Capitolul XX

Vocea lui Craddock la telefon suna neîncrezătoare:

— Alfred? spuse el. Alfred?

Bacon răspunse:

— Nu v-aţi aşteptat la asta?

— Nu, absolut deloc. În realitate, tocmai vroiam să-l arestez sub prezumţia de omucidere.

— Am auzit că ar fi fost recunoscut de funcţionarul care perfora biletele în Brackhampton. Lucrurile stăteau prost cu el. Se părea, într-adevăr, că-l depistasem pe făptaş.

— Da, spuse Craddock fără vlagă. Şi ne-am înşelat.

Amândoi tăcură o clipă. Apoi Craddock întrebă:

— Era, totuşi, o soră medicală în casă. Cum de s-a putut întâmpla?

— Nu i se poate reproşa nimic. Domnişoara Eyelesbarrow era complet epuizată şi a trebuit să se întindă o clipă. Sora avea acum cinci pacienţi de îngrijit. Pe bătrân, Emma, Cedric, Harold şi Alfred. Nu putea fi peste tot în acelaşi timp. Se pare că bătrânul domn Crackenthorpe făcea mare gălăgie. Zicea că moare. S-a dus la el, l-a liniştit, s-a întors în bucătărie şi i-a dus lui Alfred nişte ceai cu zahăr. El l-a băut şi apoi s-a întâmplat.

— Din nou arsenic?

— Aşa se pare. Desigur ar fi putut fi o recidivă, dar Quimper nu crede şi Johnstone îl susţine.

— Dar Alfred a trebuit să fie, cu adevărat, victima? zise Craddock neconvingător.

— Vreţi să spuneţi că, în timp ce moartea lui Alfred nu-i aduce nimănui nimic, decesul bătrânului le-ar fi adus foloase tuturor? Poate a fost o eroare… poate că cineva a crezut că ceaiul e destinat moşneagului.

— E sigur că otrava i-a fost administrată în felul acesta?

— Nu, nu e sigur. Sora le-a spălat pe toate, aşa cum e obişnuită: farfurii, linguri, căni de ceai şi aşa mai departe. Dar asta pare să fi fost singura posibilitate de a i se da otravă victimei.

— Asta înseamnă, spuse Craddock gânditor, că, în mod clar, unul dintre pacienţi nu era aşa de bolnav ca ceilalţi, că s-a folosit de prilej şi a introdus otrava în ceaşcă.

— Gluma asta o s-o dezlegăm acum, spuse inspectorul Bacon furios. Am trimis două sore medicale acolo, pe lângă domnişoara Eyelesbarrow şi am deplasat şi doi oameni de-ai mei la Rutherford Hall. Veniţi?

— Cât pot de repede.

Lucy Eyelesbarrow veni prin hol să-l întâmpine pe inspectorul Craddock. Arăta palidă şi afectată.

— Aţi trecut prin clipe grele, spuse Craddock.

— Mi se pare un coşmar care nu mai ia sfârşit, răspunse Lucy. Noaptea trecută chiar am crezut că vor muri cu toţii.

— În ce priveşte acest curry…

— În el a fost otrava?

— Da, a fost amestecat cu arsenic.

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci trebuie să fie unul din familie.

— Nu există nici o altă posibilitate?

— Nu. Am pregătit acest nefericit curry, în primul rând, foarte târziu – după ora şase – deoarece domnul Crackenthorpe îl ceruse insistent. Şi a trebuit să deschid o nouă cutie cu praf de curry. Aşadar nu se putea întâmpla nimic. Bănuiesc… curry a ascuns gustul.

— Arsenicul nu are gust, răspunse Craddock cam distrat. Şi cum stăm acum cu prilejul? Cine dintre ei ar fi avut posibilitatea să ajungă la curry, înainte ca acesta să fie servit?

Lucy rămase pe gânduri.

— Situaţia se prezintă astfel: oricine s-ar fi putut strecura în bucătărie, în timp ce eu puneam masa în sufragerie.

— Înţeleg. Cine era, aşadar, în casă? Bătrânul domn Crackenthorpe, Emma, Cedric…

— Harold şi Alfred. Veniseră după-amiaza de la Londra. Da, şi Bryan… Bryan Eastley, dar el a plecat cu puţin înainte de cină. Trebuia să se întâlnească cu cineva la Brackhampton.

