Capitolul XII

— Hei! Veniţi odată încoace?

Lucy îşi întoarse surprinsă capul, Bătrânul domn Crackenthorpe privea prin uşa întredeschisă şi-i făcea nerăbdător semn cu mâna.

— Doriţi ceva, domnule Crackenthorpe?

— Nu mai vorbiţi atâta! Veniţi încoace!

Lucy se supuse. Bătrânul domn Crackenthorpe o luă de braţ, o trase în cameră şi închise uşa după ea.

— Aş vrea să vă arăt ceva, îi spuse el.

Lucy se uită în jur. Se afla într-o cameră mică care, evident, trebuia să folosească drept birou, dar tot atât de evident, de foarte mult timp, nu folosise acestui scop. Pe birou stăteau mari grămezi de hârtii prăfuite, pe când pânze de păianjeni atârnau în ghirlande de pe tavan şi în colţuri. Aerul mirosea a stătut.

— Doriţi să fac curăţenie în camera asta? întrebă ea.

Bătrânul domn Crackenthorpe clătină din cap.

— Nu, în nici un caz! Ţin închisă camera asta. Emmei i-ar plăcea să-şi facă treabă pe aici, dar eu nu-i permit. E camera mea. Vedeţi pietrele acestea? Sunt probe de pietre geologice.

Lucy se uită la o colecţie de douăsprezece sau paisprezece bucăţi de stâncă, într-o parte cu suprafaţa netedă, în cealaltă parte, aspre.

— Drăguţe, zise ea prietenoasă. Foarte interesant!

— Aveţi perfectă dreptate. Sunt interesante. Uite o fată deşteaptă! Nu arăt pietrele acestea oricui. Dar am să vă mai arăt şi altceva.

— Sunteţi foarte amabil, dar acum trebuie neapărat să mă întorc la treabă. Sunt şase oameni în casă…

— Şi mă duc în sapă de lemn prin pofta lor de mâncare. Tot timpul vor să mănânce! Altceva nu fac când vin aici. Nici nu se gândesc să plătească pentru masă. Adevărate ploşniţe! Abia aşteaptă cu toţii să mor… dar sunt mai rezistent decât ştie chiar Emma!

— În mod sigur sunteţi.

— Nici nu sunt chiar atât de bătrân. Emma face în aşa fel de parcă aş fi mai bătrân şi mă tratează corespunzător. Şi dumneavoastră vi se pare că sunt bătrân?

— Bineînţeles că nu, spuse Lucy.

— Ce fată înţelegătoare! Ia, uitaţi-vă aici!

Indică un fel de hartă mare, decolorată, care atârna pe perete. Uitându-se mai de aproape, Lucy îşi dădu seama că nu reprezenta o hartă ci un arbore genealogic. Unele nume erau atât de fin scrise încât numai cu ajutorul unei lupe ar fi putut fi citite. Însă, strămoşii îndepărtaţi fuseseră notaţi cu litere mari şi, deasupra numelor lor, erau aşezate coroane.

— Ne tragem din regi, spuse domnul Crackenthorpe. Este arborele genealogic al mamei mele, nu al tatălui meu. El a fost un plebeu, un bătrân obişnuit! Nu-i plăcea de mine pentru că i-am fost întotdeauna superior. Am avut un simţ înnăscut pentru artă şi sculpturi clasice, pe când el – al naibii bătrân zgârcit – nu înţelegea nimic. Nu-mi aduc aminte de mama. A murit când aveam doi ani şi era ultima din familia ei. Domeniul său a fost ipotecat şi s-a căsătorit cu tata. Dar uite aici: Edward cel Vestit… Ethelred Neconfesorul… şi mulţi alţii de pe vremea dinainte de venirea normanzilor. Dinainte de normanzi… asta e ceva, nu-i aşa?

— Da, e ceva!

— Acum o să vă arăt altceva. O conduse prin cameră şi Lucy simţi, cu neplăcere, cât de puternice erau degetele care o ţineau de braţ. Într-adevăr, la bătrânul domn Crackenthorpe nu se observa nici o slăbiciune. Se opri în faţa unei mobile vechi, negre, de stejar. O vedeţi? Provine din Lushington, domeniul familiei mamei mele. Aţi vrea să vedeţi ce e înăuntru?

— Arătaţi-mi dumneavoastră, dacă doriţi, spuse Lucy.

— Curioasă? Toate femeile sunt curioase.

Luă o cheie din buzunar şi deschise uşa de jos. Scoase la iveală o casetă surprinzător de nouă. O deschise.

