Capitolul XIX
— Nu neapărat convingător, observă Wetherall cu un glas mai posomorât.
Craddock citi protocolul despre alibiul lui Harold Crackenthorpe pentru 20 decembrie.
Fusese văzut la „Sotheby” în jurul orei trei, dar se credea că trecuse pentru scurt timp. În ceainăria „Russell”, fotografia sa nu o recunoscu nimeni, deoarece, la ora ceaiului, domnea un permanent du-te-vino şi el, nefiind un client statornic, nu era surprinzător că nu i se reţinuse figura. Servitorul său confirmă că a fost acasă să se schimbe pentru a lua cina în oraş – asta la 6:45, destul de târziu, întrucât cina începea la 7:30. Motiv pentru care domnul Crackenthorpe era cam nervos şi iritat. Servitorul nu îşi amintea să-l fi auzit întorcându-se acasă, dar a trecut ceva timp de atunci, nu mai ţinea minte exact şi, în afară de asta, adesea, nu auzea când se întorcea acasă domnul Crackenthorpe. Lui şi soţiei îi plăceau să se culce devreme, atunci când puteau. Garajul, în care Harold îşi parcase maşina, era pentru un singur automobil şi aparţinea unei case, iar cheia o ţinea la el. Nimeni nu observa când venea şi pleca şi de aceea nu se putea şti ce se petrecuse într-o seară anume.
— Totul negativ, sublinie Craddock oftând.
— A luat parte, într-adevăr, la cina respectivă, dar a plecat destul de devreme.
— Şi ce aţi putut afla de la gări?
— Atât la Brackhampton, cât şi în gara Paddington, s-a căutat să se afle ceva. Problema e de acum patru săptămâni şi e cât se poate de puţin probabil ca cineva să-şi amintească dacă l-a văzut pe Harold.
Craddock oftă. Apucă informaţiile despre Cedric. Şi acestea erau negative, deşi un taximetrist îşi amintea vag că ar fi dus, în ziua aceea, la Paddington un client asemănător omului acesta. Pantaloni murdari şi o coamă de păr. Se plângea şi înjura creşterea tarifelor”.
— Şi aici este protocolul despre verificarea datelor privitoare la Alfred, spuse Wetherall.
O anumită nuanţă în vocea sa îl determină pe Craddock să ridice privirea şi să se uite aspru la el. Wetherall avea înfăţişarea mulţumită a unui om care pusese deoparte, pentru sfârşit, o delicatesă.
În primul rând, rezultatul anchetei era nemulţumitor. Alfred locuia singur, venea şi pleca la ore neregulate. Vecinii săi nu erau curioşi şi apoi erau salariaţi, lipsind aproape toată ziua de acasă. Wetherall îşi puse degetul cel mare pe porţiunea finală a protocolului.
Sergentul Leakie, care era însărcinat cu descoperirea furturilor de camioane, se oprise la o cârciumă – haltă a camioanelor pe drumul Waddington-Brackkampton şi observase pe anumiţi şoferi. La o masă, în apropierea sa, îl avea pe Chick Evans care – de reţinut – aparţinea bandei lui Dicky Rogers. Lângă el se aşezase Alfred Crackenthorpe, pe care îl cunoştea din vedere, întrucât el trebuise să apară ca martor în cazul Dicky Rogers. Sergentul se întrebase ce puteau pune la cale cei doi. Ora – 21:30, vineri, 20 decembrie. Câteva minute mai târziu, Alfred Crackenthorpe se urcase într-un autobuz şi dispăruse în direcţia Brackhampton. William Baker, funcţionarul de la bariera de control al biletelor de călătorie din gara Brackhampton, perforase tichetul unui domn, care, după înfăţişare, putea semăna cu unul din fraţii Crackenthorpe. Era cam în jurul plecării trenului de 23:55 spre Paddington. Îşi amintea data, deoarece, în aceeaşi zi, o doamnă în vârstă pretinsese că ar fi văzut pe cineva ucis într-un tren de după-amiază.
— Alfred? spuse Craddock, în timp ce punea jos protocolul. Alfred? Ciudat!
