Capitolul XVIII

Băieţii îl conduseră pe Craddock, prin intrarea din spate, în casă. Acesta părea să fie drumul pe care îl foloseau de obicei. Bucătăria era luminoasă şi plăcută. Lucy, într-un şorţ mare, alb, frământa aluatul. Bryan Eastley stătea rezemat de dulap şi o privea ca un câine credincios.

— Hei! îşi salută Alexander tatăl. Iar aici, în bucătărie?

— Îmi place aici, răspunse acesta. Domnişoara Eyelesbarrow nu are nimic împotrivă.

— Nu, n-am nimic împotrivă, afirmă Lucy. Bună seara, domnule inspector Craddock.

— Doriţi să întreprindeţi cercetări în bucătărie? întrebă Bryan interesat.

— Nu tocmai. Domnul Cedric Crackenthorpe e aici?

— O, da. Cedric e aici. Doriţi să vorbiţi cu el?

— Da, mi-ar face plăcere.

— Atunci mă duc să văd dacă e în camera lui, se oferi Bryan.

— Vă mulţumesc, spuse Lucy. Am mâinile pline de făină, altfel m-aş fi dus eu însămi.

— Nu e încă vremea mesei? a vrut să ştie Alexander.

— Nu.

— Păcat. Mi-e o foame groaznică.

— În cămară mai e o bucată de tort de ghimber.

Băieţii o luară la întrecere şi se ciocniră de uşă.

— Sunteţi ca lăcustele, râse Lucy.

— Vă felicit, zise Craddock.

— Mă felicitaţi? Pentru ce?

— Pentru dibăcia dumneavoastră. Aţi făcut-o excelent! Craddock îi arătă geanta aparatului de fotografiat. Bună treabă! o lăudă el.

— Despre ce tot vorbiţi?

— Despre asta, draga mea. Scoase plicul pe jumătate.

Ea îl privea fără să înţeleagă.

— Nu aţi falsificat acest indiciu şi nu l-aţi ascuns în locul unde e cazanul cu aburi pentru ca băieţii să-l găsească? Repede! Răspundeţi!

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, spuse Lucy. Credeţi…?

Craddock strecură iute plicul în buzunar, deoarece, în clipa aceea se întorcea Bryan.

— Cedric e în bibliotecă, îl informă el. Îşi reluă locul de lângă dulapul de bucătărie.

Inspectorul Craddock se duse spre bibliotecă.

Cedric Crackenthorpe îl privi amabil pe inspector.

— Adulmecaţi pe aici din nou? întrebă el. Aţi mai progresat?

— Cred că pot spune că am avansat ceva, domnule Crackenthorpe.

— Aţi aflat cine era moarta?

— Nu avem încă o identificare definitivă, dar ne aflăm pe drumul cel bun.

— Bravo dumneavoastră!

— Pe baza celor mai noi informaţii ale noastre, am putea face nişte precizări. Încep cu dumneavoastră, domnule Cedric, deoarece sunteţi tocmai aici.

— Trageţi!

— Aş vrea să-mi relataţi exact unde aţi fost vineri, 20 decembrie şi ce aţi făcut.

Cedric îi aruncă iute o privire, apoi se rezemă de spătarul scaunului, căscă, se strădui să pară cât mai dezinteresat şi încercă să caute prin memorie.

— După cum v-am mai povestit, începu el în sfârşit, am fost pe Ibiza. În mod fatal, acolo, o zi seamănă cu cealaltă. Dimineaţa se pictează, după-amiază, de la trei la cinci, se face siesta. Când lumina este favorabilă se mai poate schiţa apoi încă ceva. După aceea, îţi iei un aperitiv, uneori cu primarul, alteori cu doctorul. În sfârşit, mănânci puţin. Seara mi-o petrec, în principal, cu nişte prieteni dintre localnici la „Scotty’s Bar”. E suficient?

— Mai degrabă aş dori să aud adevărul, domnule Crackenthorpe.

Cedric sări în sus.

— Asta e o remarcă foarte jignitoare, domnule inspector.

