-a întâmplat atunci? Trebuie să-l fi dus undeva.

— Nu undeva, o contrazise Miss Marple. Mi se pare că n-aţi abordat problema în mod logic, dragă domnişoară Eyelesbarrow.

— Spuneţi-mi, simplu, Lucy. De ce „nu undeva”?

— Deoarece, în cazul în care ar fi omorât fata, într-un anumit loc, şi i-ar fi luat cadavrul cu maşina, atunci ar fi fost mult mai uşor. Nu v-aţi gândit la asta…

Lucy o întrerupse:

— Vreţi să spuneţi… vreţi să spuneţi că ar fi fost o crimă premeditată?

— La început nu am fost de această părere, răspunse Miss Marple. Nu mi-a trecut prin gând. Totul părea că s-ar fi produs dintr-o ceartă, că bărbatul îşi pierduse stăpânirea de sine, a strangulat fata şi apoi s-a văzut confruntat cu problema ce-ar putea face cu victima sa – e problema pe care trebuia s-o rezolve în câteva minute. Dar ar fi fost mai mult decât un incident, dacă el a omorât fata într-o izbucnire de mânie, apoi a privit pe fereastră şi a descoperit că, în clipa aceea, trenul lua o curbă, ceea ce îi dădea posibilitatea să se debaraseze, în locul acela, de moartă şi în cazul în care el nu numai că o aruncă din tren, dar se şi întoarce, mai târziu, s-o găsească pentru a o putea îndepărta! Dacă ar fi aruncat exact acolo cadavrul din întâmplare şi nu ar fi întreprins apoi nimic, atunci ea ar fi fost de mult găsită.

Tăcu. Lucy o privea. După o scurtă pauză, Miss Marple continuă gânditoare:

— Trebuie să recunosc că a fost o crimă extraordinar de abil plănuită. Trebuie să fi fost pusă la punct cu foarte mare grijă. Un tren reprezintă ceva anonim. Dacă ar fi ucis femeia acolo unde locuia sau se afla, l-ar fi putut vedea cineva venind sau plecând. Dacă ar fi dus-o cu maşina undeva în provincie, cineva ar fi putut reţine numărul sau marca autoturismului. Dar un tren plin de străini care urcă sau coboară. Într-un vagon fără culoar, unde el se afla singur cu ea, afacerea era foarte simplă… mai ales, când te gândeşti că el plănuise precis totul mai departe. El cunoştea Rutherford Hall. Trebuie să-i fi cunoscut, cel puţin poziţia geografică, să fi ştiut că e situat deosebit de izolat, într-o oarecare măsură ca o insulă într-un oraş, înconjurată de liniile de cale ferată.

— Exact aşa şi este, spuse Lucy. Rutherford Hall este un anacronism, o reminiscenţă a trecutului. Viaţa trepidantă a oraşului se desfăşoară în jurul său, dar nu-l deranjează. Furnizorii îşi aduc, în zorii zilei, marfa şi asta-i tot.

— Să presupunem, aşadar, că ucigaşul a venit, în aceeaşi noapte, la Rutherford Hall. Era deja întuneric, când moarta a căzut din tren, şi nu avea de ce să se teamă că ar fi fost găsită până a doua zi.

— Nu, desigur că nu, fu de acord Lucy.

— Acum, în ce fel s-ar fi întors ucigaşul la locul crimei? Cu maşina? Ce drum putea să folosească?

Lucy se gândi:

— De-a lungul zidului unei fabrici e un drum cu gard viu, iar de partea cealaltă a lui se află terasamentul de cale ferată. Printr-un pasaj subteran se ajunge la o şosea care începe de la domeniul Rutherford Hall. El putea să meargă de-a lungul terasamentului, să ia cadavrul şi să-l târască până la maşină.

— Şi apoi, continuă Miss Marple, a dus-o într-un loc pe care îl alesese dinainte. Totul a fost minuţios plănuit, înţelegi? Şi nu cred că a îndepărtat moarta prea mult de Rutherford Hall, sau, în nici un caz, nu a dus-o prea departe. E posibil ca, mai apoi, s-o fi îngropat pe-acolo?

Se uită întrebătoare la Lucy.

— Da, răspunse Lucy pe gânduri. Dar nu a fost chiar aşa uşor, cum sună. Miss Marple încuviinţă dând din cap.

— N-o putea îngropa în parc. Ar fi fost prea mult de muncă şi s-ar fi observat uşor. Poate undeva, unde pământul era deja răscolit?

