Capitolul XIV

— Este numai aşa, o idee, spuse Dessin. Am aici o fotografie a corpului de balet. Ea e a patra din stânga. O recunoşti?

O tânără strangulată nu e uşor de recunoscut şi, în fotografie, toate fetele apăreau puternic machiate şi purtau câte o coroană uriaşă din pene.

— Ar putea fi, răspunse Craddock. Mai mult, chiar nu pot zice. Cine a fost? Ce ştii despre ea?

— Aproape nimic, spuse colegul său francez. N-a jucat nici un rol mare şi baletul Maritski nu e prea important. Dansa în teatre din oraşe mici şi pleca în turnee, n-are stele, nici o dansatoare vestită. Dar am să-ţi fac cunoştinţă cu doamna Joliet.

Doamna Joliet era o franţuzoaică afaceristă, cu ochi ageri, o bărbie mică şi multe straturi de grăsime.

— Ce e cu Anna Strawinska? întrebă doamna precaută.

— E rusoaică? întrebă inspectorul Craddock.

— Nu. Credeţi asta din cauza numelui ei? Fetele îşi iau tot soiul de nume. Strawinska nu era importantă, nu dansa bine şi nici nu era deosebit de frumoasă. Elle était assez bien, c’est tout. În corpul de balet dansa destul de bine, dar nu ca solistă.

— Era franceză?

— Pesemne. Avea un paşaport francez. Dar mi-a povestit odată că are un soţ englez.

— V-a povestit că are un soţ englez? Unul care trăia sau murise?

Doamna Joliet ridică din umeri.

— Ori murise, ori o părăsise. De unde să ştiu? Fetele astea… au întotdeauna necazuri cu bărbaţii…

— Când aţi văzut-o ultima dată?

— M-am dus cu trupa mea şase săptămâni la Londra. Am dansat la Torquay, Bournemouth, Eastbourne şi, în cele din urmă, la Hammersmith. Apoi ne-am întors în Franţa, dar Anna n-a venit. Ne-a trimis o înştiinţare că părăseşte trupa, că va trăi la familia soţului ei sau cam aşa ceva. N-am crezut-o, ci am considerat că, probabil, cunoscuse un bărbat. Mă înţelegeţi?

Inspectorul Craddock dădu din cap.

— Pentru mine n-a fost nici o pierdere. Puteam angaja fete la fel de bune sau chiar mai bune.

— Când s-a întâmplat asta?

— Când m-am înapoiat în Franţa? Era… da… În duminica dinainte de Crăciun. Şi Anna ne părăsise cu vreo două sau trei zile mai devreme. Nu-mi mai amintesc exact… Dar, la sfârşitul săptămânii, la Hammersmith, am dansat fără ea.

Doamna Joliet făcu o scurtă pauză şi întrebă, apoi deodată, cu un plus de interes:

— De ce o căutaţi? S-a îmbogăţit?

— Dimpotrivă, răspunse politicos inspectorul Craddock. Credem că a fost omorâtă.

Doamna Joliet îşi pierdu imediat, din nou, interesul.

— Ça se peut! Se întâmplă. Păcat, era o bună catolică. Duminicile se ducea la mesă şi, în mod sigur, se spovedea.

— V-a menţionat vreodată, doamnă, de un fiu?

— De un fiu? Vreţi să spuneţi că a avut un copil? Asta mi se pare cât se poate de incredibil. Toate fetele astea… dar chiar toate… cunosc o anumită adresă, unde, în astfel de cazuri, s-ar putea duce. Domnul Dessin o cunoaşte la fel de bine ca şi mine.

— Poate că a avut un copil, înainte de a se urca pe scenă, opină Craddock. De exemplu, în timpul războiului.

— Ah! Pendant la guerre. Asta e întotdeauna posibil. Dar, în orice caz, nu ştiu nimic.

— Care dintre celelalte fete era mai strâns prietenă cu ea?

— Vă pot indica două-trei nume, dar cu adevărat intimă nu era cu niciuna.

