Capitolul XVI

Când Craddock ajunse la Madison Road nr.4, o găsi pe Lucy Eyelesbarrow la Miss Marple.

Uită o clipă de planul lui de bătălie şi trase concluzia că Lucy Eyelesbarrow s-ar putea dovedi o aliată preţioasă.

După schimbul de saluturi, îşi scoase vesel portofelul, luă trei lire, mai adăugă trei şilingi şi întinse banii pe masă spre Miss Marple.

— Ce e asta, inspectore?

— Onorariul pentru o consultaţie. Vă consult… Într-un caz de omucidere. Puls, temperatură, reacţiile de la faţa locului, posibile motive adânc ascunse ale crimei respective.

Miss Marple clipi iute din ochi, el rânji, Lucy Eyelesbarrow zâmbea încântată.

— Ascultaţi, domnule inspector Craddock… Dintr-ăştia îmi sunteţi?

— În după-amiaza asta sunt, în sfârşit, în afara serviciului.

— După cum v-am spus, ne-am cunoscut deja, îi spuse Miss Marple Lucyei. Sir Henry Clithering, naşul său, îmi este vechi prieten.

— Aţi vrea să ştiţi, domnişoară Eyelesbarrow, ce a spus naşul meu despre ea, când ne-am întâlnit prima oară? Că este cea mai şireată detectivă, pe care a creat-o Dumnezeu vreodată, un geniu înnăscut, care s-a dezvoltat pe un sol favorabil. M-a sfătuit să nu dispreţuiesc niciodată doamnele mai în vârstă. Ţi-ar putea spune adesea, ce s-ar fi putut întâmpla, ce ar fi trebuit să se întâmple şi chiar ce s-a petrecut în realitate. Şi ele ar fi capabile să explice şi de ce. După care el a mai adăugat că în special această doamnă mai în vârstă, despre care este vorba, aparţine clasei de vârf.

— Nu vorbiţi! se minună Lucy. Acesta este un certificat care poate fi valorificat!

Miss Marple se înroşise şi se simţea foarte încurcată.

— Dragul sir Henry, murmură ea. A fost întotdeauna aşa de binevoitor. Adevărul e că nu sunt prea inteligentă, deşi posed, pesemne, puţine cunoştinţe despre natura umană; astea le-am căpătat din viaţa într-un sat!

După o scurtă pauză continuă:

— Desigur că sunt cam în dezavantaj, deoarece nu mă aflu la locul acţiunii. Dar ajută mult când cunoşti oameni care îţi amintesc de alţii. Adică, tipurile sunt peste tot asemenea şi, astfel, deţii indicii preţioase.

Lucy părea că nu prea pricepe ce voia să zică, dar Craddock o înţelegea pe Miss Marple. Dădu aprobator din cap:

— Aşadar aţi fost acolo la ceai, nu-i aşa? o întrebă el.

— Da, şi a fost foarte interesant. Am fost numai cam dezamăgită că nu am reuşit să-l văd pe bătrânul domn Crackenthorpe. Dar nu poţi obţine chiar totul.

— Aveţi sentimentul că, atunci când aţi văzut oamenii, l-aţi bănui pe cel care a comis crima? întrebă Lucy.

— E prea mult spus, draga mea. Eşti întotdeauna înclinat să dai sfaturi şi, într-o problemă atât de serioasă, cum este o crimă, ar fi greşit şi periculos, dacă cineva ar vrea să înceapă să dea poveţe. Tot ceea ce se poate face este să-i observi pe oamenii întâlniţi, adică pe cei care ar intra în discuţie şi apoi să te întrebi dacă ei îţi amintesc de altcineva.

Lucy zise cam neliniştită:

— Nu credeţi că n-ar fi trebuit să spuneţi ce credeţi despre şansele de căsătorie a Emmei. A părut să-i neliniştească puţin fraţii.

Miss Marple încuviinţă.

