Capitolul IX

Singurii care au ştiut să aprecieze cu adevărat şi să înfulece zdravăn mâncarea gustoasă pregătită de Lucy au fost cei doi băieţi şi Cedric Crackenthorpe, pe care împrejurările ce reclamaseră întoarcerea sa în Anglia păreau să nu-l fi tulburat deloc. Lăsa impresia că nu prea lua în serios întreaga afacere. Acest comportament era, evident, contrar aşteptărilor fratelui său, Harold. Acestuia din urmă i se părea crima un fel de insultă personală adusă la adresa familiei Crackenthorpe şi arăta atât de indignat din această pricină încât abia gustă ceva. Şi Emma mâncă foarte puţin. Se vedea că e îngrijorată şi nefericită. Alfred se cufundase în gânduri şi nu prea vorbea. Arăta destul de bine cu faţa lunguiaţă, întunecată şi ochii apropiaţi.

După prânz, cei de la poliţie se întoarseră şi întrebară politicos dacă ar putea schimba câteva cuvinte cu domnul Cedric Crackenthorpe.

Inspectorul Craddock îl invită să ia loc.

— După câte aud, domnule Crackenthorpe, tocmai v-aţi înapoiat din Baleare? începu el. Locuiţi acolo, nu-i aşa?

— Da. De şase ani. Pe Ibiza. Îmi place mai mult decât ţara aceasta melancolică.

— Fără îndoială, acolo aveţi mult mai mult soare decât noi, aici, remarcă inspectorul Craddock. După câte cunosc, aţi mai fost o dată, recent, în patrie, mai exact, de Crăciun. De ce aţi considerat necesar ca, după un interval atât de scurt, să întreprindeţi iar o călătorie atât de lungă?

— Am primit o telegramă de la sora mea, Emma, răspunse Cedric. N-am avut niciodată aici o crimă. N-am vrut să pierd ocazia. De aceea am venit.

— Vă interesează criminologia?

— De ce un termen atât de sofisticat? Mă interesează pur şi simplu omorurile care pun problema „Cine l-a comis?” şi, în general, ce scop s-a urmărit. Când am auzit acum, că aşa ceva s-a petrecut, hai să-i spunem, la uşa familiei mele, mi-am zis că o asemenea şansă nu o să mai mi se ivească, probabil, niciodată, în toată viaţa mea. M-am mai gândit că biata Emma poate are nevoie de ceva ajutor, căci acum trebuie să aibă grijă nu numai de bătrân ci să facă faţă şi poliţiei, ca, de altfel, la toate.

— Vă înţeleg. Aţi adulmecat prin apropiere satisfacerea setei de senzaţional şi v-aţi simţit, în acelaşi timp, responsabil din raţiuni familiale. Desigur, sora vă va fi foarte recunoscătoare, deşi şi ceilalţi doi fraţi ai dumneavoastră au venit lângă ea.

— Ar putea-o prea puţin însenina şi încuraja, sublinie Cedric. Harold este cu totul buimăcit. Să trebuiască el să aibă de-a face cu uciderea unei muieri dubioase – asta nu-i o treabă pentru un gentleman care joacă un rol în City!

Craddock îşi ridică uşor sprâncenele:

— Era o muiere dubioasă?

— Ei acum, dumneavoastră vă puteţi da mai bine seama. Ţinând cont de împrejurări aşa mi s-a părut probabil.

— Mă gândesc că poate aţi avea vreo idee cine ar fi moarta?

— Ascultaţi, inspectore! Doar ştiţi sau colegul vă va spune că n-am fost în stare s-o identific.

— Am zis doar dacă aveţi vreo bănuială, domnule Crackenthorpe. Chiar dacă n-ai văzut niciodată mai înainte femeia, poţi câteodată presupune cine a fost… sau cine ar fi putut fi?

Cedric clătină din cap.

— Bateţi degeaba apropouri. N-am nici cea mai vagă idee. Vreţi să insinuaţi, presupun, că ea ar fi venit la „Şopronul cel lung” deoarece stabilise o întâlnire cu vreunul dintre noi? Dar nu uitaţi că niciunul dintre noi nu locuieşte aici. Singurele persoane din casă au fost o femeie şi un bătrân. Doar nu credeţi, în mod serios, că ea ar fi venit aici întrucât avea o întâlnire cu mult stimatul meu domn şi tată?

