Capitolul VI

Câteva minute mai târziu, foarte palidă, Lucy părăsi „Şopronul cel lung”, închise uşa şi atârnă cheia la loc de cui.

Se grăbi spre hangar, îşi luă maşina, conduse până la poştă, parcă, intră în cabină şi formă un număr de telefon.

— Aş putea vorbi cu Miss Marple?

— Se odihneşte deja. Sunteţi domnişoara Eyelesbarrow?

— Da.

— Nu pot s-o deranjez, domnişoară. Exclus! Bătrâna doamnă are nevoie de odihnă.

— Trebuie s-o treziţi. E ceva urgent.

— Nu cred…

— Vă rog, faceţi imediat aşa cum vă spun.

Când vroia, Lucy putea vorbi pe un ton oţelit. Florence se supuse vocii ei autoritare.

Deodată se auzi vocea lui Miss Marple:

— Da, Lucy?

— Aţi avut dreptate, îi spuse Lucy, după o scurtă şovăială. Am găsit-o.

— Cadavrul unei femei?

— Da. Cadavrul unei femei într-o haină de blană. Zace într-un sarcofag de piatră într-un şopron care foloseşte combinat ca depozit şi muzeu de artă. Chiar în apropierea casei. Ce trebuie să fac acum? Să anunţ poliţia?

— Da. Trebuie să anunţaţi poliţia. Imediat!

— Dar ce să le spun? Primul lucru pe care o să mă întrebe va fi cum de mi-a venit ideea să ridic capacul unui sarcofag din piatră de vreo câteva zeci de kilograme. Trebuie să găsesc vreun motiv?

— Nu, cel mai bine… sau mult mai bine ar fi să le spuneţi întregul adevăr, răspunse Miss Marple.

— Şi despre dumneavoastră?

— Fireşte. Despre toate.

Împotriva voinţei sale, lui Lucy îi venea să râdă:

— Pentru mine asta e foarte simplu, zise ea, dar cei de la poliţie nu or să creadă aşa uşor.

Puse receptorul la loc, aşteptă o clipă, după care sună la postul de poliţie.

— Tocmai am descoperit la Rutherford Hall un cadavrul. Se află într-un sarcofag în aşa-numitul „Şopron lung”.

— Poftim? Ce spuneţi acolo?

Lucy repetă cele spuse şi, aşa cum se aştepta să sune următoarea întrebare, îşi declară numele.

Apoi se întoarse la Rutherford, îşi parcă maşina în hangar şi intră în casă.

În hol rămase o clipă pe loc şi se gândi.

Apoi dădu din cap hotărâtă şi se îndreptă spre bibliotecă, unde domnişoara Crackenthorpe tocmai îşi ajuta tatăl să dezlege cuvinte încrucişate din „Times”.

— Pot să vă vorbesc o secundă, domnişoară Crackenthorpe?

Emma clipi. Avea o expresie speriată. Deşi probabil se temea, Lucy vroia să-i spună considerând ca fiind de datoria ei.

— Cu mine vorbeşti, fată! exclamă iritat bătrânul domn Crackenthorpe.

Lucy i se adresă Emmei:

— Aş dori să vă vorbesc numai dumneavoastră, singură.

— Ce s-a întâmplat? Vorbiţi să aud şi eu!

Emma se ridică şi se îndreptă spre uşă.

— O clipă, tată!

— Ce obrăznicie! explodă domnul Crackenthorpe.

Emma ieşi în hol, Lucy o urmă şi închise uşa după ea.

— Despre ce e vorba? întrebă Emma. Dacă aveţi prea mult de lucru, acum că băieţii sunt aici, aş putea să vă ajut şi…

— Nu e vorba de asta. N-am vrut să vorbesc în prezenţa tatălui dumneavoastră, deoarece ştiu că este bolnav. Şocul ar putea avea urmări grave pentru el. Tocmai am găsit cadavrul unei femei ucise în sarcofagul din „Şopronul cel lung”.

Emma Crackenthorpe se holbă la ea, nevenindu-i să creadă.

— În sarcofag? O femeie ucisă? Dar este absolut imposibil!

— Mă tem că ăsta e adevărul. Am anunţat la poliţie. Cei de-acolo ar trebui să sosească în orice moment.

Emma se înroşi uşor.

— Ar fi trebuit să-mi spuneţi mie mai întâi… şi apoi să telefonaţi la poliţie.

— Scuzaţi-mă!

— N-am auzit când aţi telefonat… Privirea Emmei se îndreptă spre telefonul care se afla pe masa din hol.

— Am sunat de la poştă.

— Ce ciudat! De ce nu de-aici?

Lucy se gândi repede la un răspuns:

— M-am temut că băieţii ar putea fi prin apropiere şi m-ar auzi. De aceea nu am vrut să telefonez din hol.

— Da… desigur… Înţeleg… vin? Vreau să zic cei de la poliţie?

