Capitolul VII

— Cel mai bine ar fi să chemăm Scotland Yardul aici. Ce părere aveţi, Bacon?

Şeful poliţiei se uită întrebător la comisarul Bacon.

— Femeia nu provine din regiunea noastră, sir, răspunse el. Avem un temei să credem – lenjeria ei stă martoră – că e, probabil, străină. Normal, adăugă el repede, deocamdată, n-am să fac cunoscut nimic. O păstrăm pentru noi până după autopsie.

Comandantul încuviinţă.

— Stabilirea cauzei decesului din partea modicului legist va fi doar o formalitate?

— Da. Am vorbit cu medicul legist.

— Pentru când este programată?

— Pentru mâine. După câte aud, vor apare şi ceilalţi membri ai familiei Crackenthorpe la constatarea cauzei decesului. S-ar putea ca vreunul dintre ei să identifice moarta. Aşa că vor fi cu toţii aici.

Se uită pe o listă ne care o avea în mână.

— Harold Crackenthorpe, care joacă un anume rol de businessman la Londra. Alfred – nu ştiu exact cu ce se îndeletniceşte de fapt. Cedric – singurul din familie care trăieşte în străinătate. E pictor! Comisarul rosti cuvântul acesta pe un ton care exprima dezaprobarea faţă de asemenea persoane. Comandantul râse încet, pe sub mustaţă.

— Nu există deci nici un motiv să se presupună că familia Crackenthorpe ar putea avea ceva de-a face cu omorul, nu-i aşa? întrebă el.

— Nu, cu excepţia faptului că moarta a fost găsită pe pământul şi domeniul lor, răspunse comisarul Bacon. Desigur, există posibilitatea ca „artistul” familiei să identifice moarta. Dar ce se poate spune despre relatarea aceasta smintită referitoare la cele văzute a se fi petrecut în compartimentul din tren.

— Da, adevărat. Aţi stat de vorbă cu bătrâna doamnă… cum se numeşte? Aruncă o privire pe o listă ce se afla în faţa sa. Miss Marple?

— Da. Ţine cu insistenţă la povestea ei. Dacă este într-o ureche sau nu, asta nu ştiu, dar susţine, cu seriozitate, că prietena sa a văzut totul cu adevărat. Sunt totuşi de părere că nu ar fi aiureli pe care le inventează, cu plăcere, doamnele mai în vârstă, ca de exemplu, că ar fi văzut în grădină farfurii zburătoare sau spioni ruşi în biblioteca de unde împrumută cărţi. Dar un lucru este cât se poate de clar: a angajat-o, într-adevăr, pe tânăra, care e servitoare aici, cu misiunea de a căuta cadavrul. Şi domnişoara şi-a dus sarcina la bun sfârşit.

— Şi ea a găsit, cu adevărat, un cadavru, sublinie comandantul. Pe cuvânt, este o poveste cu totul neobişnuită. Marple, Miss Jane Marple – numele mi-e cunoscut de undeva… În orice caz, voi lua legătura cu Scotland Yardul. Cred că aveţi dreptate când susţineţi că nu e vorba de un caz care să aibă de-a face numai cu localnicii… dar n-am vrea ca asta să fie încă de pe acum cunoscut. Deocamdată să spunem presei cât mai puţin cu putinţă.

Stabilirea cauzei decesului de către medicul legist a fost o pură formalitate. Nu a găsit pe nimeni care ar fi putut identifica moarta. Lucy a trebuit să relateze cum găsise cadavrul şi expertiza medicală a fost: moarte prin strangulare. După aceea procedurile s-au terminat.

Era o zi rece, vântoasă. Familia Crackenthorpe a părăsit sala, în care avusese loc stabilirea cauzei decesului. Cu toţii erau cinci: Emma, Cedric, Harold, Alfred şi Bryan Eastley, soţul fiicei moarte, Edith. Se mai aflau domnul Wimborne, şeful firmei de avocaţi, care se ocupa de problemele juridice ale familiei Crackenthorpe. Îşi dăduse osteneala să vină de la Londra numai ca să fie de faţă la expertiza medicală. Micul grup rămase o clipă îngheţat, pe trotuar. Se adunase o grămadă de oameni, care nu puteau fi ignoraţi; fuseseră atraşi de ştirile picante despre „Cadavrul din sarcofag”, puse în circulaţie atât de presa londoneză cât şi de cea locală.

Un murmur trecu prin mulţime: Uite-i…

Emma spuse nerăbdătoare:

— Am vrea să plecăm de-aici!

Maşina mare închiriată – un Daimler – apăru. Emma se urcă şi îi făcu semn şi Lucyei. Urmară domnii Wimborne, Cedric şi Harold. Bryan Eastley spuse: îl iau pe Alfred în maşina mea. Şoferul închise portiera şi Daimlerul era pe punctul de a porni când Emma strigă:

— Opreşte! Uite-i şi pe băieţi!