— Da, aşa sunt bărbaţii. Nu văd ce se petrece sub ochii lor. Dar cred că nici ei n-au observat.

— Nu, confirmă Lucy. Nu mi-ar fi venit niciodată o asemenea idee. Amândoi mi se păreau…

— Deja prea în vârstă? completă Miss Marple surâzând. Dar doctorul Quimper nu a trecut mult peste patruzeci, cred, deşi tâmplele au început să-i încărunţească şi e uşor de observat că poartă nostalgia unei vieţi casnice. Pe de altă parte, Emma Crackenthorpe e sub patruzeci de ani, aşadar nu prea în vârstă ca să se mărite şi să aibă o familie. După câte am auzit, soţia doctorului a murit foarte tânără, după ce a dat naştere unui copil.

— Da, cred că aşa e. Emma a pomenit, într-o zi, de aşa ceva.

— El trebuie să fie singur, se gândi Miss Marple. Un medic zdravăn, care are mult de lucru, are nevoie de o soţie care să-l înţeleagă şi să nu fie prea tânără.

— Dar, spuneţi-mi, Miss Marple, o întrerupse Lucy, încercăm, de fapt, să clarificăm o crimă sau vrem să pecetluim o căsătorie?

Miss Marple clipi din ochi.

— Mă tem că am devenit cam romantică. Pesemne asta se datorează faptului că eu sunt o fată bătrână. Să ştii, dragă Lucy, că, în ce mă priveşte, v-aţi îndeplinit misiunea. Dacă vreţi să vă luaţi cu adevărat vacanţă, înainte de următoarea sarcină, aţi avea acum timp destul pentru o mică călătorie.

— Să părăsesc Rutherford Hall? Niciodată! M-am implicat într-o veritabilă vânătoare şi sunt la fel de zeloasă ca şi băieţii. Îşi petrec tot timpul căutând urme şi indicii. Ieri au umblat în toate lăzile de gunoi. O treabă cam greţoasă! Şi nu aveau nici o idee ce căutau de fapt. Dacă vor veni, într-o zi, triumfători la dumneavoastră, domnule inspector, să vă aducă o foaie de hârtie mototolită, pe care scrie: „Marţine, dacă ţii la viaţa ta, atunci stai departe de Şopronul lung!”, atunci să ştiţi că mi s-a făcut prea milă de ei şi am ascuns-o în cocina de porci.

— De ce în cocina de porci? întrebă interesată Miss Marple. Cresc porci la Rutherford Hall?

— În zilele noastre nu. Mă duc numai câteodată pe-acolo.

— Cine se mai află acum la Rutherford Hall? întrebă Craddock.

— Cedric e acolo şi Bryan vine la sfârşit de săptămână. Harold şi Alfred sosesc mâine. Au sunat azi devreme. Am, nu ştiu de ce, impresia că le-aţi băgat o idee în cap, inspectare Craddock.

Acesta se amuză.

— I-am cam tulburat puţin. Le-am cerut informaţii referitoare la locurile unde au fost vineri, 20 decembrie.

— Au putut să vă dea informaţii complete?

— Harold, da, Alfred, nu. Ori n-a putut, ori n-a dorit.

Inspectorul Craddock se uită la ceas.

— Mă voi duce peste puţin timp la Rutherford Hall pentru a vorbi cu Cedric. Mai înainte, aş dori să-l întreb ceva pe doctorul Quimper.

— Veniţi exact la timpul potrivit. În mod obişnuit, termină ora sa de consultaţie la şase şi jumătate. Dar eu trebuie să plec acum să mă ocup de cină.

— Aş vrea să vă cunosc părerea într-o problemă, domnişoară Eyelesbarrow. Ce crede familia, când e singură, despre Marţine?