— Probabil, în grădina de la bucătărie, dar asta e aproape de căsuţa grădinarului. E bătrân şi cam surd… dar ar fi riscant.

— E vreun câine pe-acolo? întrebă Miss Marple.

— Nu.

— Atunci, poate luăm în consideraţie un şopron sau o clădire adiacentă?

— Asta ar fi mai uşor şi ar merge mai repede… Există o mulţime de clădiri vechi, care nu sunt folosite: cămări pentru veselă, ateliere, unde nu mai intră nimeni, cocini stricate pentru porci, hangare şi chestii de-astea.

Miss Marple dădu din cap afirmativ:

— Da, cred că este mult mai probabil.

Florence bătu la uşă şi apăru cu o tavă.

— Mă gândesc, conchise Miss Marple, să nu mai vorbim despre crimă cât timp servim ceaiul. Este o temă groaznică.

După ceai se ridicară.

— Începe să se întunece, remarcă Lucy. După câte mi-am dat seama până în prezent, nimeni de la Rutherford Hall n-ar putea fi criminalul pe care îl căutăm. Acolo locuiesc doar un bătrân, o femeie între două vârste şi un grădinar aproape surd.

— N-am zis că ar locui actualmente acolo, o corectă Miss Marple. M-am referit numai la faptul că trebuie să fie cineva care cunoaşte foarte bine Rutherford Hall. Dar despre asta am putea vorbi după ce veţi descoperi cadavrul.

— Păreţi pe deplin convinsă că îl voi găsi, zise Lucy. Eu nu sunt nici pe departe atât de optimistă.

— Sigur îl veţi găsi, draga mea Lucy. Sunteţi o fată atât de capabilă şi energică.

— Poate în unele privinţe, dar, în găsirea unui cadavru, n-am nici o experienţă.

— Nu e nevoie de altceva decât de o bună cunoaştere a naturii umane, încercă Miss Marple s-o încurajeze.

Lucy o privi şi începu să râdă. Miss Marple îi zâmbi.

În după-amiaza următoare, Lucy se apucă sistematic de treabă.

A scotocit prin toate clădirile alăturate şi şoproanele, a scormonit mărăcinişurile care invadaseră vechile cocini pentru porci şi se uită în camera cazanelor de sub casă. Când auzi o tuse uscată, se îndreptă din şale. Bătrânul grădinar Hillman o privea dezaprobator.

— Aveţi grijă, domnişoară, să nu păţiţi ceva, o avertiză el. Scara nu e prea sigură. Aţi fost şi deasupra vestibulului şi nici acolo pardoseala nu e prea solidă.

Lucy se feri să se arate fâstâcită.

— Mă consideraţi, în mod sigur, foarte curioasă, îi zise râzând. Mă gândeam dacă în acest spaţiu nu s-ar putea face ceva… de pildă, să se cultive ciuperci sau altceva de genul ăsta. Totul lasă o impresie de neglijenţă.

— Asta depinde de stăpân. Nu vrea să dea nici un ban.

— Dar dacă s-ar investi nişte bani în reparaţii, ar fi recuperaţi foarte repede.

— Toate au decăzut prea mult. Ar trebui investită o sumă mare şi stăpânul n-ar consimţi niciodată. Se gândeşte numai la economii. De altfel, ştiu destul de precis ce se va petrece, când el nu va mai fi: tinerii domni vor vinde domeniul cât mai repede cu putinţă. Aşteaptă doar ca să-şi dea duhul. Am auzit spunându-se că vor pune mâna pe o frumoasă grămadă de bani, după ce el va muri.

— E chiar foarte bogat? întrebă Lucy.

— Galanteriile Crackenthorpe”? Aşa se numeşte firma. Bătrânul domn, tatăl domnului Crackenthorpe a înfiinţat-o. El ştia ce vroia. A făcut avere şi a construit casa asta. A băgat mulţi bani aici, dar nu era zgârcit. Nu avea nici o înclinaţie de a fi un zgârie-brânză. Cum se spune, a fost dezamăgit de ambii băieţi. Le-a dat o educaţie bună, i-a trimis la studii… la Oxford şi altele; a vrut să scoată din ei adevăraţi gentlemeni. Dar ei se ţineau mândri şi nu au dorit să intre în breaslă. Cel mai mic s-a căsătorit cu o actriţă şi a avut un accident de maşină pentru că o conducea beat. Cel mare, actualul proprietar, nu s-a înţeles cu tatăl său. A trăit mult în străinătate, a cumpărat o grămadă de statui păgâne şi le-a trimis pe rând acasă. Nu era aşa de zgârcit în tinereţe… asta l-a apucat mai târziu. Nu, nu aveţi cum să-i înţelegeţi pe el şi pe tatăl său.

