Capitolul XV

Inspectorul Craddock şi Wetherall stabiliseră cu Harold să stea de vorbă în biroul acestuia.

O tânără îi conduse pe inspector şi pe însoţitor în biroul particular al şefului ei.

Harold stătea la masa de scris şi arăta atât de ireproşabil şi sigur pe sine ca niciodată. Dacă era, aşa cum bănuia inspectorul, la strâmtoare financiară, atunci expresia feţei nu i-o trăda deloc.

— Bună dimineaţa, domnule inspector, spuse el amabil. Sper că vizita dumneavoastră înseamnă că ne aduceţi o veste bună. Povestea asta fatală s-a clarificat odată pentru totdeauna?

— Mă tem că nu, domnule Crackenthorpe. Momentan, aş dori să vă adresez încă vreo câteva întrebări.

— Alte întrebări? Crezusem că am spus tot ce era de zis.

— Înţeleg că aceasta este părerea dumneavoastră, dar obişnuita rutină a muncii reclamă acum, din nou, să vă pun anumite întrebări.

— Despre ce este vorba de data aceasta?

— M-aş bucura dacă mi-aţi putea spune exact ceea ce aţi făcut în după-amiaza şi seara zilei de 20 decembrie, cam între ora 15 şi miezul nopţii.

Harold Crackenthorpe se înroşi de mânie.

— Consider că e o întrebare neobişnuit de lipsită de bună-cuviinţă. Aş putea şti ce urmăriţi cu ea?

Craddock zâmbi prietenos.

— Întrebarea mea nu înseamnă nimic altceva decât că mi-ar face plăcere să aflu unde aţi fost între orele 15 şi miezul nopţii, vineri, 20 decembrie.

— De ce?

— Ar restrânge cercul căutărilor noastre.

— L-ar restrânge? Aţi descoperit aşadar ceva precis?

— Sperăm că ne apropiem treptat de dezlegarea misterului.

— Nu sunt sigur, dacă trebuie să vă răspund la întrebare… mă gândesc dacă n-ar fi cazul să-l chem aici pe avocatul meu.

— Asta rămâne, fireşte, la latitudinea dumneavoastră, spuse Craddock. Nu sunteţi obligat să răspundeţi la orice întrebări şi aveţi tot dreptul să aduceţi aici un avocat, înainte de a răspunde.

— Deci nu doriţi… aş vrea, în orice caz, să vă întreb… nu doriţi cumva să mă avertizaţi?

— Nicidecum, domnule. Inspectorul Craddock îşi luă o expresie speriată. Nu mă gândesc câtuşi de puţin la aşa ceva. Întrebările pe care vi le voi pune, le voi adresa la fel de bine mai multor persoane. Nu este nimic personal în asta, e doar o problemă de rutină pentru ca, aşa cum spuneam, să restrângem planul nostru de acţiune.

— Bineînţeles că sunt absolut pregătit să vă ajut, atât cât îmi stă în putinţă. Atunci să vedem! Nu e uşor să răspunzi, cât ai clipi, la o asemenea întrebare, dar noi lucrăm aici sistematic. Domnişoara Ellis ne va putea ajuta.

Vorbi scurt la unul din telefoanele de pe birou. Aproape imediat intră o tânără slabă într-o rochie închisă, care-i stătea bine, în mână cu un blocnotes.

— Secretara mea – inspectorul Craddock. Auziţi, domnişoară Ellis, inspectorul ar dori să ştie ce am făcut în după-amiaza şi seara de 20 decembrie. Presupun că aveţi notat?

— O, da. Domnişoara Ellis părăsi încăperea şi se întoarse cu un calendar pe care începu să-l răsfoiască. La 20 decembrie, aţi fost după-amiază la birou şi v-aţi întreţinut cu directorul Goldie asupra fuzionării cu „Cromartic and Co”. Aţi luat masa cu lordul Forthville la Berkeley…

— Aha, da, asta a fost în 20…

— V-aţi înapoiat pe la ora 15 la birou şi aţi dictat vreo jumătate de duzină de scrisori. Apoi, v-aţi dus la casa de licitaţii „Sotheby”, deoarece vă interesau nişte manuscrise rare, pe care le scoteau la vânzare în ziua aceea. Nu v-aţi mai reîntors la birou, dar mi-am notat, căci doream să vă amintesc că trebuia să cinaţi seara la „Catering Club”. Privi întrebătoare.