— Totul se potriveşte, accentuă Wetherall.
Craddock îl aprobă. Da, Alfred circulase cu trenul de 16:33 spre Brackhampton şi omorâse pe cineva. Apoi se putuse întoarce cu autobuzul. Dacă se urcase la 21:30 într-un autobuz spre Brackhampton, putuse înlătura cadavrul de lângă terasamentul de cale ferată, îl băgase în sarcofag şi, din Brackhampton, cu trenul de 23:55 se întorsese la Londra.
— Alfred? repetă Craddock gânditor.
Familia Crackenthorpe se adunase la Rutherford Hall. Harold şi Alfred veniseră din Londra. Domnea un zumzet de glasuri şi tonul era cât se poate de iritat.
Fără să i se fi cerut, Lucy pregătise un cocteil într-o carafă şi se îndrepta spre bibliotecă. Vocile se auzeau clar din hol. Lucy pricepu că cele mai mari reproşuri i se aduceau Emmei.
— Este numai şi numai greşeala ta, Emma, striga Harold mânios. Nu înţeleg cum de ai putut fi atât de mioapă şi necugetată. Dacă n-ai fi predat scrisoarea Scotland Yardului toate aceste neplăceri nu s-ar fi abătut asupra noastră…
Alfred, care avea o voce mai subţire, zise:
— Pesemne n-ai fost în toate minţile!
— Nu săriţi aşa la ea! interveni Cedric. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Situaţia ar fi mult mai proastă, dacă poliţia o identifică pe răposata din sarcofag drept Marţine şi noi am fi tăcut că primisem veşti de la ea.
— Ai vorbit cum trebuie, Cedric, îl înfruntă Harold supărat. Tu nu ai fost în ţară pe 20 decembrie. Dar pentru Alfred şi mine însumi este extrem de neplăcut. Din fericire, îmi pot, cel puţin, reaminti unde am fost în după-amiaza aceea şi ce am făcut.
— Nici nu mă mir că poţi, remarcă Alfred. Dacă te pregătiseşi pentru o crimă, Harold, atunci ţi-ai fi asigurat, cu toată grija, bineînţeles, un alibi.
— Sunt convins că nu eşti în această situaţie fericită, răspunse rece Harold.
— Hai să-i punem punct! strigă Emma. Bineînţeles că niciunul dintre voi nu a omorât femeia!
— Şi cu asta să ştii: pe 20 nu am fost în străinătate, declară Cedric. Şi la poliţie se cunoaşte. Aşadar, suspiciunea planează asupra tuturor.
— Dacă Emma n-ar fi fost…
— N-o mai luaţi iar de la început! ţipă Emma.
În clipa aceasta, doctorul Quimper ieşi în hol din cabinet în care îi ţinuse de urât bătrânului domn Crackenthorpe. Privirea i se opri asupra carafei din mâna Lucyei.
— Ce este asta? Cocteil pentru serbarea de azi?
— Mai degrabă, petrol pe talazurile furtunoase, agitate. Se înfruntă furioşi dând vina unul pe altul.
— Îşi aruncă în cap unul altuia vina?
— În principal, Emma e învinuită.
Doctorul Quimper îşi ridică sprâncenele.
— Emma? repetă el. Îi luă din mână carafa lui Lucy, deschise uşa de la bibliotecă şi intră.
— Bună seara!
— Ah, doctorul Quimper! Am o vorbă cu dumneata, strigă Harold tare, supărat. Aş vrea să ştiu la ce v-aţi gândit când v-aţi amestecat într-o chestiune particulară a familiei şi aţi sfătuit-o pe sora mea să informeze Scotland Yardul despre scrisoare?
Doctorul Quimper rosti calm:
— Domnişoara Crackenthorpe mi-a cerut sfatul şi eu i l-am dat. După opinia mea, a procedat absolut corect.
Lucy oftă şi închise uşa, când o voce din spate o strigă:
— Fată!
Era, fără îndoială, formula de adresare a bătrânului domn Crackenthorpe. El privea prin uşa cabinetului pe undeva, prin spatele Lucyei.
