Capitolul XIII

— Foarte amabil din partea dumneavoastră că m-aţi invitat la ceai, îi spuse Miss Marple Emmei Crackenthorpe.

Miss Marple era o bătrână doamnă încântătoare, întreaga faţă îi strălucea, în timp ce se uita în jurul său. Îl privi zâmbind pe Harold Crackenthorpe în costumul lui închis la culoare, ireproşabil, dădu din cap cu un zâmbet fermecător spre Alfred, când acesta o invită să servească din pâine şi, în treacăt, îl contemplă pe Cedric, care stătea cu o mină întunecată, în sacoul său sărăcăcios, lângă şemineu.

— Ne bucurăm foarte mult că aţi putut veni, spuse politicoasă Emma.

Nimic nu amintea de scena, care avusese loc după prânz, când Emma declarase deodată: „Ah, dragilor! Uitasem cu totul. I-am permis domnişoarei Eyelesbarrow să-şi aducă mătuşa cea în vârstă astăzi, la ceai.”

— Amân-o! spuse Harold grosolan. Avem încă o mulţime de discutat. N-avem nevoie aici de străini.

— Las-o să vină! interveni Cedric. Am putea scoate ceva de la ea despre minunea aia de fată, Lucy. Ca să fiu sincer, aş dori să cunosc ceva mai multe despre Eyelesbarrow. Nu prea am încredere în ea. E mult prea vicleană.

— Are relaţii foarte bune, reluă Harold. Am cerut informaţii despre ea. Trebuie, totuşi, să ştim ce e cu ea, cum de a cotrobăit pe-aici şi a găsit cadavrul. Întreaga afacere a fost stranie.

— Numai de-am şti cine a fost blestemata aia de femeie, zise Alfred.

— Trebuie să-ţi spun, Emma, că nu ţi-ai dat seama, ce faci, când te-ai dus la poliţie şi le-ai povestit că răposata ar putea fi prietena franceză a lui Edmund. Acum, probabil, sunt convinşi că unul dintre noi a omorât-o.

— Harold are multă dreptate, declară Alfred. Chiar nu ştiu ce te-a apucat. De atunci am sentimentul că sunt supravegheat peste tot de detectivi.

— I-am spus că nu trebuie să se ducă la poliţie, îl asigură Cedric. Dar Quimper a îndemnat-o.

— Asta nu-i treaba lui, strigă Harold mânios. Să stea printre pastilele şi prafurile lui!

— Ia, nu vă certaţi! spuse supărată Emma. Mă bucur, într-adevăr, că bătrâna domnişoară Nu-Ştiu-Cum vine la ceai. Ne face la toţi bine să avem o străină pe lângă noi ca să nu mai dezbatem mereu acelaşi lucru. Acum trebuie să mă duc să mă aranjez puţin.

Părăsi încăperea.

— Această Lucy Eyelesbarrow, începu Harold şi se întrerupse, dar continuă imediat: este aşa cum spune Cedric, într-adevăr, ciudată. Oare ce o fi determinat-o să scotocească prin şopron şi să deschidă un sarcofag? De altfel, o muncă care ar fi fost pe măsura unui Hercule. Poate trebuie să întreprindem investigaţii. Mi s-a părut atitudinea ei la prânz destul de duşmănoasă…

— Lăsaţi-o pe seama mea, îl întrerupse Alfred. Voi afla curând ce-i cu ea.

— Poate că nu este în realitate Lucy Eyelesbarrow, cea cu relaţii bune, remarcă Cedric.

— Dar ce scop ar putea urmări? Harold părea cu totul buimăcit. Afurisita naibii!

Se uitară unii la alţii cu figuri necăjite.

— Şi acum mai soseşte şi bătrâna asta la ceai! Tocmai când avem atât de multe de discutat!

— Ne vom sfătui în seara aceasta, propuse Alfred, între timp o vom descoase pe bătrâna mătuşă despre Lucy.

Conform înţelegerii, Miss Marple fusese, aşadar, adusă de Lucy, şedea acum lângă şemineu şi-i zâmbea plină de bunăvoinţă lui Alfred care-i întinsese sandviciurile.