— Ia, uitaţi-vă la asta.

Ridică o rolă mică, învelită în hârtie şi o desfăcu la un capăt. Nişte monezi de aur i se rostogoliră în căuşul mâinii.

— Ia, uitaţi-vă la ele, domnişoară! Vedeţi monezile? Luaţi-le în mână. Le simţiţi? Ştiţi ce sunt? Aş paria că nu. Sunteţi prea tânără. Monezi de aur… Erau utilizate ca mijloc de plată, înainte de a veni la modă bancnotele astea dreptunghiulare. Valorează mult mai mult decât hârtiile astea caraghioase. Le-au adunat de multă vreme. În caseta asta am o mulţime de alte lucruri. Emma nu ştie de ele. Nimeni nu ştie. Este secretul nostru. Mă înţelegeţi, domnişoară? Ştiţi de ce vă povestesc despre astea şi vă arăt totul?

— Nu, de ce?

— Deoarece nu trebuie să credeţi că sunt un bătrân bolnav, la capătul puterilor. Soţia mea era o fiinţă candidă, netalentată. Dumneata ai însă talent. Sunteţi o tânără drăguţă. Vă dau un sfat: nu vă aruncaţi în braţele unui tânăr! Bărbaţii tineri sunt zgârciţi. Se gândesc la viitorul lor. Aşteptaţi… Degetele îi încleştară braţul Lucyei. Îşi apropie gura de urechea ei: Mai mult nu vă spun. Aşteptaţi! Proştii cred că voi muri în curând, dar se înşeală. Nu m-aş mira, dacă le-aş supravieţui tuturor. Atunci vom vedea! Harold n-are copii. Cedric şi Alfred nu sunt căsătoriţi. Emma… nu se va mărita. Se omoară după Quimper, dar Quimper nu se va gândi niciodată să se însoare cu Emma. Apoi mai e Alexander. Da, Alexander… dar, ştiţi, îmi place de Alexander. E comic, dar îmi place să-l chinui. Tăcu o clipă şi-şi frecă bărbia. În cele din urmă spuse:

— Ei, fato, cum stăm? Cum vi se pare?

— Domnişoară Eyelesbarrow…

Vocea Emmei răsună înăbuşită prin uşa închisă. Lucy se folosi recunoscătoare de ocazie.

— Mă strigă domnişoara Crackenthorpe. Trebuie să plec. Vă mulţumesc foarte mult că mi-aţi arătat toate astea…

— Nu uitaţi… secretul nostru…

— N-am să-l uit, răspunse Lucy. Ieşi în grabă din cameră şi se întrebă dacă nu primise tocmai o cerere în căsătorie…

Dermot Craddock stătea în camera sa de lucru, la birou. Se aplecase într-o parte şi vorbea la telefon, în timp ce se rezema cu coatele de masă. Vorbea în franceză – o limbă pe care o stăpânea bine.

— A fost numai aşa, o idee, vă rog să înţelegeţi corect.

— Desigur, o idee, sună răspunsul din Paris. Am început cercetările în cercurile celor care se întâlnesc. După câte aud nu se desfăşoară fără rezultate. Adică, femei de felul acesta dispar foarte uşor, dacă n-au familie sau vreun iubit. Pleacă într-un turneu sau îşi găsesc un nou iubit şi nimeni nu întreprinde cercetări, dacă dispar brusc. Păcat că, după fotografia pe care mi-aţi trimis-o, femeia poate cu greu fi recunoscută. Bineînţeles, că strangularea schimbă mult înfăţişarea. Dar asta nu modifică situaţia. Am să studiez ultimele rapoarte ale oamenilor mei. Poate dăm peste ceva. Au revoir, mon cher.

În timp ce Craddock se despărţea politicos de colegul său de la Paris, i se puse o hârtie pe birou. Citi: „Domnişoara Emma Crackenthorpe ar dori să-i vorbească domnului inspector Craddock în problema de la Rutherford Hair.”

Îi spuse funcţionarului:

— Conduceţi-o aici pe domnişoara Crackenthorpe.

Era clar, deci, că nu se înşelase. Emma Crackenthorpe ştia ceva. Poate nu prea mult, dar totuşi ceva şi se hotărâse să-i vorbească.

Când ea intră, el se ridică, îi întinse mâna şi o invită să ia loc.

— Aţi venit să-mi povestiţi ceva, domnişoară Crackenthorpe, adevărat? Sunteţi neliniştită. Am dreptate? Poate e doar un fleac şi vă gândiţi că, probabil, nu are nimic de a face cu problema, dar sunteţi de părere că ar fi mai bine să-mi vorbiţi despre el De aceea aţi venit. Am sau nu dreptate? Presupun că are legătură cu identitatea femeii. Credeţi că ştiţi cine a fost. Aşa e?