— Vă mulţumesc, domnişoară Ellis.

Domnişoara Ellis se strecură fără zgomot din cameră.

— Îmi amintesc de toate foarte bine, începu Harold să vorbească. M-am dus în după-amiaza aceea, într-adevăr, la „Sotheby”, dar manuscrisele care mă interesau erau mult prea scumpe. Am servit ceaiul pe strada Jermyn… mi se pare că „Russell” se numeşte ceainăria. Vreo jumătate de oră am petrecut-o într-un cinematograf de actualităţi şi apoi m-am dus acasă. Locuiesc la Cardigan Gardens nr. 43. „Catering Club” se adună pentru cină la 19:30. După cină am revenit acasă şi m-am culcat. Trebuia să-mi dau seama că va fi epuizant de răspuns la întrebarea asta.

— Totul este foarte clar, domnule Crackenthorpe. Când v-aţi dus acasă ca să vă schimbaţi?

— De asta nu pot să-mi amintesc exact. Trebuie să fi fost puţin după ora 18.

— Şi după cină?

— Era, cred, 23:30 când m-am dus acasă.

— V-a deschis servitorul? Sau poate soţia?

— Soţia mea se află, de la începutul lui decembrie, în sudul Franţei. Mi-am deschis singur cu cheile de la locuinţă.

— Aşadar, nimeni nu poate să vă susţină afirmaţia că v-aţi întors acasă la ora pe care aţi indicat-o?

Harold îl privi întunecat pe inspector.

— Presupun că angajaţii casei m-au auzit sosind. Dar, zău, domnule inspector…

— Scuzaţi, domnule Crackenthorpe, ştiu că asemenea întrebări sunt extrem de neplăcute, dar mă apropii de sfârşit. Aveţi o maşină personală?

— Da, un Humber Hawk.

— Îl conduceţi singur?

— Da. Nu prea conduc des. De fapt, numai în weekend. Ca să stai la volan, în Londra, în zilele noastre, nu e câtuşi de puţin o plăcere.

— Presupun că vă folosiţi maşina, când vă duceţi la Brackhampton să vă vizitaţi rudele?

— Numai când am intenţia să rămân ceva timp acolo. Când e vorba doar de o singură noapte, de exemplu, puţin ca pentru expertiza medicală, atunci iau, cel mai adesea, trenul. E mult mai rapid.

— Unde v-aţi parcat maşina?

— Într-un garaj, în apropiere de Cardigan Gardens. Alte întrebări?

— Cred că, deocamdată, asta-i tot, încheie inspectorul zâmbind. Scuzaţi că a trebuit să vă deranjez.

După ce cei doi ofiţeri plecară, Wetherall, mai bănuitor, observă:

— Nu i-a plăcut întrebarea, nu i-a plăcut deloc, deloc. A ieşit cu bine din încurcătura asta.

— Când n-ai comis nici o crimă, te supără, fără îndoială, că eşti suspectat, răspunse inspectorul Craddock. Desigur că un om ca Harold Crackenthorpe, care pune atâta preţ pe înfăţişarea sa exterioară, trebuie să fie deosebit de indignat. Dar revolta sa nu are nici o importanţă. Trebuie acum să căutăm să stabilim dacă cineva ca Harold Crackenthorpe a fost văzut, în după-amiaza aceea, la licitaţie şi ceainărie. Ar fi avut destul timp să ia trenul de 16:33, să arunce femeia din el, să se înapoieze la Londra şi să apară punctual la cină. De asemenea ar fi putut la fel de bine să se ducă cu maşina, noaptea, la Brackhampton ca să ascundă cadavrul în sarcofag şi să vină iar la Londra. Începe cercetările!

— Da, domnule. Îl consideraţi, cu adevărat, ucigaşul?