— O, multe, multe mulţumiri! Îmi permiteţi…? O, ouă şi sardele! Mă tem că mă rezum întotdeauna la puţin când e ora ceaiului. Ştiţi, când îmbătrâneşti… Dar, fireşte, seara, o masă foarte frugală… Se adresă din nou gazdei: Ce casă frumoasă aveţi! Şi atâtea lucruri deosebite în ea! Bronzurile acestea, de exemplu. Îmi amintesc de bronzurile pe care le-a cumpărat tatăl meu de la Expoziţia universală de la Paris… Şi ce drăguţ că-i aveţi pe fraţii dumneavoastră în preajmă! Prea adesea, membrii aceleiaşi familii sunt împrăştiaţi departe.

— Doi fraţi locuiesc la Londra.

— Ce frumos pentru ei!

— Fratele meu, Cedric, e pictor. Trăieşte pe Ibiza.

— Pictorilor le plac insulele, comentă Miss Marple. Nu-i aşa? De exemplu, Gauguin…

— Povestiţi-ne ceva despre Lucy când era copil, Miss Marple, o întrerupse Cedric.

Se uită cu ochi strălucitori la el.

— Lucy a fost întotdeauna aşa de deşteaptă, spuse ea. Da, aşa ai fost, draga mea… nu mă întrerupe! Deosebit de dotată pentru aritmetică. Putea să socotească splendid. Încă îmi mai amintesc când măcelarul mă încărcase la plata cărnii…

Miss Marple se afundă în amintiri despre copilăria Lucyei şi trecu apoi în revistă descoperirile pe care le făcuse în viaţa satului.

Şirul povestirii ei fu întrerupt când intră Bryan. Cu el veniră şi cei doi băieţi, care, după vânătoarea lor de indicii, arătau destul de uzi şi murdari. Imediat apăru şi doctorul Quimper, care, întrucât o cunoştea pe bătrâna doamnă, păru cam uimit.

— Sper că tatăl dumneavoastră nu suferă de pe urma vremii, domnişoară Emma?

— O, nu… adică, s-a simţit, în după-amiaza aceasta, cam obosit…

— Bănuiesc că nu-l încântă musafirii, fu de părere Miss Marple.

— Serveşte ceaiul întotdeauna în birou, când vin iubiţii săi fii, îi explică Cedric. Din punct de vedere psihologic, asta nu e de mirare. Nu-i aşa, doctore Quimper?

Doctorul Quimper, care, cu mina unui om căruia îi rămâne, de obicei, puţin timp pentru mâncare, se servea din plin, replică:

— Psihologia este în regulă când e lăsată în seama psihologilor. Partea proastă e că, în prezent, fiecare face pe psihologul amator. Pacienţii mei îmi relatează destul de exact de ce complexe şi nevroze suferă şi îmi răpesc orice posibilitate să le-o spun. Vă mulţumesc, domnişoară Emma, mai servesc cu plăcere o ceaşcă. Azi n-am avut deloc timp să mănânc.

— Întotdeauna mă gândesc că viaţa unui medic e atât de nobilă şi plină de abnegaţie, sublinie Miss Marple.

— Atunci nu prea cunoaşteţi mulţi medici, răspunse doctorul Quimper. Sunt numiţi vampiri şi adesea asta şi sunt. Acum, în zilele noastre, ne primim cel puţin onorariul. De aceasta se îngrijeşte statul. Nu mai trebuie să facem nici o datorie despre care ştim că nu va fi achitată niciodată. Partea proastă e că toţi pacienţii par decişi să „stoarcă” cât mai mult posibil guvernul şi consecinţa e că, pentru orice tuse neînsemnată sau orice uşor deranjament stomacal, scot medicul de sub plapumă în toiul nopţii. Dar nu e nimic de făcut… Minunată prăjitură, domnişoară Emma. Vă pricepeţi s-o preparaţi.

— Domnişoara Eyelesbarrow a pregătit-o, nu eu.

— Dar şi dumneavoastră vă pricepeţi la fel de bine, răspunse Quimper politicos.

— Vreţi să mergem la tata să-l vedem?

Ea se ridică şi doctorul o urmă. Miss Marple îi urmări cu privirea până părăsiră împreună camera.

— Domnişoara Crackenthorpe este o fiică foarte iubitoare, după cum văd, remarcă ea.

— Şi eu mă mir că rezistă pe lângă bătrân, răspunse Cedric.

— Ea are aici un cămin plăcut şi tata ţine mult la ea, se amestecă repede Harold.

— Emmei i se potriveşte, continuă Cedric, e născută să rămână fată bătrână.