Lucy se întoarse cam fără tragere de inimă.
— Da, domnule Crackenthorpe?
— Ce avem în seara asta la cină? Aş dori curry. Ştiţi să faceţi un curry bun. De mult n-am mai servit curry.
— Dar…
— Vreau un curry frumos, fierbinte, aţi înţeles?
— Desigur, domnule Crackenthorpe. O să-l primiţi.
— Foarte bine. Sunteţi o fată bună, Lucy. Aveţi grijă de mine… şi eu voi avea grijă de dumneata.
Lucy se întoarse la bucătărie. Voise să pregătească fricasée de pasăre, dar întrerupse operaţia şi adună cele necesare pentru un curry. Auzi uşa casei trântindu-se. Pe fereastră, îl zări pe doctorul Quimper ieşind mânios, urcându-se în maşină şi plecând.
Lucy oftă. Simţea lipsa băieţilor. Şi într-un fel, îi lipsea şi Bryan.
Deci aşa. Se concentră şi începu să prăjească ciupercile.
În orice caz, familia trebuia să aibă o cină excelentă.
Hrană pentru animalele de pradă!
Era cu puţin înainte de ora trei dimineaţa, când doctorul Quimper îşi băgă maşina în garaj. Arăta foarte obosit. Doamna Josh Simpkins dăruise familiei sale, compuse deja din opt membri, o pereche de gemeni sănătoşi, în legătură cu sosirea cărora tatăl nu manifestase nici un entuziasm. Doctorul Quimper urcă scara spre dormitorul său şi tocmai începuse să se dezbrace când sună telefonul.
Blestemă şi ridică receptorul.
— Aici e Lucy Eyelesbarrow de la Rutherford Hall. Cred că ar fi bine să veniţi imediat. Cineva pare să se fi îmbolnăvit.
— Îmbolnăvit? Cum? Ce simptome prezintă?
Lucy le înşiră.
— Sosesc imediat. Între timp… Îi dădu instrucţiuni, îşi apucă din nou hainele. Aşeză unele şi altele în trusa sa medicală şi coborî în grabă spre maşină.
Trei ore mai târziu, doctorul şi Lucy – amândoi destul de marcaţi – stăteau la masa din bucătărie şi beau cafea tare.
— Ah! Doctorul Quimper îşi goli ceaşca şi o aşeză cu un clinchet pe farfurioară. Simţeam nevoia de aşa ceva. Acum, domnişoară Eyelesbarrow, să revenim la problemă!
Lucy îl privi. Oboseala i se citea clar pe figură. Acum părea mai în vârstă de 44 de ani, tâmplele erau încărunţite şi sub ochi îi observă cearcăne negre.
— După câte îmi dau seama, spuse doctorul, sunteţi acum în afară de orice pericol. Dar cum s-a întâmplat? Asta aş vrea să ştiu. Cine a gătit?
— Eu, spuse Lucy.
— Şi din ce era compusă cina?
— Supă de ciuperci, pui şi orez pentru curry, pudding. Şi, în final, ficat de pasăre în aspic „Canapés Diane”.
— Foarte bine. Să începem cu supa de ciuperci. Bănuiesc că era dintr-o conservă.
— Nici vorbă. Eu am făcut-o.
— Aţi făcut-o? Din ce?
— 450 grame de ciuperci, supă de pasăre, lapte, rântaş şi zeamă de lămâie.
— După astea, s-ar putea spune că trebuie să fi fost ciupercile.
— N-au fost ciupercile. Şi eu însămi am mâncat supă şi mă simt bine.
— Da, vă simţiţi bine. Nu am uitat.
Lucy se înroşi.
— Dacă, cumva, credeţi…
— Nu cred. Sunteţi o fată neobişnuit de inteligentă. Dacă credeam ce v-aţi gândit că trebuia să cred, atunci aţi fi stat, de asemenea, acum, gemând în pat. Dar sunt foarte exact informat despre dumneavoastră. Mi-am dat osteneala să obţin date.
— De ce aţi făcut asta?
Buzele doctorului Quimper desenară o linie îngustă.