— Ne imaginăm – comisarul Bacon este de aceeaşi părere cu mine – că femeia a avut odată, în vreun fel, legătură cu casa. Asta, cu un anumit număr de ani în urmă. Mai gândiţi-vă încă o dată, domnule Crackenthorpe, dacă n-ar putea fi aşa?

Cedric medită puţin şi apoi scutură din cap.

— Fireşte, am angajat, când şi când, străini, ca aproape toată lumea. Dar nu-mi trece prin cap nimeni. Mai bine i-aţi întreba pe ceilalţi. Ei ştiu mai bine ca mine.

— Desigur că îi vom întreba. Craddock se lăsă pe spătarul scaunului şi continuă: După cum aţi auzit la expertiza medicală, cercetările nu permit stabilirea, cu exactitate, a datei la care femeia a fost ucisă. Trebuie să fie mai mult de două săptămâni şi mai puţin de patru. Aşadar, considerăm că femeia a fost omorâtă în jurul Crăciunului. Mi-aţi spus că aţi venit de Crăciun acasă. Când aţi sosit în Anglia şi când aţi plecat?

Cedric cugetă şi zise:

— Lăsaţi-mă să mă gândesc. Am luat avionul. Am sosit… sâmbătă, înainte de Crăciun… aşadar, pe 21.

— Aţi venit cu avionul direct din Mallorca?

— Da. Am decolat la ora 5 şi am ajuns la prânz.

— Şi când aţi părăsit din nou Anglia?

— În vinerea următoare, adică pe 27.

— Vă mulţumesc.

Cedric rânji:

— Aşadar, din păcate, fac parte dintre suspecţi. Dar, pe cinstea mea, domnule inspector, strangularea tinerelor nu este un mod de a mă distra de Crăciun pe care să-l prefer.

— Să sperăm că nu, domnule Crackenthorpe. Vă mulţumesc oricum. Asta ar fi tot.

După ce Cedric închise uşa, Craddock i se adresă lui Bacon:

— Ce părere aveţi despre el?

— Se poate confirma totul. Mie, personal, nu-mi place tipul. O bandă pestriţă, artiştii ăştia! Şi permanent înclinaţi să se ocupe de muieri dubioase.

Craddock râse.

— Nu-mi place nici cum se îmbracă, continuă Bacon. Nici o scuză pentru felul în care se prezintă. Cum poţi să te duci aşa la constatarea cauzei unui deces! Cei mai terfeliţi pantaloni, cum de mult timp n-am mai văzut. Şi i-aţi observat cravata? Arăta ca un şnur vopsit. Dacă mă întrebaţi, n-aş fi sigur că n-ar fi în stare să stranguleze o femeie ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic.

— Mă rog, dar, oricum, n-a strangulat-o pe femeia asta căci, după cum rezultă nu a părăsit Mallorca înainte de 21. Dar se poate uşor verifica.

Bacon îl privea cercetător:

— Observ că nu aveţi nici un dubiu în privinţa datei exacte a crimei.

— Nu, dorim ca, deocamdată, să lăsăm data în ceaţă, îmi place întotdeauna ca, în faza de început a anchetei, să păstrez ceva pentru mine.

Bacon dădu aprobator din cap.

— Aşa e cel mai bine – îl scoţi la momentul oportun.

— Şi acum, zise Craddock, dorim să vedem ce ne poate spune despre chestiune corectul gentleman din City.

Harold Crackenthorpe a avut foarte puţin de spus. Era, contrar aşteptărilor, un caz cât se poate de revoltător.

Se temea de ziare… Din câte auzise, reporterii ceruseră deja interviuri… Numai tam-tam… cât se poate de regretabil…

Harold nu ducea frazele până la capăt. Stătea sprijinit de speteaza scaunului cu expresia unui om care se află într-o atmosferă foarte obişnuită.

Încercarea inspectorului de a scoate ceva de la el fu un eşec. Nu, nu avea nici o idee cine ar fi sau ar fi putut fi femeia. Da, fusese de Crăciun la Rutherford Hall. Ajunsese abia în ajun, dar rămăsese în weekend.

— Asta ar fi tot, spuse inspectorul Craddock, fără să-i mai pună şi alte întrebări. Îi devenise repede foarte clar că nu avea la ce să se aştepte de la Harold Crackenthorpe.