Miss Marple clipi uşor, în timp ce spuse:

— Chiar? Credeţi asta? Nu sunt convinsă că domnişoara Crackenthorpe va rămâne fată bătrână. Ea face parte dintre acele femei care se căsătoresc târziu şi devin soţii bune.

— Acest lucru nu este foarte probabil, atât timp cât trăieşte aici la Rutherford Hall, fu de părere tot Cedric. Nu vede pe nimeni cu care s-ar putea căsători.

Miss Marple clipi şi mai clar decât înainte.

— Peste tot există preoţi şi… medici.

Ochii ei aşa de îndrăzneţi se plimbară de la unul la altul.

Era clar că exprimase un gând care nu le trecuse niciodată prin cap şi care nu le prea plăcea.

Miss Marple se ridică:

— A fost foarte drăguţ că m-aţi invitat. Acum mi-am făcut o imagine a casei dumneavoastră şi a mediului în care Lucy trăieşte.

— O casă plăcută… şi un mort ca supliment, spuse Cedric.

— Cedric! strigă mânios Harold.

Miss Marple îi zâmbi lui Cedric:

— Ştiţi de cine îmi amintiţi? De tânărul Thomas Eade, fiul directorului băncii noastre. Foloseşte orice prilej să-i şocheze pe oameni şi a înţeles cel mai bine să cheltuie bani în loc să-i câştige.

Lucy o conduse pe Miss Marple acasă. Pe drumul de întoarcere, a apărut, deodată, o siluetă din întuneric şi s-a profilat în lumina farurilor, tocmai când era pe punctul de a o lua pe drumul cu gard viu. Lucy l-a recunoscut pe Alfred Crackenthorpe, care ridică mâna ca ea să oprească.

— Splendid! exclamă el, urcându-se. Brr! E frig! Am vrut, de fapt, să fac o mică plimbare să mă limpezesc, dar nu pot. Bătrâna doamnă a ajuns cu bine acasă?

— Da. S-a simţit bine aici.

— Am observat asta la ea. E comic că bătrânelor doamne le place societatea, nu par să se plictisească… Cu adevărat… ceva mai plicticos decât Rutherford Hall nu poate exista. Mai mult de două zile nu pot să rămân. Cum de mai rezistaţi aici, domnişoară Lucy? Nu-mi luaţi în nume de rău dacă vă spun Lucy?

— Câtuşi de puţin. Nu mă plictisesc la Rutherford Hall. Bineînţeles că e altceva cu mine, deoarece nu locuiesc aici de mult timp.

— V-am urmărit, domnişoară Lucy. Sunteţi o fată harnică. Prea capabilă ca să trebuiască să vă irosiţi forţele cu gătitul şi făcutul curăţeniei.

— Vă mulţumesc, dar gătitul şi curăţenia îmi plac mai mult decât să stau într-un birou.

— Şi mie. Dar mai există şi alte posibilităţi. Aţi putea încerca o activitate pe cont propriu.

— Asta şi fac.

— Nu mă refer la domeniul acesta. Aţi putea lucra pentru dumneavoastră înşivă, să vă folosiţi judecata împotriva…

— Împotriva a ce?

— Împotriva forţelor conducătoare, a tuturor acestor regulamente şi dispoziţii care ne îngrădesc pretutindeni. Din fericire, se găseşte întotdeauna un mijloc de a le ocoli, dacă eşti destul de abil să-l descoperi şi dumneavoastră sunteţi abilă.

— E posibil.

Lucy opri maşina în curte.

— Nu vreţi să vă hotărâţi?

— Mai întâi aş vrea să aud mai multe.

— Vorbind deschis, draga mea domnişoară Lucy, aş putea să vă folosesc la ceva. Aveţi un fel de a fi care inspiră încredere.

— Vreţi să vă ajut să vindeţi lingouri de aur?

— Nimic aşa de riscant. Un mic ajutor în ocolirea legii. Asta-i tot. Îi mângâie braţul. Sunteţi o fată afurisit de atrăgătoare, Lucy. Mi-ar plăcea să vă am ca asociată.

— Mă simt măgulită.

— Asta înseamnă să nu faci nimic? Închipuiţi-vă, gândiţi-vă ce plăcere, ce încântare v-ar produce să-i surclasaţi pe toţi mediocrii. Partea proastă e că trebuie capital.

— Mă tem că n-am.