Lucy îl asculta cu deosebit interes. Bătrânul se rezemase confortabil de perete şi manifesta mult chef să continue să-i relateze povestea familiei. Era clar că prefera să stea de vorbă decât să muncească.

— Bătrânul domn a murit înainte de război. Avea o fire de speriat. Nu suporta să fie contrazis.

— Şi când a murit, actualul domn Crackenthorpe a venit să locuiască aici?

— Da. El cu familia sa. Copiii erau deja mari.

— Dar… asta nu înseamnă înainte de primul război mondial?

— Nu, nu m-am referit la acela. El a murit în 1928.

Lucy îşi dădu seama că 1928 însemna tot „înainte de război”.

— Nu mai vreau să vă mai reţin din treabă, spuse Lucy. Nici eu nu mai am timp.

— Prea multe nu mai pot face, încercă grădinarul s-o reţină. Lumina e prea proastă, zise Hillman cu puţin entuziasm.

Dar Lucy nu se lăsă şi se întoarse în casă. O găsi pe Emma Crackenthorpe în hol citind o scrisoare. Tocmai sosise cu poşta de după-amiază.

— Mâine vine nepotul meu, o anunţă ea. Îşi aduce un prieten de şcoală. Camera lui Alexander e deasupra vestibulului. În cea de-alături va locui James Stoddart-West. Folosesc baia de vizavi.

— Bine, domnişoară Crackenthorpe. Voi avea grijă să fie pregătite camerele.

— Vor sosi înainte de prânz, adăugă Emma şovăitoare. Cred că vor fi tare flămânzi.

— Aşa cred şi eu, îi dădu Lucy dreptate. Ce ziceţi de o friptură de vacă şi tort de mere trampat cu sirop?

— Lui Alexander îi place mult tortul însiropat.

Băieţii veniră în dimineaţa următoare. Amândoi aveau părul îngrijit pieptănat, figuri angelice bănuitoare şi maniere minunate. Alexander Eastley era blond, cu ochi albaştri, Stoddart-West era brunet şi purta ochelari.

În timpul prânzului au discutat, în mod serios, despre diferite evenimente din lumea sportului, de parcă vorbeau de science fiction. Lăsau impresia unor profesori respectabili care tratau aspecte ale culturilor preistorice. În comparaţie cu ei, Lucy se simţea tânără.

După ce strânse masa şi spălă vasele, Lucy ieşi la aer. Îi auzi pe băieţi zburdând pe peluză. O luă şi ea din loc. Apoi se abătu de la drum să caute pe sub nişte tufe dese de rododendroni. Dădu frunzele într-o parte şi se uită sub ele. Aşa merse de la un pâlc la altul. Pe când cerceta din nou pe sub unul, ajutându-se cu bastonul ei de golf, se trezi deodată cu amândoi.

— Căutaţi ceva, domnişoară Eyelesbarrow? întrebă politicos Alexander Eastley.

— O minge de golf, răspunse imediat Lucy. Mai bine zis, mai multe mingii de golf. Am exersat puţin după-amiezile şi am pierdut o mulţime. M-am gândit că astăzi ar trebui, în sfârşit, să mă apuc să le caut.

— Dorim să vă ajutăm, spuse Alexander amabil.

— Foarte drăguţ din partea voastră, dar mă gândeam că jucaţi fotbal.

— Nu poţi juca fotbal tot timpul, fu de părere Stoddart-West. Te încingi prea tare. Vă place golful?

— Îmi place sportul acesta foarte mult, dar am puţine ocazii să exersez.

— Pot să-mi închipui. Desigur, aveţi multă treabă. Mai şi gătiţi, nu-i aşa?

— Da.

— Dumneavoastră aţi pregătit masa de prânz?

— Da. V-a plăcut ceea ce aţi mâncat?

— Deosebit de mult, îi mărturisi cu convingere Alexander.

— Ar trebui să-mi spuneţi ce preferaţi mai mult să mâncaţi?

— Am putea servi o dată mere cu bezele? Îmi plac cel mai mult.

— Desigur.

Alexander oftă mulţumit.

— Sub scară există un set de golf, zise el. Am putea stabili trasee pe peluză. Ce părere ai, Stoddart?

— Splendid! răspunse Stoddart-West.

Încurajaţi de Lucy, se duseră să ia setul de golf. Când se întoarse mai târziu spre casă, Lucy îi găsi ocupându-se cu tot zelul să stabilească traseele de joc, deşi nu erau de acord cu plasarea numerelor.