Craddock spuse gânditor:

— Aceasta seamănă cu îmbolnăvirea bătrânului de Crăciun. Quimper a bănuit atunci că ar fi fost otrăvire cu arsenic. Noaptea trecută, toţi păreau la fel de bolnavi?

Lucy stătu să reflecteze.

— Mi se pare că bătrânului domn Crackenthorpe i-a fost cel mai rău. Doctorul Quimper şi-a dat îngrozitor de multă osteneală cu el. Cedric a făcut mare caz de asta. Se ştie că întotdeauna se comportă aşa oamenii puternici, sănătoşi.

— Şi Emma?

— I-a fost destul de rău.

— Nu înţeleg, spuse Craddock. De ce Alfred?

— Dacă Alfred trebuia să fie acela? repetă Lucy gânditoare.

— Şi eu m-am întrebat.

— Nu pare să aibă sens.

— Dacă aş putea găsi doar motivul pentru toate aceste evenimente, spuse Craddock. Ceva pare să nu se potrivească. Femeia strangulată din sarcofag era văduva lui Edmund Crackenthorpe. Trebuie, oricum, să acceptăm asta căci s-a dovedit destul de sigur. Trebuie să existe o legătură între moartea ei şi otrăvirea lui Alfred. Soluţionarea e necesar s-o căutăm în interiorul familiei. Chiar dacă se presupune că unul dintre ei e bolnav mintal, asta nu ne ajută prea mult.

— Nu, îi întări spusele Lucy.

— Fiţi atentă! o preveni Craddock. Nu uitaţi că aici, în casă, acţionează un ucigaş. Unul dintre pacienţii dumneavoastră e probabil mai puţin bolnav decât lasă impresia.

După ce Craddock a plecat, Lucy urcă încet la etaj. Când trecu pe lângă camera bătrânului domn Crackenthorpe, o voce rugătoare şi, în acelaşi timp, slăbită de boală strigă:

— Fată… fată! Dumneata eşti? Intraţi!

Lucy intră în cameră.

Domnul Crackenthorpe stătea în pat, rezemat de o grămadă de perne. Pentru un bolnav, după părerea lui Lucy, arăta curios de bine dispus.

— Întreaga casă e plină de afurisite sore medicale, începu domnul Crackenthorpe. Se învârt pe aici, îşi dau aere, îmi iau temperatura, nu-mi dau să mănânc ce mi-ar plăcea şi întreaga poveste va costa o grămadă serioasă de bani. Spuneţi-i lui Emma să le expedieze de aici. Trebuie să aveţi grijă de mine, asta-i de ajuns.

— Toţi sunt bolnavi, domnule Crackenthorpe, răspunse Lucy. E imposibil să am grijă de fiecare.

— Ciuperci, spuse domnul Crackenthorpe. Lucruri blestemat de periculoase. Supa a fost, cea din seara trecută. Dumneata ai făcut-o, adăugă plin de reproş.

— Ciupercile au fost în ordine, domnule Crackenthorpe.

— Nu vă dojenesc, Lucy, nu, nu vă dojenesc. Aşa ceva s-a mai întâmplat. O ciupercă mizerabilă se amestecă printre celelalte şi uite ce se întâmplă. Nimeni nu ştie de la ce… Sunteţi o fată curajoasă. N-aţi face-o niciodată cu intenţie. Ce-i cu Emma?

— Se simte mai bine în după-amiaza asta.

— Şi Harold?

— Şi el e mai bine.

— Dar cum? Alfred a dat ortul popii?

— Nimeni nu trebuia să vă povestească asta, domnule Crackenthorpe.

Acesta râse. Era un râs ca un nechezat, cât se poate de amuzat.

— Aud totul, spuse el. Ei nu-i pot ascunde bătrânului nimic, dar încearcă. Aşadar, Alfred a murit? Cel puţin, acum, el nu mă mai poate stoarce de bani şi nu mai primeşte nimic din capital. Toţi aşteaptă ca să mor. În special, Alfred stătea la pândă. Acum e mort. Mi se pare o glumă bună.

— Nu s-ar cuveni să vorbiţi aşa, domnule Crackenthorpe, zise Lucy serioasă. Nu este frumos din partea dumneavoastră.

Domnul Crackenthorpe râse din nou.

— Le voi supravieţui tuturor, cârâi el. Veţi vedea, Lucy, veţi vedea!