— O, nu m-am gândit aşa! Voi pune mâna pe bani nu peste prea mult timp. Stimatul meu domn Papa nu va trăi o veşnicie, jerpelitul ăsta de bătrânel! Când va plesni, voi primi o sumă destul de frumuşică de bani. Ei, ce părere aveţi, Lucy?

— Şi condiţiile?

— Căsătoria, când doriţi. Femeile par să pună mare preţ pe asta, când ar putea fi atât de înţelepte să rămână independente. Asta prezintă însă avantajul că soţiile nu sunt obligate să facă vreo depoziţie împotriva soţilor lor.

— Nu prea măgulitor!

— N-o lua aşa, Lucy! Nu înţelegi că m-am îndrăgostit de dumneata?

Ea râse şi se eliberă de braţul cu care îi cuprinsese umerii.

Intrară în casă şi Lucy se grăbi să ajungă la bucătărie. Spre surprinderea ei, a fost deranjată, la pregătirea mâncării, de către Harold Crackenthorpe.

— Domnişoară Eyelesbarrow aş putea să vorbesc ceva cu dumneata?

— Nu se poate mai târziu, domnule Crackenthorpe? Am rămas în urmă cu treaba.

— Desigur. Atunci după cină?

— Da, aşa merge.

Cina a fost servită şi a întrunit aprecierea generală. După ce Lucy termină cu spălatul vaselor şi ieşi în hol, îl găsi pe Harold Crackenthorpe aşteptând-o.

— Da, domnule Crackenthorpe?

— Vreţi să veniţi încoace? Deschise uşa camerei de zi şi intră. Ea închise uşa.

— Mâine dimineaţă voi părăsi Rutherford Hall, începu el. Mai înainte aş dori să vă spun ce impresie deosebită mi-aţi lăsat prin destoinicia dumneavoastră.

— Vă mulţumesc, rosti Lucy cam surprinsă.

— Am sentimentul că vă irosiţi aici talentul… pur şi simplu, irosit.

— Aşa vi se pare? Mie nu.

„În orice caz, nu poate să mă ceară în căsătorie, se gândi Lucy. Are deja o soţie”.

— Vă propun, după ce ne-aţi ajutat să traversăm această criză regretabilă, să mă căutaţi la Londra. Cel mai bine ar fi să mă sunaţi la telefon ca să putem aranja o întâlnire. Îi voi da instrucţiuni secretarei. Adevărul este că am avea nevoie la firmă de cineva de capacitatea dumneavoastră. Am putea discuta în ce domeniu să vă folosiţi cel mai bine talentul. Vă ofer, domnişoară Eyelesbarrow, un salariu foarte bun şi perspective splendide. Cred că veţi fi plăcut impresionată.

Zâmbi mărinimos.

Lucy îi răspunse serioasă:

— Vă mulţumesc, domnule Crackenthorpe. Voi medita la asta.

— Nu pregetaţi prea mult. O tânără care vrea să ajungă ceva în lume, nu trebuie să renunţe la o asemenea ocazie. Deci, noapte bună, domnişoară Eyelesbarrow. Somn uşor!

„Într-adevăr, totul e cât se poate de interesant”, îşi spuse Lucy în sinea ei.

În drum spre cameră, se întâlni cu Cedric pe scară.

— Ascultaţi, domnişoară Lucy, aş putea să vă întreb ceva?

— Vreţi să vă însuraţi cu mine? Să vin la Ibiza şi să am grijă de dumneavoastră?

Cedric făcu o mină stupefiată.

— La aşa ceva nu m-am gândit niciodată.

— Scuzaţi-mă. Atunci m-am scrântit.

— Am vrut să vă întreb numai dacă aveţi mersul trenurilor?

— Asta-i tot? E unul pe masă, în hol.

— Ştiţi ce, îi atrase atenţia Cedric pe un ton de reproş, nu ar trebui să credeţi că toţi vor să se căsătorească cu dumneata. Arătaţi bine, dar nu extraordinar de bine. Când cineva îşi închipuie aşa ceva, totul îi iese prost. Adevărul e că sunteţi ultima fată din lume cu care aş dori să mă însor. Ultima!

— Adevărat? spuse Lucy. Deci nu aveţi nevoie de mine să vă îngrijesc. Atunci, poate mă preferaţi ca mamă vitregă!

— Poftim? Cedric o privi cu nişte ochi mari, uluiţi.

— Cum aţi auzit! îi răspunse Lucy, intrând în cameră şi închizând uşa.