Acum îl invitase pe Alfred, care intră în bibliotecă cu o oarecare nonşalanţă exagerată.

Când îl privi, Craddock avu uşorul sentiment că-l mai văzuse deja o dată. Dar pe unde? Fusese doar o fotografie într-un ziar? Oricum nu cu o ocazie plăcută. Trebuie să fi fost în legătură cu ceva dureros. Îl întrebă pe Alfred ce ocupaţii avea. Răspunsul veni cu totul neaşteptat.

— Momentan, lucrez în domeniul asigurărilor. Pentru scurt timp, m-a interesat lansarea unui nou tip de maşină de vorbit. O descoperire care provoacă schimbări radicale. Am câştigat foarte bine după urma ei.

Inspectorul Craddock îl ascultă plin de interes, în orice caz aşa lăsa impresia. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că el studia cu atenţie costumul aparent elegant al lui Alfred şi aprecia cu destulă exactitate cât de puţin îl costase. Îmbrăcămintea lui Cedric se uzase zdravăn, dar avusese iniţial o croială bună şi stofa fusese excelentă. Aici se vedea numai o eleganţă ieftină care se recomanda singură. Craddock trecu în revistă întrebările de rutină. Alfred se arătă interesat, poate, mai degrabă, amuzat.

— Este într-adevăr posibil ca femeia să fi fost angajată odată aici – nu pe post de cameristă, deoarece mă îndoiesc ca sora mea să fi avut vreodată aşa ceva. Poate că, în general, astăzi, nu se mai folosesc. Dar, bineînţeles, că e o mulţime de treburi casnice care necesită ajutor din afară. Dar Emma n-a recunoscut femeia şi atunci această supoziţie nu mai intră în discuţie, domnule inspector, căci Emma are o foarte bună memorie a figurilor. Dacă femeia asta venea de la Londra… pentru ce bănuiţi că s-a întâmplat cazul?

Puse întrebarea într-o doară, dar ochii săi trădau un interes deosebit pentru răspuns.

Inspectorul Craddock clătină din cap zâmbind.

Alfred îl privi scrutător.

— De fapt nu vreţi să spuneţi? Poate aţi găsit biletul de întoarcere în geanta ei. Aşa e?

— S-ar putea, domnule Crackenthorpe.

— Acum, să presupunem că ea venea de la Londra, că, probabil, bărbatul, cu care a vrut să se întâlnească, s-a gândit să folosească „Şopronul cel lung” ca cel mai potrivit pentru o crimă, căci, bineînţeles, putea înşela orice aparenţă. Evident, cunoaşte bine domeniul. Eu, în locul dumneavoastră, domnule inspector, m-aş opri la înfăţişarea lui.

— Asta şi fac, răspunse inspectorul Craddock liniştit, îi mulţumi lui Alfred şi îi dădu drumul.

— Ştiţi, îi spuse el lui Bacon, l-am mai văzut undeva pe omul ăsta…

Comisarul Bacon îşi exprimă părerea:

— Un tip dur… atât de dur încât, uneori, taie şi în carne vie… carnea lui.

— Nu credeam că aţi dori să mă vedeţi, spuse Bryan Eastley, scuzându-se, în timp ce stătea nehotărât în pragul uşii de la bibliotecă… căci eu ţin mai mult de fundal decât de familie…

— Sunteţi, dacă nu greşesc, domnul Bryan Eastley, soţul Edithei Crackenthorpe, decedată.

— Exact.

— Foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi venit din proprie iniţiativă. Presupun că ştiţi ceva şi aţi putea să ne ajutaţi într-un anumit mod.

— Din păcate, nu. Aş vrea să vă ajut. Întreaga poveste este a dracului de curioasă, nu vi se pare? Femeia vine încoace şi se întâlneşte, în toiul iernii, cu un anume individ, în şopronul gen vagon. N-ar fi pe gustul meu!

— Da, este într-adevăr curios, consimţi inspectorul Craddock.

— Este adevărat că era străină? Aşa se aude.

— Vă conduce acest lucru la o anumită bănuială?

Inspectorul îl studie cu atenţie. Dar Bryan doar ridică zâmbind amabil din umeri.

— Nu, răspunse el. N-aş putea zice.

— Poate era franţuzoaică, observă comisarul Bacon, pe un ton posomorât, când îi trecu asta în special prin cap.

Bryan păru interesat.