Lucy se duse în camera ei, luă dicţionarul şi citi ce scria în dreptul cuvântului „Tontine”. Gânditoare, închise cartea şi rămase uitându-se fix în faţă.

— Nu înţeleg de ce doriţi să vorbiţi cu mine, spuse supărat doctorul Morris.

— Cunoaşteţi de mult timp familia Crackenthorpe, i se adresă inspectorul Craddock.

— Da. I-am cunoscut pe toţi. Îmi aduc încă bine aminte de bătrânul Josiah. Era un mare zgârie-brânză, dar un om abil. A făcut o mulţime de bani. Îl privi cercetător, pe sub sprâncenele stufoase, pe inspectorul Craddock. L-aţi crezut, deci, pe prostul ăsta de Quimper. Doctorii ăştia tineri, zeloşi! Ce idei mai au cu toţii! Lui Quimper i-a intrat în cap că cineva ar fi încercat să-l otrăvească pe Luther Crackenthorpe. Prostii! Sigur, avea deranjamente stomacale. I le-am tratat. Accesele nu erau frecvente şi nu aveau nimic deosebit.

— Doctorul Quimper părea să fie de altă părere.

— De altă părere? repetă doctorul Morris supărat. Ar trebui să recunosc o otrăvire cu arsenic, totuşi, dacă aş vedea-o.

— Mulţi medici foarte bine cotaţi n-au recunoscut-o, accentuă Craddock. În repetate rânduri, conform ordinelor, oameni au fost dezgropaţi, fără ca medicilor care îi îngrijiseră să le treacă vreo clipă prin cap ideea că aceştia ar fi putut fi otrăviţi. Şi erau cu toţii doctori cu prestigiu.

— Bine, admise doctorul Morris. Ziceţi aşadar că aş fi putut să mă înşel. Acum, nu cred că m-am înşelat. Tăcu o clipă şi apoi continuă: Cine ar fi făcut-o, după părerea lui Quimper… dacă a fost, într-adevăr, vorba despre o otrăvire cu arsenic?

— Asta nu ştie, răspunse Craddock. Dar şi-a făcut nişte convingeri. În fine, există, totuşi, foarte mulţi bani la mijloc.

— Da, ştiu. Şi îi vor primi abia la moartea lui Luther Crackenthorpe. Toţi au, de asemenea, mare nevoie de ei. E adevărat, dar asta nu înseamnă că vor să-l omoare pe bătrân ca să pună mâna pe bani.

— Nu, neapărat, fu de acord inspectorul Craddock.

— În orice caz, spuse doctorul Morris, principiul meu este să nu manifest nici o suspiciune fără un motiv întemeiat. Recunosc că ceea ce tocmai mi-aţi povestit m-a zguduit. Aparent arsenic în cantitate mare. Dar tot nu pricep de ce aţi venit la mine. Tot ceea ce vă pot spune e că eu nu am avut această bănuială. Poate că ar fi trebuit să fiu bănuitor. Poate că ar fi trebuit să iau mai în serios dereglările digestive ale lui Luther Crackenthorpe. Dar a trecut mult timp de atunci.

— Desigur, îl aprobă Craddock. Ceea ce aş dori e să-mi povestiţi ceva mai multe despre familia Crackenthorpe. Se găsesc pe undeva, prin însemnările dumneavoastră, afecţiuni mintale, oarecare ciudăţenii?

— Nu mă mir că-mi puneţi această întrebare, răspunse doctorul Morris. Acum, bătrânul Josiah era pe deplin sănătos din punct de vedere mintal. Soţia lui era nevropată, înclinată spre deprimare. A murit curând după naşterea celui de-al doilea fiu. Aş putea spune că Luther a moştenit de la ea o anumită nestatornicie. Ca tânăr a fost ca toţi, dar se certa permanent cu tatăl său. Acesta s-a simţit decepţionat şi cred că Luther a suferit din cauza asta şi a încercat să pătrundă cu gândul „de ce” până ce i-a devenit o obsesie. Lucru care s-a repercutat şi asupra propriei sale căsnicii. Aţi observat deja că simte o puternică aversiune faţă de fiii săi. Şi-a iubit fetele, pe Emma, ca şi pe Edie, care a murit.

— De ce îşi detestă fiii aşa de tare?