— Nu, nu, nu tocmai. Mi se pare cât se poate de imposibil, dar…

— Dar există o posibilitate şi asta vă nelinişteşte. Cel mai bine ar fi să-mi povestiţi, poate v-ar reda liniştea.

Emma ezită o vreme, apoi spuse:

— I-aţi văzut pe trei dintre fraţii mei. Am mai avut un al patrulea frate, Edmund, care a murit în război. Cu puţin timp înainte de a cădea pe front, mi-a scris din Franţa.

Îşi deschise poşeta şi scoase o scrisoare îngălbenită şi mototolită. O citi: „Sper să nu te sperii, Emmie, dar trebuie să-ţi spun că mă voi căsători. Cu o franceză. Totul s-a întâmplat pe neaşteptate, dar ştiu că ţie îţi va place de Marţine şi o vei lua la tine, dacă mie mi se va întâmpla ceva. În scrisoarea mea viitoare îţi voi da mai multe amănunte. Atunci voi fi însurat. Anunţă-l cu grijă pe bătrân, da? Probabil se va înfuria îngrozitor”.

Inspectorul Craddock întinse mâna. Emma i-o dădu şovăind. Continuă repede:

— Două zile după primirea acestei scrisori, a sosit o telegramă, în care se spunea că Edmund e dat dispărut, probabil căzut în război. Apoi s-a constatat definitiv că e mort. Era aproape de Dunkerque, aşadar într-o vreme în care domnea o mare zăpăceală. După câte am aflat nu se găsea în nici un act militar sau vreo indicaţie din care să reiasă că el se căsătorise. Dar aşa cum v-am mai zis, era o perioadă foarte încurcată. N-am auzit niciodată nimic despre fată. După încheierea războiului, am încercat să fac cercetări, dar, întrucât îi cunoşteam numai prenumele şi, pe-atunci, partea respectivă a Franţei fusese ocupată de germani, am întâmpinat mari greutăţi să descopăr ceva. În cele din urmă, mi-am închipuit că nunta n-a avut loc niciodată, că fata, pesemne, s-a măritat, înainte de terminarea războiului, cu altcineva, sau a murit şi ea.

Inspectorul Craddock aprobă din cap. Emma continuă:

— Imaginaţi-vă surpriza mea când, acum o lună, am primit o scrisoare, semnată de o oarecare Marţine Crackenthorpe.

— Aveţi scrisoarea aceasta?

Emma scoase scrisoarea din geantă şi i-o întinse inspectorului, care o citi cu interes. Scrisul de mână evidenţia clar o femeie educată.

Chčre mademoiselle!

Sper să nu vă speriaţi când veţi citi scrisoarea aceasta. Încă nu ştiu dacă fratele dumneavoastră, Edmund, v-a înştiinţat că ne-am căsătorit. A spus că vrea s-o facă. Numai după câteva zile de la căsătoria noastră, el a murit şi, în acelaşi timp, germanii au ocupat satul nostru. La sfârşitul războiului, am hotărât să nu vă scriu sau să vin la dumneavoastră, deşi Edmund m-a sfătuit să fac aşa. Dar între timp începusem e nouă viaţă şi nu aveam nevoie de ajutorul dumneavoastră. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat. Vă scriu această scrisoare la dorinţa fiului meu. El este şi fiul fratelui dumneavoastră şi nu mai pot să-l privez de avantajele la care are dreptul. La începutul săptămânii viitoare sosesc în Anglia. Doriţi să-mi confirmaţi dacă pot să vă vizitez? Adresa mea pentru scrisori e: 126 Elvers Crescent, nr. 10.

Primiţi asigurarea stimei mele cele mai mari, Marţine Crackenthorpe

Craddock tăcu o vreme. Reciti scrisoarea cu mare atenţie, înainte de a i-o înapoia.

— Ce aţi făcut, după ce aţi primit scrisoarea aceasta, domnişoară Crackenthorpe?

— Cumnatul meu, Bryan Eastley, era, pe-atunci, din întâmplare, la mine. Am discutat cu el despre scrisoare. Apoi, i-am telefonat fratelui meu, Harold, la Londra şi i-am cerut părerea. Harold a fost foarte sceptic şi m-a sfătuit să fiu cât se poate de prudentă. Şi-a exprimat părerea că ar trebui să verificăm exact dacă expeditoarea scrisorii se căsătorise într-adevăr cu fratele nostru.