— Au şi sosit, anunţă Lucy, căci tocmai atunci se oprise, în faţa uşii de la intrare, o maşină scrâşnind din frână, cu sirena ţiuind în toată casa.

— Scuzaţi-mă… regret nespus că a trebuit să vă cer aşa ceva, spuse comisarul de poliţie Bacon.

O sprijini de braţ pe Emma Crackenthorpe, când părăsiră împreună „Şopronul cel lung”. Era albă la faţă, arăta bolnavă, dar mergea ţinându-se dreaptă.

— Sunt sigură că n-am mai văzut-o niciodată pe femeia aceea.

— Vă suntem foarte recunoscători, domnişoară Crackenthorpe. Asta e tot ceea ce doream să ştiu. Poate ar fi bine să vă culcaţi!

— Trebuie să mă duc la tata. I-am telefonat doctorului Quimper, de îndată ce am auzit de problema asta. Medicul e acum la el.

Doctorul Quimper ieşea din bibliotecă tocmai când ei treceau prin hol. Era un bărbat înalt, cu o înfăţişare foarte robustă, cu o fire deschisă, degajată, naturală, pe care pacienţii săi o preţuiau foarte mult.

El şi comisarul se salutară cu o înclinare a capului.

— Domnişoara Crackenthorpe a avut de îndeplinit o datorie dură, neplăcută, zise Bacon.

— Curajos din partea dumneavoastră, domnişoară Emma, o lăudă medicul, bătând-o uşor cu mâna pe umăr. Puteţi suporta multe, asta am ştiut întotdeauna.

Emma îi zâmbi recunoscătoare şi intră în bibliotecă.

— Femeia asta este o comoară, observă doctorul, uitându-se în urma ei. Păcat că nu s-a căsătorit! Ispăşeşte faptul că are singura fire de femeie într-o familie formată numai din bărbaţi. Cealaltă soră s-a eliberat şi s-a căsătorit când avea – dacă nu greşesc – şaptesprezece ani. Domnişoara Emma ar fi fost o soţie şi o mamă excelentă.

— Ţine prea mult la tatăl ei bolnav, spuse comisarul Bacon.

— Nu ţine peste măsură la el, dar are instinctul anumitor femei care se străduiesc să-i facă fericiţi pe bărbaţii din familie. Ştie că tatălui îi place să pretindă că e bolnav, aşa că îl lasă să-şi joace rolul şi se poartă cu el de parcă ar fi suferind. Şi pe fraţii ei ştie cum să-i ia. Aceştia pun mare preţ pe judecata ei. O, da, este o femeie foarte înţeleaptă. Dar, spuneţi-mi, domnule comisar, aveţi nevoie de mine? Aţi dori să văd şi eu cadavrul, după ce Johnstone a terminat cu el? (Johnstone era medicul legist). Poate că a fost pacienta mea!

— Da, chiar v-aş ruga să vedeţi moarta, domnule doctor. Dorim, în mod firesc, să încercăm s-o identificăm. Este absolut exclus să-l deranjăm pe bătrânul domn Crackenthorpe? Ar fi pentru el o lovitură prea puternică?

— Lovitură? Dimpotrivă! N-o să mi-o ierte niciodată, nici dumneavoastră, nici mie, dacă nu-l lăsăm să arunce o privire în sarcofag. Este foarte nerăbdător. Este cea mai senzaţională poveste care i s-a întâmplat în ultimii cincisprezece ani sau mai mult… şi nu-l costă nimic.

— Chiar nu este serios bolnav?

— Are şaptezeci şi doi de ani, răspunse doctorul. Asta e realmente de ceea ce suferă. Face, uneori, crize de reumatism. Dar cine nu le are? Le numeşte inflamaţii ale încheieturilor, artrită. După ce mănâncă simte, câteodată, palpitaţii – ceea ce, în fond, nu e de mirare – şi de aceea afirmă că e bolnav de inimă. Dar, haideţi! Să vedem cadavrul. Mă aşteaptă o privelişte dezolantă?

— Johnstone apreciază că femeia trebuie să fie moartă deja de două-trei săptămâni.

— Aşadar, foarte dezolant.

Doctorul se apropie de sarcofag şi privi înăuntru cu o curiozitate profesională. Ceea ce numise „privelişte dezolantă” nu păru să-l tulbure într-atât.

— N-am mai văzut-o niciodată. Nu a fost pacienta mea. Nici nu-mi amintesc s-o fi întâlnit vreodată în Brackhampton. Odată trebuie să fi arătat foarte bine.

Ieşiră din nou la aer curat. Doctorul Quimper se uită la „Şopronul cel lung”.

— Aşadar, aici aţi găsit-o. Într-un sarcofag! Fantastică idee! Cine a descoperit-o?

— Domnişoara Lucy Eyelesbarrow.

— Noua servitoare? Dar cum de i-a venit să cotrobăie în sarcofag?

— Tocmai asta mă gândesc s-o întreb, răspunse comisarul Bacon furios. Dar să revenim la domnul Crackenthorpe: doriţi…?