Se vedea clar că nu se mai putea obţine ceva mai mult de la doamna Joliet. Când i-a fost arătată pudriera, a recunoscut că Anna avea una asemănătoare, dar majoritatea celorlalte fete dispuneau de pudriere la fel. În ce priveşte haina de blană, nu era exclus ca Anna să-şi fi cumpărat una la Londra.

— Eu am grijă numai de probe, de iluminarea scenei, de toate problemele referitoare la afacerea mea. Nu am timp să mă uit ce poartă artistele mele.

După doamna Joliet, Craddock şi Dessin le-au audiat pe fetele ale căror nume le fuseseră date de conducătoarea trupei de balet. O cunoşteau pe Anna foarte bine, dar toate au spus că despre ea însăşi colega nu le vorbise prea mult şi când o făcuse – adăugă una dintre fete – în cea mai mare parte fuseseră minciuni.

— Îi plăcea să povestească istorii potrivit cărora fusese metresa marelui duce sau a unui important om de finanţe englez, sau povestea că, în timpul războiului luptase în mişcarea de rezistenţă. O dată, s-a lăudat că a fost stea de cinema la Hollywood.

O altă fată spuse:

— Cred că ducea, în realitate, o viaţă burgheză foarte modestă. Îi plăcea baletul pentru că i se părea romantic, dar nu era o dansatoare bună.

— Şi la Londra, reveni prima fată, făcea referiri la un bărbat foarte bogat, care voia s-o ia într-o călătorie de plăcere în jurul lumii, deoarece ea îi reamintea de fiica sa care murise într-un accident de automobil. Quelle blague!

— Mie mi-a spus că un lord bogat din Scoţia o invitase, îşi reaminti cea de-a doua fată.

Toate astea nu le-a indicat prea mult criminaliştilor. Singurul lucru care a reieşit din relatările ambelor colege a fost că Anna Strawinska era o mincinoasă, cu o fantezie exuberantă. Desigur că era improbabil ca ea să efectueze o călătorie prin lume, la bordul însorit al unui vas de lux. Nu s-a oferit nici un motiv plauzibil presupunerii ca trupul ei neînsufleţit să fie găsit într-un sarcofag la Rutherford Hall. Identificarea cu ajutorul fetelor şi a doamnei Joliet a fost extrem de nesigură. O anumită asemănare cu Anna – asta au susţinut toate – avea moarta din fotografie. Dar arăta atât de umflată că ar fi putut fi la fel de bine oricine altcineva.

Cert rămânea faptul că Anna Strawinska se hotărâse la 19 decembrie să nu se întoarcă în Franţa şi că la 20 decembrie, o femeie, care avea o anumită asemănare cu ea, plecase cu trenul de 16:33 spre Brackhampton şi fusese strangulată. Dacă femeia din sarcofag nu era Anna Strawinska, atunci unde era aceasta acum?

La întrebare, doamna Joliet dădu un răspuns simplu şi inevitabil: „La un bărbat!”

Acesta era, fireşte, răspunsul corect, se gândi Craddock. Dar o altă posibilitate trebuia să fie luată în consideraţie. Anna afirmase odată, ocazional, că are un soţ englez.

Fusese acest soţ Edmund Crackenthorpe?

Asta părea improbabil după prezentarea pe care i-o făcuseră martorele oculare. Mai probabil era ca Anna s-o fi cunoscut bine pe Marţine pentru a şti detaliile necesare.

Astfel, Anna putea să-i fi scris Emmei Crackenthorpe. În acest caz, era absolut de înţeles că i se făcuse brusc teamă de verificări. Poate chiar din prudenţă întrerupsese legătura cu baletul Maritski. Dar întrebarea rămânea fără răspuns: unde era ea acum?

Şi, iarăşi, răspunsul doamnei Joliet părea inevitabil şi putea fi cel corect: La un bărbat…

Înainte de a părăsi Parisul, Craddock vorbi cu Dessin despre femeia numită Marţine. Dessin era la fel ca şi colegul englez, de părere că nu exista nici o legătură între ea şi cea găsită în sarcofag. Orişicât, zise el, trebuia să continue cercetările.