Băieţii nu luaseră în seamă protestele ei energice de a rămâne la Rutherford Hall şi acum se iviseră, brusc, rânjind cu gura până la urechi.

— Am venit cu bicicletele, le explică Stoddart-West. Poliţistul a fost foarte cumsecade. Ne-a lăsat să intrăm în sală, unde a trebuit să rămânem mai în spate. Sper să nu vă supăraţi, domnişoară Crackenthorpe, adăugă el politicos.

— Nu se supără deloc, răspunse Cedric în locul surorii sale. O dată eşti tânăr. Aţi fost pentru prima oară la o astfel de expertiză?

— A fost destul de dezamăgitor, zise Alexander. Totul s-a desfăşurat atât de rapid.

— Nu putem sta şi pălăvrăgi aici, se supără Harold. S-a adunat o mulţime de oameni. Poftim, şi fotografi!

Spuse câteva cuvinte şoferului şi maşina porni. Băieţii făcură semn cu mâna.

— Totul a mers prea repede! remarcă Cedric. Asta cred ei, copii fără minte! Abia acum începe totul.

— E foarte neplăcut. Cât se poate de neplăcut, observă Harold. Mă tem…

Îl privea pe domnul Wimborne, care-şi strângea buzele subţiri şi clătina dezgustat din cap.

— Sper, spuse el cumpănindu-şi cuvintele, că întreaga afacere îşi va găsi curând o explicaţie mulţumitoare. Poliţia îşi cunoaşte meseria. Cu toate acestea trebuie să vă mărturisesc că Harold are dreptate – este o întâmplare cât se poate de nefericită.

În timp ce vorbea, se uita la Lucy şi în privirea sa se putea citi, în mod clar, neîncrederea: „Dacă această tânără n-ar fi scotocit pe-acolo, pe unde nu avea ce căuta, nu s-ar fi întâmplat toate astea” părea el să spună.

Lui Harold Crackenthorpe i se transmise acest sentiment, sau o impresie foarte asemănătoare:

— Apropo… domnişoară… hm… domnişoară Eyelesbarrow, ce v-a determinat, în fond, să vă uitaţi în sarcofag?

Lucy se minunase, deja, în tăcere, cum de nici un membru al familiei nu avusese încă ideea s-o descoasă despre asta. Se aşteptase să fie prima întrebare pe care aveau să i-o pună cei de la poliţie.

Cedric, Emma, Harold şi domnul Wimborne îşi îndreptară ochii spre ea.

Normal, îşi avea de mult timp pregătit răspunsul.

— De fapt, spuse ea puţin cam tărăgănat, nici eu însămi nu prea ştiu… Am simţit nevoia ca muzeul, sau cum trebuie să-l numesc, să fie odată orânduit şi curăţat temeinic. Şi mi-a venit deodată – făcu o scurtă pauză – am depistat un miros ciudat şi cât de poate de neplăcut…

Ea calculase bine. Toţi au fost de acord, când i-au auzit mărturisirea, că mirosul îi trezise pe bună dreptate închipuiri neplăcute…

— Da, da, normal, murmură domnul Wimborne, trei săptămâni, a spus medicul legist… Cred că am face cu toţii mai bine să nu ne mai gândim la amănunte. O privi pe Emma, care devenise foarte palidă, încercând s-o îmbărbăteze. Nu uitaţi, continuă el, că acea tânără nefericită nu a avut nimic de-a face cu niciunul dintre voi.

— Cum puteţi fi aşa sigur de asta? întrebă Cedric.

Lucy Eyelesbarrow îl studie interesată. Deosebirea puternică dintre cei trei fraţi era izbitoare. Cedric – un bărbat înalt, avea o faţă pământie, brăzdată de vreme şi păr negru neîngrijit. Venise neras de la aeroport şi, chiar după ce se răsese pentru a merge la constatarea cauzei decesului, purta aceleaşi haine în care sosise şi care păreau a fi singurele pe care le poseda: pantaloni vechi din flanel gri şi un sacou cârpit, destul de uzat. Arăta ca un artist boem coborât de pe scenă.

Fratele său, Harold, era, spre deosebire de el, întruchiparea perfectă a unui gentleman din City şi a directorului unei importante firme comerciale. Era înalt, cu o purtare foarte corectă. Părul său negru începuse să albească pe la tâmple şi avea mustaţă. Purta un costum închis, ce-i stătea impecabil şi la care îşi asortase o cravată gri, de nuanţa perlei. Arăta ceea ce reprezenta: un om de afaceri inteligent, de succes. Acum tocmai observa pe un ton rece:

— Zău, Cedric, mi se pare o remarcă foarte nepotrivită.

— Nu înţeleg de ce? Totuşi, moarta a fost găsită în şopronul nostru. Cum de a ajuns acolo?

Domnul Wimborne tuşi…

— Probabil a venit… hm… la o întâlnire, opină el. După câte aud, era în general cunoscut faptul că cheia atârna de un cui deasupra uşii.