— Cine poate şti? răspunse inspectorul Craddock. E înalt, are părul negru, ar fi putut folosi trenul şi are legături cu Rutherford Hall. Desigur, e pe lista suspecţilor. Şi acum să mergem la fratele său Alfred.

Alfred Crackenthorpe locuia în West Hampstead, într-o clădire nouă, modernă. Apartamentul său era cât se poate de neobişnuit decorat şi conţinea doar o masă, o sofa, două scaune şi alte câteva nimicuri.

Îşi întâmpină oaspetele cu un zâmbet prietenos, dar arăta nervos.

— Pot să vă ofer ceva de băut, domnule inspector?

— Nu, vă mulţumesc, domnule Crackenthorpe. Să ne apucăm de treabă! propuse Craddock şi-i puse aceeaşi întrebare.

— Ce am făcut în după-amiaza şi seara de 20 decembrie, repetă Alfred Crackenthorpe cam mirat. De unde să mai ştiu? Au trecut deja peste trei săptămâni.

— Fratele dumneavoastră, Harold, ne-a putut spune exact unde a fost în tot timpul acesta.

— Harold, poate… dar nu Alfred. Cam invidios, adăugă cu răutate: Harold este membrul familiei care a reuşit cel mai bine în viaţă, el e activ, folositor, foarte ocupat şi are timp pentru toate. Dacă el însuşi ar putea să comită – să zicem – o crimă, această faptă ar decurge, în mod sigur, conform planului.

— Aveţi vreun motiv anume pentru a alege tocmai acest exemplu?

— O, nu. Mi-a trecut aşa prin cap ca o culme a ţicnelii.

— Şi acum, cum stăm cu dumneavoastră înşivă?

Alfred ridică din umeri.

— N-am nici o idee despre timp şi loc. Dacă m-aţi fi întrebat după Crăciun, atunci aş fi putut să vă răspund deoarece sărbătorile reprezintă un anumit reper. Ştiu unde am fost în ziua de Crăciun. Am petrecut-o cu tata la Brackhampton. De ce exact, nu ştiu. Întotdeauna, ţipă ca din gaură de şarpe din cauza cheltuielilor pe care le face când îl vizităm. Dar ar striga tot aşa de tare dacă nu ne-am duce niciodată. În realitate, o facem la dorinţa surorii noastre.

— Şi anul acesta v-aţi dus la Rutherford Hall?

— Da.

— Din nefericire, tatăl dumneavoastră s-a îmbolnăvit, dacă sunt bine informat?

Craddock urma cu bună ştiinţă o linie secundară, ascultând de un fel de instinct, care îl dirijase adesea.

— Da, s-a îmbolnăvit uşor. Cum mănâncă, de obicei, ca o vrabie ca să facă economie de bani, nu puteau să rămână fără urmări mâncărurile şi băuturile neobişnuit de variate.

— Asta a fost tot?

— Desigur, ce altceva ar fi putut fi?

— Am auzit că doctorul a fost îngrijorat.

— Quimper e un prost bătrân! exclamă Alfred, cu dispreţ. Nu merită să-i daţi ascultare, domnule inspector. E un pesimist de cea mai proastă speţă.

— Serios? Mie mi-a lăsat o impresie de om rezonabil.

— E un prost de-a binelea. Tata nu e deloc bolnav, dar îl duce pe Quimper de nas. Acum, când a fost într-adevăr bolnav, a făcut o gălăgie infernală, l-a aţâţat pe Quimper, a pus o mie de întrebări şi a discutat, în amănunt, ce mâncase şi băuse. Era pur şi simplu caraghios! Alfred vorbise cu o vehemenţă neobişnuită.

Craddock tăcu intenţionat o vreme. Obţinuse ceea ce dorise. Alfred devenise nervos.

— De fapt, despre ce e vorba? întrebă el supărat. De ce doriţi să ştiţi unde am fost într-o anumită vineri, acum trei sau patru săptămâni?

— Deci vă amintiţi că era o vineri?

— Mi se pare că dumneavoastră aţi spus-o.

— Poate că eu am spus-o, zise inspectorul Craddock. Oricum, vă întreb de vineri, 20 decembrie.