— Vrem să facem găuri mari şi mai mici, spuse Stoddart-West. Tare păcat că numerele sunt aşa de ruginite. Abia se pot vedea.

— Aveţi nevoie de nişte vopsea albă, propuse Lucy. Poate le vopsiţi mâine.

— Bună idee! Alexander se lumină la faţă. Cred că în „Şopronul cel lung” se află vreo cutie cu vopsele, pe care zugravii au lăsat-o acolo, în vacanţa trecută. Vreţi să vedem?

— Care este „Şopronul cel lung”? întrebă Lucy.

Alexander indică o clădire de piatră joasă, întinsă, aflată în apropierea drumului din spate, nu prea departe de casă.

— E foarte vechi. De fapt nu e nici un fel de şopron, îi explică Alexander. Dar, poate a fost vreodată unul şi s-a păstrat numele de „Şopronul cel lung”. Bunicul zice că datează din era elisabetană, din secolul al 16-lea, dar ăsta e doar un basm. A aparţinut fostei case de pe moşie, care se afla iniţial aici, până când străbunicul meu a dărâmat-o şi în locul acesteia a construit casa asta nouă îngrozitoare.

După o scurtă pauză continuă:

— În „Şopronul cel lung” sunt adăpostite multe din lucrurile pe care bunicul le-a colecţionat în străinătate şi le-a trimis acasă, când era încă tânăr. Majoritatea arată într-adevăr înfiorător. Dar veniţi, să vă uitaţi măcar o dată!

Lucy era bucuroasă să-i însoţească pe băieţi.

Clădirea avea o uşă grea, de stejar.

Alexander întinse în sus mâna şi luă cheia, care atârna de un cui, ascunsă de iederă. O băgă în broască, împinse uşa şi intrară toţi trei.

Când privi în jur, prima impresie pe care Lucy şi-o făcu a fost că se afla într-un muzeu uimitor de urât. Două busturi din marmoră ale unor împăraţi romani se holbau cu ochi de piatră. Lângă un perete se găsea un sarcofag din perioada de declin greco-romană. Lângă el, o Venus goală pe un soclu îşi strângea faldurile veşmântului. În afara acestor opere de artă, se vedeau depozitate scaune şi mese, tot felul de lucruri ca o maşină de cusut de mână ruginită, două găleţi vechi, o pereche de perne de automobil mâncate de molii, o bancă din fier, vopsită în verde pentru grădină, care îşi pierduse un picior.

— Mi se pare că acolo, în colţ, văzusem vopseaua, zise Alexander nesigur.

Dădu la o parte o perdea zdrenţuită. Într-adevăr găsiră două cutii de vopsele, pensule uscate şi înţepenite.

— Pentru ca pensulele să poată fi iar folosite e nevoie de terebentină, spuse Lucy.

Nu găsiră terebentină, dar băieţii se hotărâră ce să ia şi Lucy îi încurajă. Poate se vor îndeletnici o vreme cu vopsirea numerelor de golf.

— Aici ar trebui odată făcut ordine în mod temeinic, murmură ea.

— Nu-mi fac griji pentru asta, zise Alexander. Este încă prea devreme ca şopronul să trebuiască a fi folosit la ceva.

— Să atârn cheia din nou, afară de cui? Acolo stă întotdeauna?

— Da. Aici nu-i nimic de furat. Pe cine l-ar interesa obiectele alea groaznice de marmoră? Şi apoi, cântăresc sigur o tonă.

Lucy îi dădu dreptate. Nu putea să nu se minuneze de gusturile imposibile ale domnului Crackenthorpe. Părea să se fi lăsat condus de un instinct infailibil în alegerea celor mai proaste „opere de artă” din diferite perioade.

Când băieţii plecară să-şi ia bicicletele, Lucy privi gânditoare în jur şi ochii i se opriră asupra sarcofagului.

Aşadar un sarcofag…

Deodată i se păru cât de stătut mirosea în acest „muzeu”. Evident, aici nu se aerisise de mult timp.

Cercetă sarcofagul mai de aproape. Era închis cu un capac greu. Lucy stătea şi se gândea.

În cele din urmă, luă o hotărâre. Se duse la bucătărie, apucă un drug de fier şi se întoarse la şopron.

Nu a fost o treabă uşoară, dar Lucy s-a străduit cu îndârjire să ridice puţin capacul, ceea ce până la urmă a reuşit.

Când deschizătura a fost suficient de mare, Lucy s-a uitat în interior şi a văzut ceea ce conţinea…