— Despre asta ar trebui să întrebaţi pe unul dintre aceşti psihiatrii care au ajuns azi la modă. Eu bănuiesc că Luther suferă de anumite complexe de inferioritate, determinate de situaţia sa financiară. El primeşte un venit, dar nu se poate, în nici un fel, atinge de capital. Dacă ar avea puterea să le împartă moştenirea fiilor săi, probabil nu i-ar urî atât. Conştiinţa că nu deţine nici o putere în această privinţă i-a produs un anume simţământ de umilinţă.

— De aceea se bucură aşa de mult la gândul că le-ar supravieţui tuturor, rosti inspectorul Craddock.

— E posibil. Ar putea fi şi rădăcina zgârceniei sale. Cred că, din venitul său considerabil, a pus deoparte o sumă uriaşă.

Inspectorului Craddock i-a venit o nouă idee:

— Probabil i-a lăsat cuiva prin testament economiile sale. În orice caz, asta are dreptul s-o facă.

— Da, poate, dar Dumnezeu poate şti cui i-a lăsat el banii. Poate Emmei. Dar mă îndoiesc. Ea va primi partea sa din capitalul bunicului. Probabil şi-a lăsat economiile nepotului, Alexander.

— Ţine foarte mult la el? întrebă Craddock.

— Aşa am avut impresia. El este şi copilul fetei lui, nu al unui fiu. Asta poate reprezenta o diferenţă. Avea, de asemenea, o anumită simpatie pentru Bryan Eastley, soţul lui Edie. Fireşte, nu-l cunosc bine pe Bryan, căci, de ani de zile, nu am mai văzut pe nimeni din familie. Dar mi se pare că, după război, mult timp a fost şomer. El posedă calităţile necesare în timp de război: curaj, elan şi înclinaţia de a lăsa viitorul să-ţi hotărască soarta. Nu cred că e statornic. Asta n-o să-l ducă la nimic bun şi o să se lase pe tânjeală.

— După câte ştiţi, există la generaţia mai tânără vreun semn de anomalie mintală?

— Cedric e un tip excentric. Unul din acei oameni care, prin natură, sunt rebeli. N-aş putea afirma că e complet normal, dar, în fond, cine e cu adevărat? Harold nu are un caracter foarte plăcut, rece, se gândeşte doar la partea lui. Dar anormal? Nici vorbă. Alfred are ceva care-l face să nu meargă pe drumul drept. Întotdeauna s-a purtat aşa. Odată l-am văzut luând bani din cutia milei unui misionar. De aşa ceva era capabil. Dar bietul şmecher e mort acum. N-ar trebui să-l vorbesc de rău.

— Şi cum e…zise tărăgănat Craddock… cu Emma Crackenthorpe?

— O fată drăguţă, liniştită, dar nu se ştie niciodată ce gândeşte. Are propriile ei păreri şi le păstrează pentru ea. Are mai mult caracter decât s-ar crede după purtarea şi înfăţişarea ei în general.

— L-aţi cunoscut şi pe Edmund, fiul care a murit în Franţa?

— Da. Era cel mai bun dintre toţi. Un tânăr drăguţ.

— Aţi auzit ceva despre faptul că vroia să se căsătorească sau chiar s-a căsătorit cu o franţuzoaică, cu puţin timp înainte de a muri?

Doctorul Morris îşi încreţi fruntea:

— Parcă auzisem ceva. Dar a trecut mult timp.

— Era la începutul războiului, nu-i aşa?

— Da. Dar sunt sigur că ar fi regretat, dacă ar fi făcut-o.

— E posibil… după cele pe care le ştim acum, zise Craddock.

Îi povesti foarte pe scurt despre ceea ce se întâmplase la Rutherford Hall.

— Îmi amintesc că am citit în ziare despre o femeie moartă, care fusese ascunsă într-un sarcofag. Dar n-am ştiut că asta s-a petrecut la Rutherford Hall.

— Există motive pentru presupunerea că decedata a fost văduva lui Edmund Crackenthorpe.

— Asta este extraordinar! Sună mai mult ca dintr-un roman decât ca în viaţa adevărată. Cine putea avea vreun interes s-o ucidă pe sărmană? Adică, ce legătură are asta cu otrăvirea cu arsenic a familiei Crackenthorpe?

— Poate, cineva vrea să-şi însuşească întreaga avere pe care Josiah Crackenthorpe a lăsat-o moştenire.

— Atunci trebuie să fie unul al dracului de prost, spuse doctorul Morris. Va avea de plătit taxe absurd de mari!