— Adevărat? Din Paris? Clătină din cap. De fapt, atunci totul devine şi mai incredibil. Nu vi se pare? Mă refer la întâlnirea pe care trebuia s-o aibă în şopron. Aţi mai avut vreodată un caz asemănător, în care ucigaşul să-şi ascundă victima într-un sarcofag? O fi vreun om care a dus o viaţă normală. Poate suferă de un complex, se crede Caligula sau altcineva?

Inspectorul Craddock nu acordă atenţie acestei întrebări. În schimb, continuă, aparent, în treacăt:

— Chiar nimeni din familie nu are relaţii în Franţa? Sau nu trăiesc acolo rude pe care să le cunoaşteţi?

— Nu pe care să le cunosc eu, spuse Bryan. Harold e căsătorit cu fiica unui pair sărăcit. Alfred nu prea preţuieşte femeile. Nu face altceva decât să se îndeletnicească cu afaceri necurate, care, de obicei, par cam incorect. Şi Cedric? Îmi imaginez că are în Ibiza vreo două seńoritas pe care le învârte pe degete cum vrea el. Cel mai adesea, femeile sunt înnebunite după Cedric. Şi de aceea nu se rade întotdeauna şi arată de parcă nu s-ar fi spălat niciodată. Nu ştiu ce le atrage pe femei la el, dar ăsta este adevărul. Ceea ce vă povestesc nu-i aşa că nu vă ajută prea mult? Cred că Alexander ar putea să vă fie de mai mult ajutor decât mine. El şi cu Stoddart-West umblă, în stil mare, după urme şi amprente. Aş jura că vor găsi ceva.

Inspectorul Craddock îi spuse că asta i-ar bucura. Apoi, îi mulţumi lui Bryan Eastley şi îl rugă dacă ar putea s-o trimită pe Emma Crackenthorpe.

Inspectorul Craddock o privi pe Emma Crackenthorpe cu mai multă atenţie decât făcuse până atunci. Încă se mai gândea la expresia pe care o descoperise pe faţa ei înainte de prânz.

O femeie liniştită, nici proastă, nici strălucitoare. Una dintre acele fiinţe feminine plăcute care se pricep cum să transforme o casă într-un cămin, în care să domnească o atmosferă de armonie calmă, fără să găsească din partea bărbaţilor vreo recunoaştere de vreun fel.

Femeile ca ea sunt adesea subapreciate. Sub aparenţa lor liniştită se ascunde o tărie de caracter de care trebuie să ţii seama. Poate, se gândi Craddock, cheia secretului femeii moarte din sarcofag se găsea undeva, într-un colţ al creierului Emmei.

În timp ce-i treceau ideile astea prin cap, îi puse câteva întrebări mai puţin importante.

— Nu cred că ar mai fi ceva pe care nu i l-aţi spus deja comisarului Bacon, observă el. Nu e nevoie să vă deranjez cu întrebări inutile.

— Vă rog să mă întrebaţi tot ce doriţi.

— Aşa cum v-a spus domnul Wimborne, am ajuns la concluzia că femeia cea moartă nu provine din acest ţinut. Asta ar putea să vă consoleze, dar identificarea ei, care ar fi trebuit să ne fie de folos, a îngreunat şi mai mult lucrurile.

— N-avea nimic la ea? Nici o geantă? Nici un act?

Craddock clătină din cap.

— Nici o geantă, nimic în buzunarele hainelor.

— Şi nu aveţi nici o idee de unde provenea? Cum se numea?

Craddock se gândi în sinea sa: „Ea ar putea şti… prea ţine cu tot dinadinsul să afle cine era femeia. De ce ar interesa-o atât de mult? Sunt convins că Bacon are, în mod sigur, aceeaşi impresie, şi el este un observator foarte atent…”

— Nu ştim nimic despre ea, răspunse. De aceea, sperăm ca cineva dintre dumneavoastră să ne ajute. Sunteţi sigură că nu ne-aţi putea ajuta? Chiar dacă nu aţi recunoscut-o, ar fi posibil ca, gândindu-vă mai bine, să ştiţi cine era.

I se păru că, o clipă, întârzie, înainte de a răspunde:

— N-am nici cea mai vagă bănuială.

Imperceptibil, inspectorul Craddock îşi schimbă atitudinea. Numai tonul său mai aspru o dovedea.

— Când domnul Wimborne v-a spus că femeia este străină, de ce aţi presupus că ar fi franţuzoaică?