— Am să-l aduc.

Domnul Crackenthorpe, înfăşurat cu un şal, sosi cu paşi destul de iuţi, însoţit de doctor.

— Scandalos! mârâia el tare. Pur şi simplu, scandalos! Am adus sarcofagul de la Florenţa. Trebuie să fi fost prin 1908 sau 1909.

— Adunaţi-vă puterile! îl avertiză doctorul. Ceea ce se află în faţa dumneavoastră nu este plăcut.

— Oricât de bolnav aş fi, trebuie, totuşi, să-mi fac datoria, nu-i aşa?

O foarte scurtă vizită la „Şopronul cel lung” îi fu suficient. Cu o grabă vizibilă părăsi locul neprimitor.

— N-am văzut-o niciodată în viaţa mea! spuse. De-a dreptul scandalos!

Se întoarseră cu toţii spre casă.

După ce Lucy conduse poliţia în „Şopronul cel lung” şi îi înştiinţa pe scurt despre descoperirea sa, se retrase discret în fundal. Nu-şi făcea nici o iluzie că pentru ea problema se încheiase. Se înţelegea de la sine că poliţia nu terminase, în nici un caz, cu ea.

Tocmai sfârşise pregătirile de pus cartofii la fiert, când fu anunţată că inspectorul Bacon ar dori să-i vorbească. Puse deoparte castronul mare cu apă sărată în care se aflau feliile de cartofi şi-l urmă pe poliţistul care o conduse la comisar. La invitaţia acestuia, luă loc şi răspunse liniştită la întrebări.

Îşi spuse numele, adresa din Londra şi adăugă de la ea:

— Vă voi da nişte nume şi adrese unde am lucrat ca să vă puteţi informa despre mine, dacă doriţi să ştiţi mai multe.

Bacon a fost impresionat de aceste nume: printre ele erau un amiral, un rector al Colegiului Oxford şi o doamnă de la curtea regală.

— Aşadar, domnişoară Eyelesbarrow, v-aţi dus în aşa-numitul „Şopron lung” după nişte vopsea. E adevărat? Şi după ce aţi luat vopseaua, aţi intrat în bucătărie, aţi găsit o rangă de fier, aţi ridicat capacul sarcofagului şi aţi descoperit cadavrul. Ce aţi căutat, de fapt, în sarcofag?

— Un cadavru, răspunse Lucy.

— Aţi căutat un cadavru şi… l-aţi găsit! Nu este, oare, asta o poveste uimitoare?

— O, da, este o poveste uimitoare. Poate ar trebui să vă explic toate problemele.

— Chiar vă rog!

Lucy îi povesti exact toate întâmplările care o conduseseră la extraordinara ei descoperire.

Comisarul rezumă relatarea ei şi spuse din cale afară de indignat:

— Deci aţi fost angajată de o doamnă mai în vârstă şi v-aţi asumat misiunea să vă luaţi o slujbă în casa aceasta ca să căutaţi un cadavru? E corect?

— Da.

— Cine este această doamnă în vârstă?

— Miss Jane Marple. In prezent locuieşte la Brackhampton, Madison Road nr.4.

Comisarul îşi notă datele.

— Şi vă aşteptaţi ca eu să cred bazaconia asta?

Lucy rosti blând:

— De fapt, nu, până când nu vorbiţi cu Miss Marple şi nu obţineţi de la ea confirmarea faptelor.

— Desigur că voi sta de vorbă cu ea. Trebuie să fie cu adevărat ţicnită.

Lucy şi-a propus să fie atentă ce face, deoarece, în fond, nu era vorba de vreun semn de slăbiciune spirituală, din moment ce se dovedise că avusese dreptate. În loc de asta spuse:

— Ce v-aţi gândit să-i spuneţi domnişoarei Crackenthorpe? Despre mine, vreau să zic?

— De ce mă întrebaţi?

— În ceea ce o priveşte pe Miss Marple, i-am îndeplinit însărcinarea, căci am găsit cadavrul pe care-l căutam la dorinţa ei. Dar sunt încă în slujba domnişoarei Crackenthorpe, sunt doi băieţi înfometaţi în casă şi, probabil, curând, vor apărea şi alţi membri ai familiei, după ceea ce s-a petrecut aici. Are nevoie de ajutor în gospodărie. Dacă îi povestiţi acum că mi-am luat slujba deoarece vroiam să caut un cadavru, atunci e foarte posibil să mă concedieze. Nu-i spuneţi, ca să-mi fac mai departe datoria şi să-i fiu utilă.

Comisarul o privi străpungând-o cu privirea.

— Deocamdată nu am să menţionez încă nimic nimănui despre afacerea asta. Vă promit să nu încep cercetările. Desigur, trebuie să ţin seama că dumneavoastră aţi descoperit totul.

Lucy se ridică.

— Vă mulţumesc. Atunci mă întorc la bucătărie şi îmi văd mai departe de treabă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.