— Aşa vi se pare? Mi-aţi spus, domnule Crackenthorpe, că aţi fi părăsit Ibiza la 21 decembrie şi aţi fi ajuns în aceeaşi zi în Anglia.

— Aşa e. Em! Hei, Em!

Emma Crackenthorpe ieşea, în această clipă, din camera alăturată. Se uita întrebătoare de la Cedric, la inspector şi înapoi la Cedric.

— Ia ascultă, Em! Am venit deci sâmbătă, înainte de Crăciun, nu-i aşa? Îţi aduci aminte? Am sosit direct de la aeroport?

— Da, răspunse Emma cam mirată. Ai ajuns aici cam în jurul prânzului.

— Auziţi? i se adresă Cedric inspectorului.

— Trebuie să ne consideraţi foarte proşti, domnule Crackenthorpe, zise Craddock pe un ton sfătos, amabil. Oare nu ştiţi că putem verifica asemenea afirmaţii? Cred că dacă vreţi să-mi arătaţi paşaportul…

Făcu o pauză aşteptând.

— Nu pot găsi lucrul pe care îl doriţi, răspunse Cedric. Tocmai în dimineaţa asta l-am căutat. Am vrut să-l trimit la biroul de turism.

— Mulţumesc. Ar trebui să-l găsiţi, domnule Crackenthorpe, dar nu este necesar. Registrul arată că, în realitate, aţi intrat în ţară în seara de 19 decembrie. Poate, acum, veţi avea bunăvoinţa să-mi explicaţi ce-aţi făcut din această clipă şi până la prânzul de pe 21 decembrie, când aţi sosit la Rutherford Hall.

Cedric arăta foarte mânios.

— Într-adevăr, e al dracului de greu să trăieşti în zilele noastre, înjură el. Tot acest birocratism şi completarea de formulare! Nu te mai poţi duce unde vrei şi să faci ce-ţi place. Mereu îţi pune cineva câte o întrebare. De fapt, de ce atâta preocupare pentru 20? Ce s-a întâmplat, în mod special, în această zi?

— Este, din întâmplare, ziua în care credem că s-a comis crima. Puteţi, fireşte, să refuzaţi să răspundeţi, dar…

— Cine spune că refuz să răspund? Daţi-mi doar timp! De fapt, la expertiza medicală, aţi părut foarte nesigur în privinţa momentului probabil al crimei. Ce altceva nou a ieşit la iveală de atunci?

Craddock nu-i răspunse.

Cedric întrebă uitându-se în lături, către Emma.

— Ce-ar fi să mergem în camera de alături?

Emma interveni repede: Eu de-acum plec. La uşă rămase pe loc şi se întoarse:

— E foarte serios, Cedric. Nu uita asta! Dacă 20 e, cu adevărat, ziua în care femeia a fost ucisă, atunci tu trebuie să-i relatezi cât mai exact domnului inspector ce ai făcut.

Plecă în camera învecinată şi închise uşa după ea.

— Bătrâna Emma cea bună! exclamă Cedric. Aşadar! Da, am plecat din Ibiza, într-adevăr, pe 19. Am vrut să-mi întrerup călătoria la Paris şi vreo două zile să mă întâlnesc cu nişte vechi prieteni. Dar s-a întâmplat ca în avion să fie o tânără foarte atrăgătoare. Era, zău, delicioasă. Deci, pe scurt, am rămas vreo două zile împreună. Ea vroia să plece spre Statele Unite, dar să stea câteva nopţi la Londra ca să rezolve nişte chestiuni legate de afaceri. La 19 am sosit la Londra. Am tras la „Kingsway Palace”… pentru cazul în care agentul dumneavoastră special de poliţie va trebui să ne dibuiască. Mi-am luat numele de John Brown… În asemenea împrejurări e mai bine să nu foloseşti numele adevărat.

— Şi pe 20?

Cedric se strâmbă.

— Dimineaţa, n-an putut face prea multe, deoarece aveam o durere de cap oribilă după noaptea petrecută.

— Şi după-amiază? De la ora trei?

