Capitolul X

Miss Marple îl privi pe inspectorul Dermot Craddock zâmbind mulţumită.

— Atât de mult mă bucur, zise ea, că v-au predat dumneavoastră cazul acesta. Am sperat asta.

— Când am primit scrisoarea dumneavoastră, m-am dus imediat la şef. Oricum auzise deja că cei din Brackhampton doreau să-i ajutăm, deoarece erau evident de părere că omuciderea nu se limita numai la localnici. Şeful a ascultat cu interes ceea ce i-am povestit de la dumneavoastră. Dacă înţeleg bine, aflase, de la naşul meu, multe despre dumneavoastră.

— Prea bunul sir Henry! murmură Miss Marple cu delicateţe.

— Mi-a spus că e vorba de o poveste cam ţicnită, care ar fi fost descoperită de două doamne mai în vârstă, care, contrar tuturor îndoielilor, se dovedise adevărată şi deoarece, în plus, o cunoşteam pe una dintre aceste doamne, vroia să-mi încredinţeze cazul. Şi aşa am ajuns aici. Acum, dragă Miss Marple, după cum vedeţi, nu mi-am adus nici un om cu mine. Veţi considera, pe bună dreptate, că nu e vorba de vreo vizită oficială. Aş dori doar să stăm de vorbă, în mod plăcut.

Miss Marple râse.

— Ce vi s-a povestit de fapt?

— Cred că tot. Cunosc relatarea iniţială a prietenei dumneavoastră, doamna McGillicuddy, făcută poliţiei din St. Mary Mead. Ştiu de înştiinţarea conductorului şi de epistola trimisă de prietenă funcţionarului căilor ferate din Brackhampton. S-au întreprins toate cercetările necesare atât de cei de la căile ferate cât şi de către poliţie. Dar nu există nici o îndoială că dumneavoastră, cu o îndemânare fantastică, i-aţi bătut cu un atu mai mare.

— Nu cu un atu, îl corectă cu modestie Miss Marple. De altfel, aveam un avantaj foarte mare. Nimeni, în afară de mine, n-o cunoştea pe Elspeth McGillicuddy. Nu exista nici un martor care să fi putut atesta povestea ei. Şi apoi, când nu se reclamă dispariţia nici unei femei, bineînţeles că s-a presupus că e vorba de o poveste fantezistă inventată de o bătrână doamnă. Dar eu o cunosc pe doamna McGillicuddy!

— Sper că o voi cunoaşte şi eu de asemenea, răspunse inspectorul. Aş fi vrut să nu fi plecat în Ceylon. Oricum, am aranjat să se vorbească cu ea acolo.

— Raţionamentul meu nu e defel original, reluă discuţia Miss Marple. Totul se găseşte la Mark Twain; doar ştiţi povestea băiatului care a găsit calul! Şi-a zis că trebuie să se ducă acolo unde calul s-ar fi dus de unul singur. Aşa a procedat şi a găsit calul.

— V-aţi întrebat, aşadar, ce aţi fi făcut, după ce aţi fi comis o crimă groaznică, cu sânge rece? Craddock privi gânditor faţa uşor roşie a bătrânei doamne cam stânjenite. Desigur, în sinea dumneavoastră…

— Seamănă cu o chiuvetă, cum îi place nepotului meu Raymond să zică, îl completă Miss Marple, dând din cap animată. Dar îi răspund, de fiecare dată, să nu conteste faptul că o chiuvetă de bucătărie reprezintă un lucru casnic comod care ar trebui să fie foarte igienic.

— Aţi putea merge ceva mai departe? Puneţi-vă în postura ucigaşului şi spuneţi-mi unde este acum.

Miss Marple oftă.

— Aş vrea s-o pot face. Dar n-am nici o idee… absolut nici o idee. Dar trebuie să fie cineva care a locuit la Rutherford Hall sau îl cunoaşte foarte bine.

— Aveţi dreptate. Dar asta deschide o foarte largă perspectivă. Un întreg şir de femei, care se duceau acolo ziua ca să muncească. De asemenea, multă lume a venit şi a plecat. Toţi cunoşteau „Şopronul cel lung” şi nu era un secret că cheia atârna deasupra uşii. Desigur, mulţi mai ştiau că înăuntru se afla un fel de muzeu şi un sarcofag! Oricine ar fi auzit de el, s-ar fi putut gândi că e un loc bun de ales pentru ascunderea unui cadavru.