— Deoarece consider necesar să fiu informat despre oamenii care vin aici şi se angajează. Sunteţi o tânără cu un bun renume şi v-aţi luat slujba asta, întrucât trebuie să vă câştigaţi existenţa. Şi se pare că n-aţi mai avut niciodată vreo legătură cu familia Crackenthorpe. Totodată, nu sunteţi nici prietena lui Cedric, nici a lui Harold, nici a lui Alfred, care să ajute la comiterea unei afaceri murdare.
— Chiar credeţi…
— Cred o mulţime, spuse doctorul Quimper. Dar trebuie să fiu prevăzător. Asta este partea cea mai proastă în profesia unui medic. Dar să continuăm: pui cu orez şi curry. Din astea aţi mâncat?
— Nu. Când găteşti curry, trebuie gustat destul de mult din el, nu? Aşa că, natural, am gustat din el. De altfel am mâncat supă şi ceva pudding.
— Cum aţi servit puddingul?
— În porţii.
— Câte vase s-au spălat deja?
— Toate vasele sunt spălate şi puse la locul lor.
Doctorul Quimper gemu.
— Puteţi fi extrem de zeloasă, zise el.
— Da, după cum evoluează lucrurile, văd şi eu, dar mă tem că, acum, nu mai este nimic de schimbat.
— V-a mai rămas vreun rest din ceva?
— Într-un castron, care se află în cămară, mai e ceva curry. Am vrut să folosesc restul pentru o supă de curry în seara aceasta. Mai e şi ceva supă de ciuperci, dar nici un alt fel de mâncare.
— Voi lua cu mine curry şi supa. Cum stăm cu „Shutney”?
— Condimentele se află într-unul din vasele de lut.
— Şi pe acesta aş vrea să-l iau.
Se ridică.
— Mă duc acum sus să văd cum se mai simt. Ar putea să nu mănânce nimic până mâine? Şi să-i vedeţi, din când în când, pe toţi? La ora opt, trimit o soră medicală, care va primi instrucţiuni precise de la mine.
— Vă rog, spuneţi-mi deschis: credeţi că este vorba de o intoxicaţie alimentară sau… chiar de o otrăvire?
— La asta v-am răspuns deja. Medicii nu trebuie să creadă, ci să fie siguri. Dacă analiza resturilor de mâncare oferă un rezultat pozitiv, atunci pot întreprinde măsuri corespunzătoare. Altfel…
— Altfel? repetă Lucy.
Doctorul Quimper îi puse mâna pe umăr.
— Aveţi grijă mai ales de doi bolnavi, o rugă el, de Emma… Nu vreau să i se întâmple ceva…
Vocea lui vibra de tulburare pe care nu o ascunse.
— Ea nici nu a început încă să-şi trăiască, cu adevărat, viaţa, zise el. Şi oameni ca Emma Crackenthorpe sunt sarea pământului. Emma… Înseamnă mult pentru mine. Însă nu i-am spus-o, dar am să i-o spun. Aveţi grijă de Emma!
— Puteţi fi liniştit! răspunse Lucy.
— Şi mai aveţi grijă de bătrân! N-aş putea afirma că-l preţuiesc, în mod deosebit, ca om, dar el este acum pacientul meu şi nu vreau să îngădui să i se facă vânt de pe lumea asta, pentru ca unul sau altul dintre amărâţii săi fii – chiar dacă nu toţi trei sunt în aceeaşi oală – să-i moştenească averea.
Îi aruncă o privire amuzată.
— O, Doamne! exclamă el. M-a luat gura pe dinainte. Dar deschideţi bine ochii şi mai ales: ţineţi-vă gura! Sunteţi o fată înţelegătoare şi aţi priceput.
Inspectorul Bacon făcu o mină consternată.
— Arsenic? repetă el. Arsenic?
— Da. A fost în curry. Aici este restul de curry. Puneţi-i şi pe oamenii dumneavoastră să-l analizeze. Eu am cercetat, doar rapid, o mică probă, dar rezultatul este neîndoielnic.
— Aşadar un ucigaş s-a pus pe otrăvit?