Lucy răspunse fără ezitare:

— Toţi sunt furioşi pe Emma deoarece a fost la dumneavoastră, domnule inspector. Sunt turbaţi şi pe doctorul Quimper, căci, se pare, că el a încurajat-o pe Emma s-o facă. Harold şi Alfred sunt convinşi că expeditoarea scrisorii ar fi căutat să smulgă bani de la ei. Nu cred că e vorba, cu adevărat, de văduva lui Edmund. Nici Emma nu pare prea convinsă. De asemenea, nici Cedric nu crede că cea care a trimis scrisoarea ar fi Marţine, dar nu ia problema în mod atât de serios ca ceilalţi doi. Pe de altă parte, Bryan e convins că nu e la mijloc nici o escrocherie.

— De ce?

— Aşa e Bryan. Ia lucrurile cum se prezintă. Consideră că dacă e soţia sau mai bine-zis văduva lui Edmund şi ea a trebuit să se înapoieze brusc în Franţa, vor mai auzi odată şi odată, de ea. Faptul că nu s-a mai primit, de atunci, nici o veste de la ea îl găseşte absolut normal, căci nici lui însuşi nu-i place să scrie scrisori. Bryan e un individ drăguţ. E asemenea unui câine cu care îţi face plăcere să ieşi la plimbare.

— Şi obişnuiţi să vă plimbaţi cu el, domnişoară Lucy, nu-i aşa? o întrebă Miss Marple.

Lucy nu răspunse imediat şi se uită într-o parte.

— Vin şi pleacă atâţia bărbaţi, zise gânditoare Miss Marple. Şi sunteţi o fată drăgălaşă. Vi se acordă multă atenţie?

Lucy se înroşi uşor. Anumite imagini şi amintiri îi rămăseseră în suflet: Cedric rezemat de peretele de la cocina de porci; Bryan care şedea abătut pe masa de la bucătărie; Alfred care îi atinsese degetele, când o ajutase să aşeze ceştile de cafea pe tavă.

— Bărbaţii, spuse Miss Marple pe un ton, ca şi cum vorbea despre o specie străină şi primejdioasă, sunt, într-un anumit fel, cu toţii foarte asemănători, chiar dacă înaintează în vârstă…

— Scumpa mea! strigă Lucy. Acum vreo sută de ani, te-ar fi ars, în mod sigur, ca vrăjitoare!

Şi le-a povestit cum bătrânul domn Crackenthorpe îi făcuse o cerere în căsătorie condiţionată.

— Realitatea este că toţi, într-un fel sau altul, mi-au făcut aşa-zise oferte. Harold a fost foarte corect. Mi-a propus un post avantajos în City. Nu cred că atenţia sa este îndreptată spre înfăţişarea mea favorabilă. Trebuie să creadă că ştiu ceva.

Râse.

Dar inspectorul Craddock nu râse defel.

— Păziţi-vă! S-ar putea să vă omoare, în loc să vă facă oferte.

— Oricum ar fi mai simplu, remarcă Lucy.

O trecu un fior uşor.

— Se uită prea repede cât de serioasă e situaţia, spuse ea. Băieţii s-au distrat aşa de mult, încât au crezut aproape că e doar o joacă. Dar nu e o joacă.

— Nu, spuse Miss Marple. Crima nu e un joc. Apoi adăugă: Băieţii nu se întorc curând la şcoală?

— Ba da, săptămâna viitoare. Mâine pleacă la părinţii lui Stoddart-West să-şi petreacă acolo ultimele zile de vacanţă.

— Mă bucur să aud asta, zise pe un ton serios Miss Marple. N-aş vrea să se întâmple ceva cât timp se află ei la Rutherford Hall.

— Vă gândiţi la bătrânul domn Crackenthorpe? Credeţi că el va fi următorul ucis?

— O, nu, răspunse Miss Marple. Mă gândeam la băieţi.

— La băieţi?

— De fapt la Alexander.

— Dar…

— Fac un joc periculos cu vânătoarea lor de urme şi indicii. Ar putea avea un deznodământ trist.

Craddock o privi dus pe gânduri.