Dessin îl asigură pe Craddock că Sűreté va întreprinde tot ce va putea pentru a clarifica dacă, într-adevăr, căsătoria locotenentului Edmund Crackenthorpe din regimentul 4 Southshire cu o franceză ce se chema Marţine (numele de familie necunoscut) fusese înregistrată undeva în acte. Îi atrase atenţia lui Craddock că, în această privinţă, succesul cercetărilor va fi foarte îndoielnic. Regiunea care intra în discuţie fusese ocupată, exact în vremea aceea, de germani şi, în perioada ulterioară, suferise distrugeri grele. Multe clădiri şi documente dispăruseră.

La întoarcerea lui Craddock, inspectorul Wetherall îl informă despre rezultatul cercetărilor sale:

Aflase că în casa 126 Elvers Crescent se găsea o pensiune cu un bun renume.

— Ai mai constatat şi altceva? întrebă Craddock.

— Nimeni nu a recunoscut în moarta din fotografie vreo femeie care ridicase scrisorile. Dar nu e de mirare, căci a trecut o lună şi pensiunea e folosită de foarte multă lume ca adresă pentru scrisori.

— Poate a locuit la pensiune sub un alt nume.

— Asta este posibil. Dar, oricum, n-am găsit pe nimeni care s-o poată recunoaşte pe femeia din fotografie. Am întrebat la toate hotelurile şi pensiunile. Nicăieri nu s-a aflat o Marţine Crackenthorpe printre clienţii înregistraţi. După ce am primit telefonul dumneavoastră de la Paris, am căutat-o pe Anna Strawinska. Ea a locuit cu alte membre ale trupei într-un hotel ieftin, în apropiere de Brook Green. Acolo trag mulţi artişti şi oameni de teatru. A dispărut joi, 19 decembrie, după reprezentaţia de seară. Mai departe nu s-a mai stabilit nimic.

Inspectorul Craddock a telefonat la firma avocaţilor Wimborne, Henderson şi Carstairs şi a stabilit o întâlnire cu domnul Wimborne.

Domnul Wimborne îşi privi vizitatorul cu o reţinere politicoasă, care este caracteristică pentru o familie de avocaţi, când are de-a face cu poliţia.

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule inspector?

— Această scrisoare… Craddock puse scrisoarea Marţinei pe birou. Domnul Wimborne îl impresionă prin evidenta sa încrâncenare de a nu o ridica. Se înroşi şi mai tare şi-şi strânse buzele.

— Exact, spuse el. Am primit ieri dimineaţă o scrisoare de la domnişoara Emma Crackenthorpe în care mă informa, în toate amănuntele, despre vizita sa la Scotland Yard. Trebuie să mărturisesc că nu înţeleg absolut deloc de ce n-am fost imediat atunci consultat, când a primit această scrisoare. Ar fi trebuit să fiu de îndată anunţat. N-am avut nici o idee că a fost vreodată vorba ca Edmund Crackenthorpe să se însoare.

Inspectorul Craddock menţionă că era război.

— Da, atunci era război, confirmă domnul Wimborne. Când a izbucnit, eram în Lincoln’s Inn Fields şi am primit aproape o lovitură în plin. Multe din documentele noastre au fost distruse, dar nu cele cu adevărat importante, căci pe acelea le ascunsesem în provincie. Totuşi, s-au iscat tot felul de încurcături. Pe atunci, tatăl meu reprezenta interesele familiei Crackenthorpe. A murit acum şase ani. E posibil să fi aflat despre aşa-zisa căsătorie a lui Edmund, dar eu am impresia că încheierea acestei căsătorii nu a avut loc niciodată şi de aceea tatăl meu nu a considerat necesar să-mi vorbească despre ea. Întreaga poveste e cam dubioasă. Mi se pare ciudat ca, după toţi aceşti ani, aşa-numita văduvă să se prezinte brusc şi să pretindă că are un fiu legitim de la Edmund. Tare mi-ar plăcea să ştiu cum va dovedi asta.