Emma nu se lăsă încolţită. Îşi ridică doar uşor sprâncenele.

— Am presupus eu asta? Da, aşa e. Realmente nu ştiu de ce am făcut-o, dar eşti mai întotdeauna înclinat să crezi că străinii trebuie să fie francezi, atâta vreme cât nu cunoşti adevărata lor naţionalitate. Majoritatea străinilor de aici, din ţară, sunt francezi, nu-i aşa?

— N-aş putea afirma asta, domnişoară Crackenthorpe. În orice caz, în zilele noastre, nu mai e aşa. Avem străini de atâtea naţionalităţi: italieni, germani, austrieci şi, apoi, toţi scandinavii…

— Da. Aveţi perfectă dreptate.

— N-aţi avut un motiv mai întemeiat să credeţi că femeia era probabil franţuzoaică?

Nu se grăbi să repete afirmaţia. Se gândi puţin şi scutură hotărâtă din cap.

— Nu, răspunse ea. Nu cred absolut deloc că am avut un motiv anume.

Privirea ei liniştită, fără să clipească, o întâlni pe a inspectorului. Craddock se întoarse către inspectorul Bacon care se aplecă şi puse o pudrieră emailată pe masă.

— Cunoaşteţi pudriera asta, domnişoară Crackenthorpe?

O luă în mână şi o studie.

— Nu. În mod sigur nu este a mea.

— Şi nu aveţi idee cui i-a aparţinut?

— Nu.

— Atunci, deocamdată, nu mai e nevoie să vă mai deranjăm.

Zâmbi uşor, se ridică şi părăsi biblioteca. Din nou, Craddock avu impresia – poate, de data asta, era simplă închipuire – că ea se cam grăbise, răsuflase uşurată, ca şi cum căuta să se pună cât mai repede cu putinţă la adăpost şi să evite, astfel, alte întrebări.

— Credeţi că ştie ceva? întrebă Bacon.

Inspectorul Craddock dădu din umeri.

— Într-un anumit stadiu al anchetei, eşti înclinat să crezi că toţi ştiu mai mult decât vor să povestească.

— Şi, de obicei, ştiu mai mult, sublinie Bacon, pe baza propriei mele experienţe. Numai că, rareori, are ceva de-a face cu cazul propriu-zis. De cele mai multe ori e vorba de mici nereguli din cadrul familiei sau de anumite lucruri pe care oamenii s-au străduit să le îngroape şi pe care nu le doresc să le scoată la lumina zilei.

— Da, ştiu. Acum, oricum…

Ceea ce inspectorul Craddock ar mai fi vrut să spună, nu a mai avut ocazia, căci uşa se întredeschise şi un domn Crackenthorpe cât se poate de jignit păşi în bibliotecă:

— Frumoasă situaţiei mârâi el. Scotland Yardul soseşte aici şi nu consideră deloc de cuviinţă să se adreseze, în primul şi în primul rând, capului familiei! Cine e aici stăpânul casei? Vreţi să-mi spuneţi? Cine e stăpân aici?

— Fireşte că dumneavoastră, domnule Crackenthorpe, încercă domnul Craddock să-l liniştească, în timp ce se ridica. Dar am auzit că i-aţi fi povestit deja comisarului Bacon aproape tot ceea ce ştiţi şi, apoi, sănătatea dumneavoastră fiind foarte şubredă, n-am vrut să vă deranjăm prea mult. Doctorul Quimper a spus…

— Desigur… desigur… sănătatea mea nu e prea bună. Dar în ceea ce îl priveşte pe doctorul Quimper, aşa se poartă o adevărată babă… e un medic excelent care înţelege cazul meu… dar i-ar plăcea să mă ţină în vată. Are o idee fixă în privinţa mâncării. Câte nu mai m-a întrebat de Crăciun, când m-am simţit cam rău. Vroia să ştie ce mâncasem, cine gătise şi cine mă servise. Numai prostii! Chiar dacă nu sunt un om pe deplin sănătos, mă simt destul de activ ca să vă ajut atât cât îmi stă în putere. O crimă în propria mea casă! Sau, oricum, pe pământul şi domeniul meu! „Şopronul cel lung” este, de altfel, o clădire interesantă. În stil elisabetan. Arhitectul din partea locului contestă asta, dar nu ştie ce vorbeşte. A fost construit cel mai târziu în 1580. Dar să nu mai discutăm despre asta. Ce-aţi dori să aflaţi de la mine? Ce teorie v-aţi format?