Emma făcu o scurtă pauză şi apoi continuă:

— Asta părea, natural, absolut raţional şi am fost de acord cu el. Dacă fata – sau mai bine zis femeia – era, cu adevărat, Marţine, despre care îmi scrisese Edmund, atunci trebuia s-o primim cu prietenie. Aşa că i-am trimis răspunsul la adresa dată şi am invitat-o să vină la Rutherford Hall. Vreo două zile mai târziu, a sosit o telegramă din Londra: „Din păcate, ocupată, pe neaşteptate, mă întorc în Franţa. Marţine.” Apoi, nici o scrisoare, şi n-am mai auzit nimic altceva despre ea.

— Şi când s-au întâmplat toate astea?

— Cu puţin timp înainte de Crăciun. Ştiu asta, întrucât voisem să-i propun să petreacă sărbătorile la noi. Cum tata nici nu a vrut să audă, i-am propus să vină în week-end-ul de după Crăciun, căci familia era încă adunată.

— Şi credeţi că femeia al cărui cadavru a fost găsit în sarcofag ar putea fi această Marţine?

— Când aţi spus că e probabil o străină, atunci am devenit cam neliniştită. Când, la sfârşit…

Vocea i se înecă.

Craddock interveni repede:

— Aţi procedat bine că aţi venit la mine şi mi-aţi povestit. Vom face cercetări. Sunt convins că femeia care v-a scris s-a înapoiat cu adevărat în Franţa, este în viaţă şi totul e în ordine. Pe de altă parte, datele îl fac pe oricine să şovăie, cum şi dumneavoastră înşivă deja aţi recunoscut. Cum aţi auzit la stabilirea cauzei decesului, după părerea medicului legist, moartea femeii găsite în sarcofag trebuie să fi survenit cu trei-patru săptămâni în urmă. Dar nu vă mai faceţi griji, domnişoară Crackenthorpe. Lăsaţi treaba în seama noastră. Adăugă în treacăt: V-aţi sfătuit cu domnul Harold Crackenthorpe? Nu? Nici cu tatăl şi cu ceilalţi fraţi?

— Normal că a trebuit să-i povestesc tatei. S-a înfuriat îngrozitor. Zâmbi uşor. Era convins că este vorba de o escrocherie pusă la cale, prin care se voia să fim storşi de bani. Tata se enervează întotdeauna când se pune problema banilor. Crede, sau pretinde, că ar fi un ora sărac. În realitate, are un venit foarte mare şi abia cheltuie un sfert din el. Bineînţeles, că şi-a pus deoparte economii considerabile. Medită o clipă şi apoi continuă: Le-am povestit şi celorlalţi doi fraţi ai mei. Lui Alfred i s-a părut că ar fi o glumă, dar s-a gândit că ar fi la fel de bine şi o manevră de a ne înşela. Pe Cedric nu l-a interesat, de fapt nu-l interesează decât propria-i persoană. Am hotărât că familia trebuie s-o primească pe Marţine şi că avocatul nostru, domnul Wimborne, să fie invitat să participe la întâlnire.

— Ce a crezut domnul Wimborne despre caz?

— Tocmai vroiam să vorbim cu el când ne-a parvenit telegrama Marţinei.

— Şi nu aţi mai întreprins alte demersuri?

— Totuşi, am scris la adresa din Londra şi am menţionat pe plic: „Rog trimiteţi la noua adresă!” Dar nu am primit nici un fel de răspuns.

— Ciudată afacere…

O privi scrutător:

— Personal ce credeţi?

— Nu ştiu ce ar trebui să fac.

— Şi cum aţi considerat cazul atunci? Aţi crezut că scrisoarea e originală sau aţi fost de aceeaşi părere cu tatăl şi fraţii dumneavoastră? Cum s-a manifestat cumnatul? El ce părere a avut?

— Bryan a socotit că scrisoarea e originală.

— Şi dumneavoastră înşivă?

— Nu eram sigură că e treaba mea.

— Dar ce aţi simţit? Presupunând acum că această femeie era într-adevăr văduva fratelui dumneavoastră, Edmund?

Trăsăturile feţei Emmei se relaxară.