— Fără îndoială. Văd câte greutăţi întâmpinaţi.

— N-o să ne atingem niciodată ţelul, zise Craddock, atâta timp cât nu ajungem să stabilim identitatea decedatei.

— Şi asta ar putea fi dificil.

— Dar vom reuşi, deşi va mai dura o vreme. Verificăm toate informaţiile care corespund dispariţiei unei femei cam de vârsta ei. Până acum nu avem nimic care să se potrivească descrierii. Haina ei de blană era foarte ieftină şi fusese cumpărată dintr-un magazin din Londra. Sute de mantouri de genul acesta au fost vândute în ultimele trei luni. Nici o vânzătoare nu a putut recunoaşte moarta după fotografie şi nu e de mirare căci a fost achiziţionată cu puţin timp înainte de Crăciun. Celelalte obiecte de îmbrăcăminte provin din străinătate. Cu precădere din Paris. Am luat legătura cu Parisul şi au început şi acolo cercetările. Mai devreme sau mai târziu, cineva va sesiza sau va da un anunţ că o rudă sau o chiriaşă a dispărut. Trebuie doar să aşteptăm.

— Pudriera n-a folosit deci la nimic?

— Din păcate, nu. Este un articol care se vinde cu sutele în Rue de Rivoli. E foarte ieftină. Apropo, ar fi trebuit s-o fi predat imediat poliţiei… sau, mai bine zis, domnişoara Eyelesbarrow nu trebuia s-o fi reţinut.

Miss Marple clătină din cap.

— Nici o clipă n-a fost vorba despre comiterea vreunei nereguli, remarcă ea. Când o tânără, în vreme ce exersează jucând golf, găseşte o pudrieră veche, de mică valoare, nu e nevoie să alerge imediat cu ea la poliţie, nu-i aşa? Miss Marple făcu o scurtă pauză, după care continuă pe un ton hotărât: Eu am considerat că e mult mai înţelept să găsească mai întâi moarta.

Inspectorul Craddock era cam consternat… teribil de impresionat.

— Păreţi că nu v-aţi îndoit niciodată, câtuşi de puţin, că ar fi putut fi descoperit cadavrul!

— Am fost sigură că Lucy Eyelesbarrow îl va găsi. Este deosebit de destoinică şi foarte inteligentă.

— Da, într-adevăr, aşa e! Personal mi-a fost teamă de ea, face ravagii pe cât de activă e. Nici un bărbat nu se va aventura vreodată s-o ia în căsătorie.

— Ştiţi, n-aş vrea să fac alte afirmaţii. El ar trebui, bineînţeles, să fie un bărbat cu totul deosebit. Miss Marple îşi urmări, pentr-o clipă, firul gândurilor. Cum aţi încheiat-o cu oamenii de la Rutherford Hall? întrebă ea.

— După câte văd, toţi depind de dumneavoastră. Vă ciugulesc din palmă… aşa s-ar zice vorbind la propriu. Apropo: ei nu ştiu nimic despre faptul că domnişoara Eyelesbarrow e în legătură cu dumneavoastră. Am păstrat asta pentru noi.

— Acum ea nu se mai află în legătură cu mine. Şi-a îndeplinit misiunea pe care i-am încredinţat-o.

— Deci ea şi-ar putea rezilia contractul ca să plece oricând doreşte?

— Da.

— Dar rămâne. De ce?

— Nu mi-a mărturisit motivele ei. Este o fată foarte inteligentă. Presupun că rămâne din interes.

— În legătură cu problema, sau cu familia?

— Poate, remarcă Miss Marple gânditoare, e greu de despărţit una de alta.

Craddock o privi pătrunzător.

— Vă gândiţi la ceva anume?

— O, nu… nu mă gândesc la nimic anume.

— Cred că mai vreţi să-mi spuneţi ceva deosebit legat de asta.

Miss Marple clătină din cap.

