Capitolul XI

— Nu mi se pare înţelept din partea dumneavoastră, afirmă Cedric Crackenthorpe, cercetând-o cu atenţie pe Lucy Eyelesbarrow.

— În ce sens nu vi se par înţeleaptă?

— Nu înţeleg ce faceţi aici?

— Îmi câştig existenţa.

— Ca servitoare? întrebă el dispreţuitor.

— Sunteţi demodat! îi răspunse Lucy. Nu se mai găsesc astăzi servitoare. De meserie sunt menajeră.

— Dar munca pe care sunteţi obligată s-o îndepliniţi este imposibil să vă facă plăcere.

— Poate nu chiar toate aspectele muncii, dar gătitul îmi satisface curiozitatea creatoare şi am în mine pornirea de a face ordine, ceea ce îmi procură o adevărată bucurie.

— La mine domneşte o dezordine permanentă şi asta îmi procură plăcere, declară Cedric.

— Da, asta se observă la dumneavoastră.

— În căsuţa mea de pe Ibiza totul e simplu: trei farfurii, două ceşti cu farfurioare, un pat, o masă şi două scaune. Pretutindeni e praf şi peste tot sunt pete de vopsea şi bucăţi de piatră – sculptez cu aceeaşi plăcere cu care pictez şi nimeni nu are voie să se atingă de ceva. Nu vreau nici o femeie în casă.

— În nici o postură?

— Ce vreţi să spuneţi?

— Presupun că un bărbat cu un asemenea gust artistic ar duce, probabil, un anumit fel de viaţă intimă.

— Viaţa mea intimă, aşa cum o numiţi, mă priveşte personal, răspunse Cedric, cu demnitate. Ceea ce nu vreau să am este o femeie de tipul dumneavoastră, tiranică, ordonată, care să-şi bage nasul peste tot.

— Ah, cu câtă plăcere v-aş rostui o dată căsuţa, spuse Lucy zâmbind. Ar fi într-adevăr o schimbare.

— Nu o să aveţi niciodată prilejul acesta.

— Probabil că nu. De ce aţi lăsat să decadă totul aşa? Nu numai războiul trebuie să fi fost de vină!

— V-ar face chiar atâta plăcere să orânduiţi aici? Cât de întreprinzătoare sunteţi! Abia acum înţeleg cum de tocmai dumneavoastră a trebuit să descoperiţi un cadavru. Nu puteaţi lăsa în pace un sarcofag greco-roman. După o scurtă pauză, continuă: Nu, nu numai din cauza războiului. E din pricina tatei. De altfel, ce părere aveţi despre el?

— N-am avut prea mult timp să mă gândesc la asta.

— Nu vă feriţi! E un om rău… nu, mai degrabă un diavol… şi, după părerea mea, cam ţicnit. Normal, ne urăşte pe toţi… poate cu excepţia Emmei… şi asta din cauza testamentului bunicului.

Lucy îl privi întrebător.

— Bunicul meu a fost un adevărat om de afaceri. Într-o zi, tata a descoperit că e prea bun pentru aşa ceva. A călătorit în Italia şi Balcani şi a început s-o facă pe cârpaciul prin artă. Atunci bunicul a priceput pe dată. A constatat că fiul său nu e om de afaceri şi, din păcate, nu înţelege prea mult arta (în amândouă cazurile a avut dreptate) şi, ca urmare, şi-a lăsat toată averea nepoţilor. I-a încredinţat-o unei societăţi tutelare. Tata trebuia să primească dobânzile în tot cursul vieţii, dar nu se putea atinge de capital. Ştiţi ce a făcut atunci? A încetat să mai cheltuie bani. S-a mutat aici şi a început să economisească. După părerea mea, el trebuie să fi acumulat o avere aproape la fel de mare ca cea lăsată de bunicul. Între timp, noi – Harold, eu însumi, Alfred şi Emma – n-am primit nici un penny din banii bunicului. Eu sunt un pictor sărac, Harold a devenit om de afaceri şi, acum, joacă un rol în City. El este singurul care are talent pentru făcut bani; totuşi am auzit vorbindu-se, recent, că n-ar mai sta aşa de bine în şa. În sfârşit, Alfred… este oaia neagră a familiei…

— Cum aşa?

— N-a fost niciodată în închisoare, dar, de câteva ori, era pe aproape. În timpul războiului, a lucrat la ministerul pentru aprovizionarea trupelor, dar a fost îndepărtat, pe neaşteptate, în nişte împrejurări cam dubioase. Apoi a făcut nişte afaceri cu conserve de fructe şi a mai existat un scandal din pricina unei poveşti cu ouă.

— Nu este oare cam neînţelept de povestit toate astea străinilor?

— De ce? Sunteţi spioana poliţiei?

— Aş putea fi.

— Nu cred. Eraţi deja angajată să trebăluiţi pe aici, pe când poliţia nu se interesa deloc de noi. Cred…

Se întrerupse, când o văzu venind pe sora lui, Emma.

— Hello, Em! îţi faci griji?

— Da. Aş vrea să vorbesc cu tine, Cedric.

— Trebuie să mă întorc în casă acum, spuse cu tact, Lucy.

— Rămâneţi! zise Cedric. Prin povestea cu crima aţi devenit o membră a familiei.

— Am o mulţime de făcut, se scuză Lucy.

Se întoarse repede. Cedric o urmări cu privirea.

— Arată bine, remarcă el. Cine e ea, de fapt?

— O, e foarte cunoscută, răspunse Emma. Şi-a făcut din acest fel de ocupaţie o specialitate. Dar s-o lăsăm pe Lucy Eyelesbarrow! Îmi trec prin minte lucruri care mă neliniştesc foarte mult, Cedric. Poliţia bănuieşte că femeia cea ucisă ar fi o străină, probabil o franţuzoaică. Cedric, crezi că e posibil… să fi fost Marţine?