— Am ţinut mult la Edmund. Era fratele meu preferat. Mi se părea că o fată ca Marţine ar putea, desigur, scrie, în anumite condiţii, scrisoarea. Totul suna foarte natural. Am presupus că, până la sfârşitul războiului, ea ori s-a recăsătorit, ori trăieşte cu un bărbat care a avut grijă de ea şi de copil. Poate că, pe urmă, omul acesta a murit sau a părăsit-o. Mi s-a părut firesc ca ea să se adreseze familiei lui Edmund… aşa cum el însuşi dorise. Am considerat scrisoarea originală şi normală, dar Harold ne-a atras atenţia că scrisoarea ar fi putut fi întocmită de o femeie care o cunoscuse bine pe Marţine şi, ca urmare, era în măsură să conceapă o epistolă care să sune veridic. A trebuit să-i dau dreptate… dar, cu toate astea…

Tăcu.

— Aţi fi dorit să fie adevărat, nu-i aşa? întrebă Craddock prietenos.

Îl privi recunoscătoare.

— Da, doream să fie adevărat. M-aş fi bucurat atât de mult dacă Edmund ar fi lăsat un fiu în urma lui.

Craddock dădu înţelegător din cap.

— După cum spuneţi, la prima vedere, scrisoarea lasă impresia că e veridică. Surprinzător este însă ceea ce a urmat: înapoierea bruscă a Marţinei la Paris şi faptul că, de atunci, n-aţi mai avut nici o veste de la ea. Îi răspunseseţi cu prietenie şi eraţi pregătită s-o întâmpinaţi cu căldură. Atunci, de ce, după ce a trebuit să se întoarcă în Franţa, nu a mai scris ea? Asta e surprinzător, atâta vreme cât admitem afirmaţiile dumneavoastră că Edmund s-a căsătorit cu ea. Dacă, dimpotrivă, era o mincinoasă, atunci, natural, comportamentul ei e mai uşor de explicat. Mă gândeam că poate îi ceruseţi sfatul domnului Wimborne, el a întreprins cercetări şi femeia s-a speriat. Dar spuneţi că nu e aşa. Dar este, totuşi, posibil, ca unul dintre fraţii dumneavoastră să fi făcut aşa ceva. Poate că această Marţine avea ceva necurat în viaţa dusă mai înainte şi care, la cercetări, ar fi ieşit la lumină. Ea trebuie să fi presupus că are de a face numai cu sora plină de bunăvoinţă a lui Edmund, nu cu oameni de afaceri încăpăţânaţi, duri. A sperat, pesemne, să primească de la dumneavoastră bani pentru copil, fără să i se pună multe întrebări. În loc de aceasta, a descoperit că avea să se confrunte cu alte greutăţi. Bineînţeles, ar fi suferit urmări legale foarte grave. Dacă Edmund Crackenthorpe ar avea un fiu legitim, acesta ar fi unul din moştenitorii averii bunicului său.

Emma încuviinţă.

— În afară de aceasta, dacă sunt corect informat, el ar moşteni, de asemenea, şi Rutherford Hall, precum şi domeniul, terenul care reprezintă o mare valoare ca loc pentru construcţii.

Emma păru uşor speriată.

— Da. La asta nu m-am gândit deloc.

— Acum n-aş mai vrea să-mi fac alte gânduri, spuse inspectorul Craddock. E bine că aţi venit la mine. Voi întreprinde cercetări, dar consider cât se poate de improbabil ca între femeia care a scris scrisoarea – posibil, o intenţie de înşelăciune – şi femeia a cărui cadavru a fost găsit în sarcofag să existe vreo legătură.

Emma se ridică cu un oftat de uşurare.

— Mă bucur că v-am povestit toate astea.

Craddock o conduse până la uşă.

Apoi, îl chemă la el pe poliţistul criminalist Wetherall.

— Bob, am de lucru pentru tine. Du-te la 12.6 Elvers Crescent nr. 10. Ia cu tine fotografii ale femeii descoperite în sarcofag. Vezi ce ai putea afla despre o femeie care s-a prezentat drept doamna Marţine Crackenthorpe şi care, ori a locuit ori, în perioada cuprinsă între 15 decembrie şi sfârşitul lunii, şi-a luat scrisorile de acolo.

— Da, domnule.

Craddock s-a întors la alte documente care se adunaseră pe biroul său. În după-amiaza aceea şi-a vizitat un prieten care avea o agenţie teatrală. Cercetările sale rămaseră fără nici un rezultat. Când se întoarse la birou, găsi o telegramă de la Paris: „Descrierea dumneavoastră i s-ar potrivi Annei Strawinska din Baletul Maritski. Vă propunem să veniţi aici Dessin. Préfecture.”

Craddock răsuflă adânc şi fruntea i se descreţi. Se hotărî să plece cu trenul de noapte spre Paris.