— De ce?

— Este o întrebare de rutină.

— E o aberaţie. Aţi mai aflat ceva despre femeia aia? Ştiţi de unde venea?

— Încă nu ştim totul.

Alfred îl privi cercetător.

— Sper că nu vă lăsaţi duşi în eroare de ideea ţicnită a surorii mele, Emma şi să credeţi că ea poate fi văduva fratelui meu, Edmund. Asta e o adevărată prostie!

— Această… Marţine nu vi s-a adresat niciodată dumneavoastră?

— Mie? Ce întrebare caraghioasă!

— Vreţi să spuneţi că ar fi fost mult mai verosimil ca ea să se fi adresat fratelui dumneavoastră Harold?

— Da, ar fi fost, realmente, mult mai probabil. Numele lui apare frecvent în ziare. El e înstărit. Dacă ea ar fi încercat să obţină ceva de la el, asta nu m-ar uimi. Nu că ar fi primit ceva! Harold e la fel de zgârcit ca şi bătrânul. Dimpotrivă, Emma are cea mai bună inimă din familie şi Edmund a fost fratele său preferat. Dar Emma nu este o credulă. Şi-a dat seama imediat de posibilitatea ca această femeie să fie o mincinoasă. De aceea se îngrijise ca întreaga familie să fie prezentă când ea va veni şi, în plus, un avocat uns cu toate alifiile.

— Foarte înţelept din partea ei, spuse Craddock. A fost stabilită o anumită zi pentru această întrunire?

— Trebuia să fie imediat după Crăciun, în weekend, pe 27… Se întrerupse.

— Deci, după câte văd, aveţi memorie pentru anumite date, observă Craddock zâmbind.

— V-am spus doar că nu a fost stabilită o zi anume.

— Dar vorbeaţi despre ea. Când?

— Chiar nu-mi pot reaminti de ea.

— Şi nu-mi puteţi spune ce aţi făcut vineri, 20 decembrie?

— Îmi pare rău, dar memoria mea refuză să funcţioneze.

— Nu aveţi chiar nici un calendar?

— Urăsc lucrurile astea.

— Ar fi în stare vreunul dintre prietenii dumneavoastră să vă ajute să vă împrospătaţi memoria?

— E posibil. Am să-i întreb şi am să fac ce pot.

Acum, Alfred părea să se simtă mai sigur.

— Cu adevărat nu sunt în stare să vă relatez ce am făcut în ziua aceea, zise el. Dar vă pot spune ce n-am făcut. În ziua aceea n-am omorât pe nimeni în „Şopronul cel lung”.

— De ce spuneţi asta, domnule Crackenthorpe?

— Ascultaţi, domnule inspector, dumneavoastră anchetaţi acest caz de omucidere, e adevărat? Şi când începeţi să întrebaţi: „Unde aţi fost în ziua asta sau aia, la ora cutare şi cutare?”, atunci îngustaţi aria investigaţiilor. Tare aş vrea să ştiu de ce v-aţi oprit tocmai la vineri, 20 decembrie? La prânz şi la miezul nopţii? Nu mai e vorba ca la bază să stea expertiza medicală. A văzut cineva cum s-a strecurat vreun om în şopron, în după-amiaza aceea? Poate victima? A văzut-o intrând, dar n-a mai zărit-o ieşind?

Ochii săi negri observau îndeaproape reacţia inspectorului, dar acesta era prea experimentat ca să lase să-l trădeze expresia la ce se gândea.

— Mă tem că nu vă vom putea oferi o explicaţie, zise el prietenos.

— Poliţia face totul în cel mai mare secret.

— Nu numai poliţia. Mă gândesc, domnule Crackenthorpe, că aţi putea, dacă aţi vrea, să vă reamintiţi prea bine ceea ce aţi făcut în vinerea aceea. Aveţi, pesemne, motivele dumneavoastră pentru care nu doriţi să vă reamintiţi…

— În acest caz, nu pot, domnule inspector. Este, natural, foarte suspect că nu-mi amintesc. Dar aşa stau lucrurile. Aşteptaţi un minut, m-am dus, în săptămâna aceea, la Leeds, am tras la un hotel din apropierea primăriei… numele nu-l ţin minte, dar îl găsiţi cu uşurinţă. Poate era vineri.