— Corect, îi împărtăşi părerea Craddock. Cum s-ar prezenta situaţia, dacă ea ar putea aduce dovada că s-a căsătorit într-adevăr cu Edmund şi că are un fiu legitim al lui? Ce drept legal ar avea ea şi fiul, dacă ar fi în stare să dovedească temeinicia revendicărilor sale?

— Acum, deocamdată, răspunse domnul Wimborne, n-ar putea cere nimic. Dar dacă fiul ar fi cu adevărat, urmaşul legitim al lui Edmund, atunci el ar avea dreptul la o parte din averea lui Luther Crackenthorpe, la moartea acestuia. În plus, ar moşteni Rutherford Hall, întrucât, în acest caz, ar fi fiul fiului cel mai mare.

— Ar dori vreunul din ceilalţi copii ai lui Luther Crackenthorpe să moştenească reşedinţa?

— Ca să locuiască acolo? Cu siguranţă că nu. Dar domeniul şi terenul au o valoare considerabilă. Reprezintă un loc preţios pentru proiecte industriale şi pentru clădirea de blocuri. Acum se află chiar în inima Brackhampton-ului.

— Dacă nu mă înşel, aţi spus că, după moartea lui Luther Crackenthorpe, Cedric le-ar moşteni?

— Exact, deoarece este fiul cel mai mare în viaţă.

— După câte aud, pe Cedric Crackenthorpe nu-l interesează banii.

Domnul Wimborne îl privi cu răceală pe Craddock.

— Adevărat? Eu însumi sunt înclinat să iau drept vorbe goale afirmaţii de genul acesta. Există, fără îndoială, anumiţi oameni care sunt indiferenţi la bani. Dar eu n-am întâlnit încă pe vreunul.

— După câte mi se pare, continuă inspectorul Craddock, după o scurtă pauză, Harold şi Alfred Crackenthorpe s-au enervat foarte tare când a sosit scrisoarea despre care discutam.

— Pentru asta aveau şi motiv, replică domnul Wimborne.

— Propriile lor aşteptări ar fi fost, în mod considerabil, micşorate, nu-i aşa?

— Desigur. Fiul lui Edmund Crackenthorpe – pornind de la premisa că, potrivit dovezilor, este copilul său legitim – ar avea dreptul la o cincime din banii în numerar.

— Adică, după câte se pare, nu este o pierdere foarte importantă?

Domnul Wimborne îl privi pe inspector drept în ochi.

— Nu este absolut deloc un motiv care să merite comiterea unei crime, dacă asta insinuaţi.

— Dar ambii fraţi se află, bănuiesc, la o oarecare strâmtoare, murmură Craddock.

— Aşadar, poliţia a întreprins cercetări? Da, aşa este. Alfred are nevoie urgentă de bani lichizi. Ocazional, îi parvine o sumă mai mare, dar nu-i ajunge mult timp. Pe de altă parte, Harold, după aţi fost informat, este, actualmente, într-o situaţie ceva mai grea.

— În pofida bunăstării sale aparent înfloritoare?

— Această bunăstare este doar o faţadă. Majoritatea acestor concerne din City nu sunt toate, după cifra lor de afaceri vizibilă, profitabile. Bilanţurile ar părea mari celor din afară; dar când posturile active plătite nu sunt în realitate posturi active… atunci?

— În acest caz, Harold Crackenthorpe are, de asemenea, mare nevoie de bani.

— Aşa este, răspunse domnul Wimborne. Dar n-ar primi nimic, dacă ar strangula-o pe văduva fratelui său mort. Şi nimeni nu l-a ucis pe Luther Crackenthorpe, deşi numai moartea acestuia le-ar aduce averi membrilor familiei. De aceea nu văd deloc, domnule inspector, unde doriţi, de fapt, să ajungeţi?

Din nefericire, nici chiar inspectorul nu ştia exact încotro să-şi îndrepte gândurile.