— Este încă prea devreme să dezvoltăm teorii, domnule Crackenthorpe. Încă ne străduim să aflăm cine era femeia.

— O străină, bănuiţi?

— Da, aşa credem.

— O spioană de temut?

— Puţin probabil, aş zice.

— Aţi zice! Prostii! Oameni de-ăştia sunt peste tot. Se infiltrează. Nu înţeleg de ce guvernul îi lasă să pătrundă în ţară. Probabil s-a ocupat cu spionajul industrial. Cu siguranţă!

— La Brackhampton?

— Fabrici există peste tot. Chiar şi în apropierea domiciliului meu, în spatele terasamentului de cale ferată.

Craddock îi aruncă lui Bacon o privire întrebătoare. Acesta răspunse:

— Cutii de tinichea.

— De unde aţi putea şti ce fac în realitate? Nu trebuie crezut cu uşurinţă ceea ce-ţi povestesc oamenii. Dar, bine! Dacă nu era spioană, ce era atunci? Credeţi, cumva, că ea a avut vreo legătură cu vreunul dintre stimaţii mei fii? În discuţie ar intra, în primul rând, Alfred. Harold, nu. El este prea prevăzător. Şi Cedric nu se oboseşte să trăiască în ţara asta. În regulă, poate că fusta a venit după Alfred. A fost urmărită de vreun om violent, care credea că ea are o întâlnire cu Alfred, şi a omorât-o. Ce părere aveţi de asta?

Inspectorul Craddock răspunse, cu diplomaţie, că ar fi, într-adevăr, o teorie care ar trebui luată în considerare. Dar sublinie faptul că domnul Alfred Crackenthorpe n-o recunoscuse.

— Ptiu! Frica! Nimic altceva! Alfred a fost întotdeauna un om laş. Minte, minte de stinge apele. Niciunul dintre băieţii mei nu e bun de ceva; doar nişte vulturi care aşteaptă să mor. Acesta este singurul lor scop în viaţă. Chicoti. Dar n-au decât să aştepte. N-am de gând să mor să le fac pe plac. Asta e tot ce vă pot spune… Am obosit. Trebuie să mă întind.

Ieşi din bibliotecă.

— O relaţie a lui Alfred? spuse Bacon, clătinând din cap. După părerea mea, bătrânul a intuit bine. Eu personal consider exclus. Alfred este, poate, în multe privinţe un client în care nu poţi avea încredere, dar nu e omul pe care îl căutăm. Mă gândesc mai mult la cel din aviaţie.

— Bryan Eastley?

— Da. Am avut, din când în când, ocazia să-l întâlnesc pe tip. Oamenii aceştia sunt, cum s-ar zice, fără patrie în lume, au avut, prea devreme în viaţa lor, de-a face cu moartea şi enervarea. Acum, viaţa li se pare prea blândă şi nemulţumitoare. Şi noi suntem vinovaţi că nu ne-am purtat cu ei aşa cum ar fi trebuit s-o facem. Totuşi, nu prea ştiu unde am greşit. Acum, iată-i, numai trecut şi fără viitor. Şi sunt oameni care pot risca oricând. Individul obişnuit caută din instinct siguranţa… mai puţin din imbolduri morale cât din înţelepciune. Dar oamenii de care vă vorbeam înainte nu au teamă. Cuvântul siguranţă nu face parte din vocabularul lor. Dacă Eastley a avut o legătură cu o femeie şi a vrut să scape de ea… Se opri şi dădu neajutorat din umeri. Dar de ce să fi avut el dorinţa s-o omoare ca să scape de ea? Şi, apoi, dacă omori o femeie, n-o aşezi tocmai în sarcofagul socrului! Nu, dacă m-aţi întreba: niciunul dintre ei nu are nimic de-a face cu crima. Dacă ar fi fost implicaţi în asta, nu şi-ar fi dat osteneala să ascundă cadavrul – cum s-ar zice – după uşa casei. Mai aveţi altceva de făcut aici?

Craddock negă, după care Bacon îi propuse să-l conducă la Brackhampton să servească la el o ceaşcă de ceai. Inspectorul Craddock refuză invitaţia sub pretextul că ar dori să viziteze o veche cunoştinţă.