— Vom verifica, îl anunţă inspectorul liniştit.

Se ridică:

— Regret că nu ne puteţi ajuta mai mult, domnule Crackenthorpe.

— Pentru mine este foarte regretabil. Cedric are minunatul său alibi din Ibiza, Harold a putut să vă dea, fără îndoială, informaţii exacte despre fiecare oră, notate de mâna secretarei sale şi numai eu stau aici şi n-am absolut nici un alibi. După cum v-am spus, nu mă ocup cu omorârea oamenilor şi de ce trebuia să ucid o femeie necunoscută? În ce scop? Chiar dacă moarta era văduva lui Edmund? De ce ar fi trebuit vreunul dintre noi să nutrească dorinţa de a o înlătura? Ne bucurasem cu toţii, îl convinsesem şi pe tata să-i asigure un venit văduvei şi băiatul să fie trimis la o şcoală respectabilă. Bătrânul, fireşte, s-a înfuriat, dar nu s-ar fi putut opune să se facă ceva mai cumsecade. Nu îmi permiteţi să vă ofer ceva de băut, înainte de plecare? Chiar nu? Îmi pare rău că nu v-am fost de mai mult folos.

— Ce e, Wetherall?

Inspectorul Craddock se uita la ajutorul său invitat.

— Ştiu acum cine este, domnule. Tot timpul am încercat să deduc şi, deodată, mi-am dat seama. A fost amestecat în povestea dubioasă cu conservele. Vă amintiţi de cazul cu Dicky Rogers. Nu s-a putut dovedi niciodată ceva împotriva lui, era prea prudent. S-a ascuns cu o bandă din Soho după un paravan. Era vorba de ceasuri şi de povestea cu monezi de aur italiene.

Dar fireşte! Craddock îşi amintea acum de ce figura lui Alfred i se păruse cunoscută de la bun început. Întotdeauna fuseseră numai fleacuri şi nu i se putuse niciodată imputa ceva. Alfred se ţinuse mereu departe de centrul afacerilor de contrabandă şi putea oferi un motiv nevinovat plauzibil, care trebuia clarificat, mai ales cum de ajunsese în poveste. Dar poliţia era încredinţată că, permanent, îi parvenea un mic profit.

— Asta aduce ceva lumină în caz, spuse Craddock.

— Credeţi că el a fost?

— N-aş zice că e tipul care să comită o crimă. Dar asta lămureşte alte lucruri… de exemplu, de ce nu poate prezenta nici un alibi.

— Da, stă cam prost.

— De fapt, nu, îl contrazise Craddock. E un comportament viclean, dacă rămâne neclintit pe poziţie că nu-şi poate reaminti. Nenumăraţi oameni nu sunt capabili să-şi aducă aminte ce au făcut şi unde au fost, chiar dacă e vorba de o zi cu o săptămână în urmă. Acesta este un comportament în special util, când nu poţi spune, în caz că eşti anchetat, ce ai făcut în timpul tău liber.

— Aşadar, credeţi că nu intră în discuţie?

— Deocamdată, n-aş putea afirma că nimeni nu intră în discuţie, răspunse inspectorul Craddock. Trebuie să vedeţi ce puteţi descoperi, Wetherall.

Craddock medită cu o mină posomorâtă la felul în care se prezenta problema. Nu se înainta, atâta timp cât nu se cunoştea motivul. Toate motivele care, până acum, fuseseră luate în discuţie păreau ori false pentru a marşa pe ele, ori greşite.

Dacă ar fi fost vorba de uciderea bătrânului domn Crackenthorpe… nu s-ar fi dus lipsă de motive…

Îşi aduse, deodată, aminte de ceva… Îşi făcu repede câteva notiţe pe foaia sa de hârtie:

De întrebat doctorul Quimper despre boala de Crăciun.

Alibiul lui Cedric.

De întrebat Miss Marple ce i se povesteşte.