— Aşa se pare, răspunse sec doctorul Quimper.
— Şi sunt cu toţi bolnavi, spuneţi… cu singura excepţie a domnişoarei Eyelesbarrow?
— Cu unica excepţie a domnişoarei Eyelesbarrow.
— Asta pare în defavoarea ei…
— Ce motiv ar putea avea?
— Poate un fel de dereglare mintală, se gândi Bacon.
— Domnişoara Eyelesbarrow nu este dezechilibrată. Din punct de vedere medical, e la fel de sănătoasă ca mine sau dumneata. Dacă a pus arsenic în curry, atunci trebuie să aibă un motiv. De altfel, fiind o tânără extrem de inteligentă, s-ar fi ferit foarte mult să rămână singura persoană care să nu prezinte simptomele de otrăvire. Ar fi făcut ca un ucigaş inteligent: ar fi gustat puţin din curry-ul cel otrăvit şi apoi ar fi exagerat simptomele.
— Atunci n-aţi fi fost în stare să le constataţi?
— Că ea ar fi îngurgitat mai puţină otravă decât ceilalţi? Probabil că nu. Oamenii nu reacţionează la otrăvuri cu toţii la fel. Aceeaşi cantitate poate, după împrejurări, să-i afecteze pe unii mai mult decât pe alţii. Fireşte, continuă doctorul Quimper, amuzându-se, când pacientul e deja mort, se poate destul de exact stabili câtă otravă a înghiţit.
— Deci aşa ar putea fi… Începu inspectorul Bacon şi făcu o pauză, ca şi cum vroia să-şi adune gândurile. Deci aşa ar putea fi… ca un membru al familiei să pretindă că e mai bolnav decât în realitate. Cineva, care afirmă că e la fel de bolnav ca ceilalţi ca să nu trezească nici o suspiciune? Cum e în acest caz?
— Gândul ăsta mi-a venit şi mie. De aceea v-am informat despre situaţie. Mai departe ea se află, acum, în mâinile dumneavoastră. Am instalat acolo o soră medicală în care am încredere, dar, normal, nu se poate afla, în acelaşi timp peste tot. După părerea mea, nimeni nu a înghiţit atât de multă otravă ca să fie în pericol de a muri.
— Adică, ucigaşul a făcut o greşeală?
— Nu. Mi se pare mai probabil ca el să fi pus atâta arsenic în curry cât să lase aparenţa unei intoxicaţii alimentare, care putea fi atribuită uşor ciupercilor. Întotdeauna, oamenii au ideea fixă că ar suferi după urma otrăvirii cu ciuperci. Apoi, sunt posibile înrăutăţirea stării unei persoane şi decesul acesteia.
— Deoarece el i-a dat persoanei respective o a doua doză?
Medicul încuviinţă.
— De aceea v-am adus imediat la cunoştinţă şi am trimis o soră acolo.
— Ştie despre arsenic?
— Sigur că ştie. De asemenea, domnişoara Eyelesbarrow. Ele trebuie să ştie cel mai bine ce au de făcut, dar, dacă aş fi în locul dumneavoastră, le-aş declara-o foarte clar tuturor că suferă de pe urma otrăvirii cu arsenic. Asta i-ar produce, fără doar şi poate, ucigaşului o spaimă groaznică. Altfel, el nu se va lăsa până nu-şi va duce la bun sfârşit planul său. El se bazează, pesemne, pe teoria intoxicaţiei alimentare.
Sună telefonul de pe biroul inspectorului. Luă receptorul.
— Da, daţi-mi legătura! Îi spuse lui Quimper: Sora dumneavoastră medicală e la aparat. Da… Alo? Aici inspectorul Bacon… Ce spuneţi? O recidivă mai gravă? … Da… Doctorul Quimper este lângă mine… Dacă doriţi să vorbiţi cu el…
Îi întinse receptorul doctorului.
— Aici Quimper… Aha… Da… Corect… Da, continuaţi. Sosim imediat.
Aşeză receptorul în furcă şi se întoarse spre Bacon.
— Cine e?
— Alfred, răspunse doctorul Quimper. Şi a murit.