— Staţi să mă gândesc. Da, am făcut nişte cumpărături primprejur, m-am dus la „National Gallery”, şi am văzut un film, un western, „Rowenna de la fermă”. Apoi am intrat într-un bar şi am băut vreo două pahare, după care am dormit ceva în cameră. Cam pe la 10 seara m-am întâlnit cu prietena mea şi am trecut prin diverse localuri – nu-mi amintesc majoritatea denumirilor – dar, dacă nu mă înşel, unul se numea „La broasca săltăreaţă”. Ea cunoştea toate chestiile, astea. Trăsesem cam mult la măsea şi recunosc că azi abia dacă îmi reamintesc ceva până când m-am trezit în dimineaţa următoare. Durerea mea de cap era şi mai groaznică decât cu o zi în urmă. Prietena mea trebuia s-o şteargă că pierdea avionul, aşa încât mi-am turnat apă rece pe cap. Am intrat într-o farmacie şi am cerut pastile pentru migrenă. În fine, sosise vremea să plec spre Rutherford Hall, ceea ce am şi făcut ca şi cum veneam direct de la aeroport.

— Informaţiile dumneavoastră se pot verifica, domnule Crackenthorpe? Să spunem pentru perioada cuprinsă între orele trei şi şapte după-amiaza?

— Nici vorbă de aşa ceva, cred, răspunse Cedric batjocoritor. La „National Gallery” să urmăreşti printre vizitatori pe unul cu ochii voştri inexpresivi? Sau într-un cinematograf supraaglomerat? Nu, nu este posibil.

Emma se întoarse. Ţinea în mână un mic blocnotes.

— Aţi dori să ştiţi ce a făcut fiecare la 20 decembrie, corect, domnule inspector?

— Da, domnişoară Crackenthorpe.

— M-am uitat prin blocnotesul meu. Pe 20, m-am dus la o întrunire în Brackhampton cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare în biserică. Reuniunea s-a terminat în jur de 12:45. Am luat masa cu lady Adington şi domnişoara Bartlett la „Cadena Café”. După prânz am făcut câteva cumpărături pentru Crăciun. La 16:45 am servit ceaiul la ceainăria „Shamrock” şi m-am îndreptat apoi spre gară să-l iau pe Bryan care venea cu trenul. Pe la ora şase m-am întors acasă şi l-am găsit pe tata într-o dispoziţie foarte proastă. Eu îi pregătisem mâncarea pentru el, dar doamna Hart, care trebuia să fi venit după-amiaza, nu-şi făcuse apariţia. Era aşa de furios, încât s-a închis la el în cameră şi nu m-a lăsat să intru, nici n-a vrut să stea de vorbă cu mine. Nu-i place să plec după-masa. Din când în când, îmi impun voinţa.

— În privinţa asta, procedaţi foarte bine, domnişoară Crackenthorpe. Dacă nu mă înşel, ceilalţi doi fraţi au venit mai târziu?

— Alfred a sosit sâmbătă seara. Mi-a spus că încercase, după-amiaza, să mă găsească la telefon. Dar eu eram plecată şi tata nu răspunde la telefon când este supărat. Fratele meu Harold a venit abia în seara de Crăciun.

— Vă mulţumesc, domnişoară Crackenthorpe.

— Aş dori să vă întreb, continuă ea nesigură, dacă s-a aflat ceva nou care să necesite aceste audieri?

Craddock scoase geanta pentru aparatul de fotografiat şi din ea plicul.

— Vă rog, nu-l atingeţi, dar îl recunoaşteţi?

— Dar… Emma îl privea complet zăpăcită. Dar e scrisul meu de mână! E scrisoarea pe care i-am trimis-o Marţinei.

— Aşa m-am gândit şi eu.

— Dar cum de a ajuns la dumneavoastră? Aţi găsit-o dumneavoastră?

— Ar fi posibil… s-o fi găsit. În orice caz, plicul acesta gol a fost descoperit aici.

— În casă?

— Nu chiar, dar în apropiere.

— În apropiere? Dar atunci a venit ea, totuşi, încoace? Ea… Vreţi să spuneţi că moarta din sarcofag era Marţine?

— Cam aşa se pare, domnişoară Crackenthorpe, spuse Craddock.