În tonul lui se distingea clar că nici el nu credea într-o asemenea întâmplare. Suna aşa de evident încât Emma, scuzându-se, spuse:

— Deoarece în „Şopronul cel lung” nu se află nimic care ar putea fi furat, lăsăm cheia în cui. Ni se pare mai comod şi n-am văzut de ce ar fi trebuit să schimbăm acest obicei…

Vorbise mecanic, ca şi cum gândurile îi călătoreau în altă parte.

Cedric o întrebă uimit:

— Ce s-a întâmplat, surioară? Te supără ceva?

Harold se încruntă şi remarcă iritat:

— Cum poţi să întrebi aşa ceva, Cedric!

— E firesc. O tânără, necunoscută nouă, a fost ucisă în „Şopronul cel lung” (ceea ce sună a melodramă victoriană) şi, bineînţeles, că Emma a avut un şoc când a auzit. Dar ea a fost întotdeauna o fată înţelegătoare… de aceea nu prea înţeleg de ce se frământă din cauza asta. Până la urmă te obişnuieşti cu toate.

— Păi tocmai, la unii oameni durează mai mult până când se obişnuiesc cu o crimă, ceea ce nu pare să fie cazul cu tine, răspunse acru Harold. Mă tem că o crimă e la ordinea zilei în Mallorca şi…

— Ibiza, nu Mallorca.

— E acelaşi lucru.

— Nu prea. E cu totul o altă insulă.

Harold continuă netulburat:

— După cum reiese, pentru tine, care trăieşti prin ţările sudice cu sângele înfierbântat, asta pare a fi ceva obişnuit, în timp ce noi, aici în Anglia, luăm lucrurile acestea în mod serios. De altfel, ceea ce mai voiam să zic, Cedric… să apari la o expertiză medicală publică îmbrăcat astfel…

— Ce are îmbrăcămintea mea? Este comodă.

— Nu este potrivită.

— Ei asta-i! Oricum sunt singurele haine pe care le-am adus cu mine. Nu mi-am făcut, mai întâi, bagajul, ci m-am grăbit să vin încoace să fiu de ajutor familiei mele la clarificarea acestei întâmplări cam dureroase. Sunt pictor şi pictorilor le plac hainele comode.

— Mai continui încă să pictezi?

— Ascultă, Harold, dacă zici că încerc să mai pictez…

Domnul Wimborne îşi drese glasul, tuşind puternic:

— E o discuţie inutilă, îi întrerupse pe cei doi fraţi, pe un ton de reproş. Spune-mi, dragă Emma, aş mai putea fi, cumva, de folos, înainte de a mă întoarce la Londra?

Emma Crackenthorpe răspunse iute:

— Aţi fost deosebit de amabil că v-aţi deplasat până aici.

— Câtuşi de puţin. Mi s-a părut recomandabil ca să fie de faţă cineva la expertiza medicală şi care să vegheze la desfăşurarea acesteia în interesul familiei. Am discutat în casă cu comisarul. Nu mă îndoiesc că această problemă supărătoare se va clarifica foarte curând. Mi se pare destul de evident cum s-au petrecut lucrurile. Cheia de la „Şopronul cel lung” atârna afară lângă uşă. Asta trebuie să fi ştiut multă lume. Este cât se poate de plauzibil ca acest spaţiu să fi fost ales, câteodată, în lunile de iarnă, drept loc de întâlnire de către perechile de îndrăgostiţi. S-a ajuns la o ceartă şi vreun tânăr şi-a pierdut cumpătul. A fost îngrozit când a văzut ceea ce făcuse şi atunci, când i-a căzut privirea pe sarcofag, i-a venit brusc ideea că acesta ar fi minunat pentru îngroparea cadavrului.

Lucy se gândi în sinea ei: „Da, asta sună foarte convingător. Ideea se apropie de adevăr”.

Cedric continuă:

— Dacă perechea de îndrăgostiţi a fost din apropiere, atunci pare totuşi ciudat că nimeni dintre oamenii prezenţi la constatarea cauzei decesului n-a putut s-o identifice pe fată.

— Ne aflăm abia la începutul anchetei. În mod sigur, nu va mai dura mult până când moarta va fi identificată. Desigur, este posibil ca făptaşul să trăiască în partea locului, iar fata să provină din altă parte.

— Dacă aş fi o fată care aş vrea să mă întâlnesc cu un tânăr, nu prea aş fi dispusă să vin într-un şopron al naibii de friguros şi aşezat destul de izolat, se amestecă Cedric. Aş alege ca loc de întâlnire plăcut un cinematograf. N-aţi prefera acelaşi lucru şi dumneavoastră, domnişoară Eyelesbarrow?

— Chiar trebuie să discutăm toate detaliile astea? întrebă Harold, pe un ton plângăreţ.

Maşina opri în faţa intrării principale de la Rutherford Hall şi toţi coborâră.