Dermot Craddock oftă:

— Deci n-am altceva de făcut decât să urmăresc cazul mai departe, cum se obişnuieşte să se zică pe la noi. Viaţa de poliţist este extrem de monotonă!

— Sunt sigură că veţi avea succes.

— Ceva indicii pentru mine? Alte idei inspirate?

— M-am gândit la ceva de genul oamenilor care călătoresc, răspunse vag Miss Marple. Mă refer la pictori, actori şi alţii de felul lor, care umblă din loc în loc şi nu au legături strânse cu ţara. Dispariţia unei asemenea femei ar trece uşor neobservată.

— Înţeleg. Ar putea fi ceva. O să analizăm, încă o dată, problema din punctul acesta de vedere. Apoi o întrebă: De ce zâmbiţi?

— Tocmai mă gândeam ce figură o să facă Elspeth McGillicuddy când o să audă că a fost găsit cadavrul.

— Adevărat? exclamă doamna McGillicuddy. Adevărat?

Nu-şi găsea cuvintele. Amuţise, uitându-se la tânărul drăguţ, care venise la ea cu o legitimaţie de serviciu, şi la fotografiile pe care le adusese cu el.

— Într-adevăr, ea e! Da, ea e! Sărmana! Recunosc că mă bucur că i-au găsit cadavrul. Nimeni nu a crezut un cuvânt din ceea ce le-am spus; nici poliţia, nici cei de la căile ferate, de altfel, nimeni. Te supără faptul că nu eşti crezut. În orice caz, nimeni nu poate pretinde că n-am făcut tot ce mi-a stat în putinţă.

Tânărul dădu din cap aprobator.

— Unde spuneaţi că a fost descoperit cadavrul? a dorit să afle doamna McGillicuddy.

— Într-un şopron, în afara Brackhampton-ului, pe domeniul ce aparţine de Rutherford Hall.

— N-am auzit niciodată de el. Cum a ajuns acolo?

Tânărul nu răspunse.

— Sunt sigură că Jane Marple l-a găsit. Pe Jane poţi să te bazezi.

— Cadavrul, o corectă tânărul care se uită prin notiţele sale, a fost localizat de o anume Lucy Eyelesbarrow.

— Nici de ea n-am auzit niciodată. Dar sunt convinsă că Jane Marple trebuie să aibă ceva de-a face cu povestea.

— În orice caz, doamnă McGillicuddy, o recunoaşteţi, cu toată siguranţa, pe femeia din fotografia asta? Sunteţi convinsă că este aceeaşi femeie pe care aţi văzut-o în trenul acela?

— Femeia strangulată de un bărbat: da.

— L-aţi putea descrie pe acest bărbat?

— Era înalt, răspunse doamna McGillicuddy.

— Da? Şi mai departe?

— Avea părul negru.

— Da. Şi?

— Asta e tot ceea ce vă pot spune. Se întorsese cu spatele la mine. Nu i-am zărit chipul.

— L-aţi recunoaşte, dacă l-aţi vedea?

— Câtuşi de puţin. Doar v-am spus că era cu spatele la mine. Nu l-am văzut la faţă.

— N-aveţi vreo idee de vârsta lui?

Doamna McGillicuddy rămase dusă pe gânduri.

— Nu. De fapt… Adică nu ştiu… dar sunt destul de sigură că nu era foarte tânăr. Umerii arătau… foarte puternici, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Tânărul dădu din cap. Treizeci de ani sau mai mult. Altceva n-am ce adăuga. Nu mă uitam la el. O priveam pe ea… mâinile acelea care i-au cuprins gâtul… faţa ei… era aproape vânătă. Ştiţi, mai visez câteodată…

— Trebuie să fi fost o privelişte îngrozitoare, spuse tânărul, plin de înţelegere.

Îşi închise blocnotesul şi o întrebă:

— Când vă întoarceţi în Anglia?

— Nu înainte de trei săptămâni… dacă nu este necesar altfel.

O linişti repede.

— O, nu. Nu este necesar. În prezent, n-aţi putea face nimic. Dar, desigur, când vom aresta pe cineva… Ridică din umeri.

Poşta îi aduse o scrisoare de la Miss Marple. Îi trimitea o relatare amănunţită şi doamna McGillicuddy savură fiecare cuvânt, plină de mulţumire.