Capitolul VIII

Când domnul Wimborne intră în bibliotecă rămase oarecum uimit. În afară de comisarul Bacon, pe care-l cunoştea de-acum, se mai afla încă un străin, arătos şi blond.

Comisarul Bacon făcu prezentările.

— Acesta este inspectorul criminalist Craddock de la New Scotland Yard, spuse el.

— New Scotland Yard? Hm! Sprâncenele domnului Wimborne se arcuiră a uimire.

Dermot Craddock, un bărbat cu maniere elegante, luă cuvântul:

— S-a considerat oportun să fim chemaţi aici, domnule Wimborne. Deoarece reprezentaţi familia Crackenthorpe, mi se pare de cuviinţă să vă încredinţăm anumite informaţii.

Nimeni nu se pricepea mai bine ca inspectorul Craddock să ofere o fărâmă de adevăr şi să lase, totuşi, impresia că ar fi dezvăluit întregul adevăr.

— Cred că nu aveţi nimic împotrivă, comisare Bacon? continuă, aruncându-i o privire colegului său.

Comisarul Bacon se declară de acord şi nimeni nu observă că cei doi se înţeleseseră dinainte.

— Situaţia se prezintă astfel, începu Craddock. Avem motive să credem că moarta nu avea domiciliul aici, în regiune, că a venit, în mai multe rânduri, de la Londra încoace şi, cu câtva timp în urmă, a sosit din străinătate. Dar de aceasta nu suntem chiar siguri – din Franţa.

— Aşa este, explică Bacon, comandantul a considerat că ar fi mai bine ca Scotland Yardul să se ocupe de cercetări.

— Nu pot decât să sper că problema va fi curând clarificată, spuse domnul Wimborne. Fără îndoială, vă daţi seama că toate aceste lucruri produc mare supărare familiei. Dacă problema nu-i priveşte personal în nici un fel, atunci…

El se opri, dar inspectorul Craddock termină fraza:

— Atunci nu este absolut deloc plăcut să constaţi că o femeie ucisă a fost descoperită pe terenul şi domeniul propriu. Sunt de acord cu dumneavoastră. Aş dori acum să schimb câteva cuvinte cu diferiţii membri ai familiei…

— Dar, serios, nu văd…

— Ce mi-ar putea ei spune? Probabil nimic interesant… dar nu se ştie niciodată. În mod sigur, pot afla totul de la ei, domnule Wimborne. Dumneavoastră ne-aţi putea povesti câte ceva despre casa şi familia aceasta.

— Dar ce are asta de-a face cu faptul că o tânără din străinătate vine aici şi se lasă omorâtă?

— Tocmai asta e, răspunse Craddock. De ce a venit încoace? A avut ea, vreodată, mai înainte, anumite legături cu această casă? De exemplu, s-a aflat ea cândva în serviciul familiei? Sau a venit deoarece a vrut să se întâlnească cu cineva care a locuit odată la Rutherford Hall?

Domnul Wimborne sublinie rece că Rutherford Hall era din anul 1884, de când Josiah Crackenthorpe îl construise şi intrase în posesia familiei Crackenthorpe.

— Şi actualul proprietar, domnul Luther Crackenthorpe, nu s-a gândit niciodată să vândă Rutherford Hall?

— Nu are posibilitatea s-o facă, răspunse sec avocatul. Prevederile testamentare i-o interzic.

— Poate îmi povestiţi ceva despre testamentul tatălui său?

— Dar de ce?

Inspectorul Craddock râse:

— Ca să mă scutiţi de osteneala de a arunca o privire pe cale profesională.

Plin de zel şi zâmbind posomorât, domnul Wimborne îi îndeplini dorinţa.