Cedric o privi câteva secunde, ca şi cum n-ar fi auzit-o.

— Marţine? Cine anume… ah, vrei să zici Marţine?

— Da, crezi…

— De ce, Dumnezeule, să fie Marţine?

— Telegrama pe care a trimis-o a fost ciudată, dacă stai şi te gândeşti la ea. Trebuie să fi sosit aproximativ în perioada aceea… Crezi că a venit încoace şi…

— Prostii! De ce să fi venit aici Marţine? Şi ce să fi căutat în „Şopronul cel lung”? Ideea mi se pare cu totul incredibilă.

— Nu crezi că ar trebui să-i spun comisarului Bacon sau celuilalt?

— Ce să spui?

— În legătură cu Marţine. În legătură cu scrisoarea.

— Nu mai încurca şi tu, surioară, lucrurile şi nu mai povesti poliţiei orice detaliu fără importanţă, care n-are nimic de-a face cu cazul. De altfel, nu m-am gândit niciodată serios la scrisoarea Marţinei.

— Dar eu…

— Dintotdeauna ai fost înclinată să crezi lucruri imposibile. Sfatul meu e să-ţi ţii gura. E treaba poliţiei să identifice cadavrul. Pariez că Harold ar spune la fel, dacă l-ai întreba.

— Fireşte că-i voi spune acelaşi lucru lui Harold. Şi lui Alfred. Dar mă simt neliniştită, Cedric, îmi fac, zău, tot felul de gânduri şi nu ştiu cum ar trebui să procedez.

— Nu fă nimic, răspunse prompt Cedric.

Emma Crackenthorpe oftă. Se întoarse încet spre casă. Se vedea că ceva o frământă. Când ajunsese aproape de casă, doctorul Quimper deschise portiera maşinii sale destul de demodate. De îndată ce o zări, lăsă automobilul şi-i ieşi în întâmpinare.

— Starea tatălui dumneavoastră este uimitor de bună, domnişoară Emma, îi spuse el. O crimă înseamnă ceva pentru el! Manifestă un interes sporit pentru viaţă. Trebuie să recomand doctoria asta şi altora dintre pacienţii mei.

Emma zâmbi mecanic. Doctorul Quimper îşi dădu seama imediat că era ceva în neregulă cu ea.

— Vă frământă ceva? întrebă el.

Emma îl privi. Se obişnuise deja să simtă prietenia şi simpatia lui pline de consolare. Devenise un prieten pe care se putea baza, nu numai un sfătuitor în ale medicinii. Nu se lăsa dusă în eroare de grosolănia sa. Ea ştia că, sub aparenţa sa aspră, se ascundea o inimă caldă.

— Da, mă frământă ceva, recunoscu ea.

— Nu doriţi să-mi povestiţi? Fireşte, dacă nu vreţi, lăsaţi-o baltă!

— Tare aş vrea să vă povestesc. O parte o ştiţi, întrebarea e doar ce trebuie să fac.

— Mi se pare că judecata dumneavoastră a fost mai totdeauna corectă. În ce constă dificultatea?

— Vă amintiţi… sau poate nu vă amintiţi… că v-am povestit odată, despre un frate… despre un frate care a murit în război.

— Vreţi să spuneţi că se căsătorise, sau că dorise să se căsătorească. Nu era vorba de o franţuzoaică?

— Da. Chiar imediat după ce am primit scrisoarea de la el, a căzut în război. Niciodată n-am auzit ceva de la fată sau despre ea. Tot ceea ce ştiam despre ea era prenumele. Ne-am aşteptat mereu ca să scrie sau să vină aici. Dar n-a făcut-o. N-am aflat nici cel mai mărunt lucru de la ea… până acum vreo lună, în ajunul Crăciunului.

— Îmi aduc aminte. Aţi primit atunci o scrisoare, nu-i adevărat?

— Da. În ea spunea că se află în Anglia şi că i-ar face plăcere să ne viziteze. Ne-am pregătit pentru asta, dar, în ultima clipă, a trimis o telegramă prin care ne anunţa că trebuia, în mod cu totul neaşteptat, să se întoarcă în Franţa.

— Şi?

— Poliţia crede că femeia ucisă e franceză.

— Chiar? Aşa cred? Mai înainte, am avut impresia că trebuie să fi fost englezoaică, dar poate că m-am înşelat. Ceea ce vă nelinişteşte este posibilitatea ca femeia ucisă să fi putut fi logodnica fratelui dumneavoastră?

— Da.

— Mi se pare absolut imposibil, răspunse doctorul Quimper. Apoi adăugă: Totuşi, vă înţeleg îndoielile.

— Mă întreb dacă nu trebuie să povestesc totul poliţiei. Cedric şi ceilalţi consideră că e inutil. Ce părere aveţi?

— Hm! Doctorul Quimper îşi strânse buzele. Tăcu o vreme şi căzu pe gânduri. În cele din urmă, spuse tărăgănat: Este, desigur, mult mai simplu, dacă nu povestiţi nimic. Îi înţeleg pe fraţii dumneavoastră. Cu toate astea…

— Da?

Quimper o privi plin de bunăvoinţă.

— Faceţi-mi hatârul şi povestiţi-le, zise el. N-o faceţi dacă asta vă va aduce nelinişte. Vă cunosc.

Emma se înroşi uşor.

— Poate m-am prostit.

— Faceţi ceea ce consideraţi că e mai bine, draga mea, şi nu vă mai îngrijoraţi de ceea ce ar spune ceilalţi membri ai familiei. Vă preţuiesc mai mult puterea dumneavoastră de judecată decât pe cea a oricăruia din întreaga casă.