Bănuiala că moarta din sarcofag era Marţine păru să se confirme. Când Craddock intră în biroul său, găsi o informaţie de la Armand Dessin.

„Una dintre colegele ei a primit o vedere de la Anna Strawinska. După câte se pare, povestea unei călătorii în jurul lumii s-a adeverit. A ajuns în Jamaica şi se simte, cum zice, minunat”.

— Trebuie să recunosc, spuse Alexander, stând culcat în patul său, gânditor şi muşcând din batonul de ciocolată, că aceasta a fost cea mai palpitantă zi din viaţa mea. Când te gândeşti! Am găsit un indiciu veritabil! Vocea i se îneca, atât de încântat era. Nu cred că voi retrăi vreodată aşa ceva.

— Sper că nu, spuse Lucy, care stătea în genunchi în cameră şi-i pregătea geamantanul.

— Vroiam să putem rămâne aici, oftă Alexander.

— Poate se mai găseşte încă un nou cadavru.

— Sper că nu. Ar fi groaznic!

— Dar, în cărţi, aşa se întâmplă cel mai adesea. Oricine a văzut sau a auzit ceva e ucis din cauza asta. Poate vă omoară pe dumneavoastră.

— Îţi mulţumesc!

— N-aş vrea, desigur, ca tocmai dumneavoastră să fiţi, o asigură Alexander. Mi-ar pare tare rău. Şi lui Stoddart: Suntem de părere că o asemenea bucătăreasă nu se mai găseşte. Mâncărurile au fost clasa întâi. Şi sunteţi aşa de înţelegătoare.

Ultima era clar expresia celei mai înalte preţuiri.

Lucy a interpretat-o aşa şi a spus:

— Drăguţ din partea voastră. Dar n-am intenţia ca, pentru a vă oferi vouă un caz, să mă las ucisă.

— Atunci vă sfătuiesc să fiţi foarte prevăzătoare! spuse Alexander cu seriozitate.

Tăcu o clipă şi continuă, ca în treacăt:

— Când Paps va veni din când în când aici, veţi fi atentă cu el?

— Atentă? întrebă Lucy cam surprinsă.

— Partea proastă cu Paps e, îi explică Alexander, că viaţa la Londra nu-i prieşte. Acolo cunoaşte doar tipuri cu totul nepotrivite de femei. Clătină amărât din cap.

Îl iubesc foarte mult, continuă el, dar are nevoie de cineva care să se îngrijească de el. Hoinăreşte peste tot şi intră în contact cu oameni care nu sunt de soi. E aşa de jalnic că mama a murit atât de tânără; Bryan are nevoie de un cămin adevărat.

După o scurtă pauză adăugă.

— Ştiţi că Bryan suferă din cauza dumneavoastră?

— Asta e foarte drăguţ din partea lui.

— Într-o anumită privinţă este îngrozitor de stângaci, sublinie fiul lui Bryan. Dar a fost un pilot minunat de bombardier. Este curajos şi deosebit de blând.

Din nou tăcu pentru scurt timp, apoi ridică ochii în tavan şi rosti destul de convins:

— Mă gândesc serios că ar fi bine pentru el dacă s-ar recăsători… cu vreo fată drăguţă… eu personal n-aş avea nimic împotrivă să am o mamă vitregă… nu… dar, natural, trebuie să fie şi ea de acord…

Cu o uşoară spaimă, Lucy înţelegea că remarcile lui Alexander urmăreau un scop precis.

— M-am gândit că trebuie să vă spun odată, reîncepu Alexander. Bryan vă iubeşte foarte mult. El însuşi mi-a spus… „Într-adevăr!” se gândi Lucy în sinea ei. „Există aici prea mulţi agenţi matrimoniali. Întâi Miss Marple şi acum Alexander!”

Ea se ridică.

— Noapte bună, Alexander. Mâine dimineaţă trebuie să-ţi mai pui numai pijamaua şi obiectele de toaletă în geamantan. Noapte bună!

— Noapte bună, spuse Alexander. Se strecură sub plapumă, îşi puse capul pe pernă, închise ochii şi adormi imediat. Arăta ca un înger nevinovat.