— Doream numai să subliniez că prezentarea condiţiilor testamentare mi se pare inutilă. Dar cum vreţi! Testamentul, pe care tatăl actualului proprietar de la Rutherford Hall, Josiah Crackenthorpe, l-a lăsat nu este secret. Averea sa foarte importantă este administrată de o societate tutelară. Dobânzile le primeşte fiul, Luther, pe tot timpul vieţii. După moartea sa, capitalul va fi împărţit, în mod egal, copiilor lui Luther: Edmund, Cedric, Harold, Alfred, Emma şi Edith. Edmund a căzut în război şi Edith a murit acum doi ani, aşa încât, după decesul lui Luther Crackenthorpe, banii vor fi împărţiţi între Cedric, Harold, Alfred, Emma şi fiul Edithei, Alexander Eastley.

— Şi casa?

— Revine fiului cel mai mare, dacă mai e în viaţă, sau moştenitorilor săi.

— Edmund Crackenthorpe a fost însurat?

— Nu.

— Atunci Rutherford Hall va reveni…?

— Următorului fiu născut – Cedric.

— Şi domnul Luther Crackenthorpe personal nu dispune de ea?

— Nu.

— Nu este cam neobişnuit? întrebă inspectorul Craddock. Am impresia că tatăl său nu-l prea preţuia.

— Aici aveţi dreptate, răspunse domnul Wimborne. Bătrânul Josiah a fost dezamăgit de fiul său mai mare, deoarece nu a manifestat nici un fel de interes pentru familie sau pentru vreun soi de afaceri. Luther şi-a petrecut timpul călătorind în străinătate şi colecţionând obiecte de artă. Bătrânul Josiah nu l-a înţeles. De aceea şi-a lăsat averea generaţiei următoare.

— Deocamdată, membrii viitoarei generaţii nu au nici un venit, adică îşi câştigă existenţa singuri sau tatăl îi întreţine. Pe de altă parte, tatăl lor are un venit considerabil, dar nu poate dispune de capital. Este corect ce spun?

— Absolut corect. Dar ce are asta de-a face cu uciderea tinerei necunoscute din străinătate rămâne un mister pentru mine.

— Nu are nimic de-a face, conchise inspectorul Craddock. Am vrut să mă informez despre situaţie.

Domnul Wimborne îl privi aspru. Vădit eliberat, se ridică:

— Tare aş vrea să mă întorc acum la Londra. Sau mai doriţi să ştiţi ceva?

Inspectorul Craddock clătină din cap.

— Nu, mulţumesc, domnule Wimborne. Asta ar fi totul.

Dând din cap, şi cu paşi măsuraţi, avocatul părăsi biblioteca.

După întoarcerea de la expertiza medicală, Lucy se duse degrabă în bucătărie să pregătească dejunul. Deodată apăru Bryan Eastley.

— Pot să vă ajut cu ceva? se interesă el.

Lucy îl privi gânditoare. Venise cu propria-i maşinuţă la constatarea decesului şi încă nu avusese suficient timp să-şi facă o părere despre el.

Îi plăcu cu adevărat. Putea să aibă în jur de treizeci de ani, avea păr castaniu, ochi cam trişti şi o mustaţă ţeapănă.

— E drăguţ aici, zise şi oftă.

Cum Lucy, în clipa aceea, nu mai avea nimic urgent de făcut, îl observă cu mai multă atenţie.

— Ce e drăguţ? Aici în bucătărie?

— Da. Îmi aminteşte de bucătăria noastră de-acasă… de când eram copil.

Lui Lucy i se păruse că Bryan Eastley are un aer delăsător, sceptic. Când îl privea, acum, mai de aproape, îşi dădu seama că era mai în vârstă decât se gândise la început. Trebuia să meargă pe patruzeci de ani. Era greu să-l vezi în postura de tată al lui Alexander. Îi aducea aminte de numeroşi piloţi tineri, pe care-i cunoscuse în timpul războiului, când la vârsta de paisprezece ani totul te impresionează atât de puternic. Se dezvoltase şi crescuse în atmosfera de după război. Avea sentimentul că Bryan nu se dezvoltase mai departe, că rămăsese neatins de scurgerea anilor. Următoarele sale cuvinte îi confirmară această impresie. Se aşezase pe colţul mesei de la bucătărie.

— E o lume dificilă, zise el. Nu vi se pare? Adică e greu să-ţi găseşti un loc în ea. Mai ales când n-ai fost crescut pentru ea.

Lucy îşi aduse aminte de ceea ce aflase de la Emma.

— Aţi fost pilot pe bombardier, nu-i aşa? Şi aţi primit o înaltă distincţie? îl întrebă.

— Tocmai asta e! Primeşti o medalie şi de aceea oamenii se străduiesc să-ţi ofere ceva comod, să-ţi dea un post şi tot aşa mereu. Foarte drăguţ din partea lor. Dar toate sunt slujbe de stat în birou şi nu eşti pregătit. Dacă aş avea doar ceva capital…

Se opri şi căzu pe gânduri. Cum Lucy nu spunea nimic, continuă:

— N-aţi cunoscut-o chiar deloc pe Edie, soţia mea? Nu, sigur că nu. Ea era cu totul altfel decât restul familiei, decât fraţii ei. În primul rând era mai tânără. Spunea întotdeauna că bătrânul e un zgârie-brânză. Şi aşa este cu adevărat. Înnebunit după bani. Şi doar nu poate să ia nimic cu el când o să moară. Totul va fi împărţit între copiii lui. Partea lui Edie îi revine, normal, lui Alexander. Dar el trebuie să aştepte până va împlini 21 de ani. Mai înainte nu primeşte banii.

În clipa aceasta intrară zgomotoşi, roşii la faţă şi abia trăgându-şi sufletul Alexander şi Stoddart-West.

— Hello, Paps! strigă Alexander prieteneşte. Deci aici te ascunzi. Pune-te pe treabă, atunci! Faceţi pudding Yorkshire, domnişoară Eyelesbarrow?

— Da!

— Fein! Stoddart-West strălucea de fericire.

— Găteşte de minune, se făli Alexander.

Lucy avu pentru o clipă impresia că cei doi îşi schimbaseră rolurile. Alexander îi vorbea ca un tată prietenos fiului său.

— Putem să vă ajutăm, domnişoară Eyelesbarrow? întrebă politicos Stoddart-West.

— Da, aţi putea să mă ajutaţi. James vrei să suni gongul? Şi tu, Alexander, eşti bun să duci tava asta în sufragerie? Sunteţi amabil să luaţi fripturile, domnule Eastley? Eu vin cu cartofii şi puddingul de Yorkshire.

Domnul Wimborne se afla în hol punându-şi mănuşile când Emma a coborât repede treptele.

— Chiar nu doriţi să rămâneţi la prânz, domnule Wimborne? Tocmai ne aşezăm la masă.

— Nu, mulţumesc. Am o întâlnire importantă la Londra şi trenul are vagon-restaurant.

— Aţi fost foarte amabil că aţi venit, îi spuse Emma gânditoare.

Cei doi ofiţeri ieşeau din bibliotecă. Domnul Wimborne îi luă mâna Emmei.

— Nu trebuie să vă faceţi griji, domnişoară Crackenthorpe, îi spuse el. Acesta este inspectorul criminalistic Craddock de la New Scotland Yard, care va prelua cazul. Se întoarce la 2:15 şi ar dori atunci să vă adreseze nişte întrebări. Poate are nevoie de câteva puncte de reper pentru ancheta sa. Dar cum vă spuneam, nu trebuie să vă faceţi griji. Îl privi pe Craddock întrebător: Să-i repet domnişoarei Crackenthorpe ceea ce mi-aţi relatat?

— Bineînţeles.

— Domnul inspector Craddock zicea că e vorba, mai mult ca sigur, de o crimă care depăşeşte perimetrul poliţiei locale. Femeia omorâtă trebuie să fi venit de la Londra şi era, după toate aparenţele, străină.

Emma Crackenthorpe întrebă repede:

— Străină? Franţuzoaică?

Domnul Wimborne făcuse precizarea numai ca s-o liniştească pe Emma. Dar reacţia ei îl surprinse. Craddock îi aruncă o privire fulgerătoare Emmei.

Se întrebă cum de putuse ajunge atât de brusc la concluzia că moarta fusese franţuzoaică şi de ce gândul acesta o neliniştea.