— Aşadar, Miss Marple, nu credeţi că, în acest caz, este vorba de uciderea unei femei necunoscute de către un bărbat necunoscut? V-aţi convins definitiv că omuciderea are legătură cu Rutherford Hall?

— Aceasta este deplina mea convingere. Da.

— Tot ceea ce ştim despre ucigaş este că e un om înalt cu părul negru. Prietena dumneavoastră a spus asta, dar nimic mai mult. La Rutherford Hall se află trei bărbaţi bruneţi. În ziua expertizei medicale i-am văzut pe cei trei fraţi stând în dreptul maşinii, care oprise în faţa casei pentru a-i lua. S-au întors cu spatele la mine. Uimitor cum semănau unul cu altul… trei bruneţi… şi, cu toate acestea, reprezintă trei tipuri complet diferite. Oftă. Asta face cazul dificil.

— Chiar m-am întrebat, murmură Miss Marple, dacă nu e, poate, mult mai simplu decât ne închipuim. Crimele sunt, foarte adesea, destul de simple, au un motiv murdar…

— Miss Marple, credeţi în misterioasa Marţine?

— Sunt absolut înclinată să cred că Edmund Crackenthorpe a intenţionat să se însoare cu o fată pe nume Marţine, ori s-a căsătorit deja. Emma Crackenthorpe v-a arătat scrisoarea lui, după cum mi-aţi spus, şi apoi, după ce am văzut-o şi din ce mi-a povestit Lucy, aş putea afirma că Emma Crackenthorpe nu este deloc în stare să inventeze o asemenea poveste. Şi de ce ar face-o?

— Să ne închipuim deci că această Marţine există sau a existat, începu Craddock gânditor. Apoi, avem la îndemână un anumit motiv. Reapariţia Marţinei cu un fiu ar micşora considerabil moştenirea Crackenthorpe, dacă nu chiar, într-o asemenea măsură, care trebuie să dea de gândit că unul dintre ceilalţi moştenitori s-ar încumeta la o crimă. De fapt toţi se află în situaţii proaste…

— Chiar şi Harold? întrebă Lucy nevenindu-i a crede.

— În aparenţă, atât de înstăritul Harold Crackenthorpe nu este bancherul lucid şi conservator, cum îl consideră lumea. S-a lăsat adânc implicat într-o aventură riscantă. Dacă ar căpăta curând o sumă mai mare de bani, ar putea astfel să împiedice un faliment.

— Dacă aşa stau lucrurile… Începu Lucy şi se opri.

— Da, domnişoară Eyelesbarrow?

— Ştiu, draga mea, interveni Miss Marple. Vă gândiţi că ar fi crima falsă.

— Da. Moartea Marţinei nu le-ar fi folosit nici lui Harold, nici vreunuia dintre ceilalţi. În nici un caz, nu, atât timp cât…

— Cât timp Luther Crackenthorpe încă trăieşte. Foarte corect, asta mi-a trecut prin cap şi domnul Crackenthorpe senior este sănătos, după câte ştiu de la doctorul său, mult mai zdravăn decât ar crede cineva din afară.

— Va trăi încă mulţi ani, spuse Lucy. Apoi se încruntă.

— Da? o încurajă Craddock.

— I-a fost destul de rău în jurul Crăciunului, continuă Lucy. Îmi amintesc, că o dată a dat de înţeles că s-ar fi crezut că a fost otrăvit, aşa şi-a dat seama doctorul după indispoziţia sa.

Îl privi întrebătoare pe Craddock.

— Da, spuse inspectorul. Exact despre asta îl voi întreba pe doctorul Quimper.

— Dar acum chiar trebuie să plec! exclamă Lucy. Doamne Sfinte! S-a făcut târziu.

Miss Marple îşi puse lucrul de mână deoparte şi luă ziarul „Times”, în care se găsea vreo jumătate de duzină de cuvinte încrucişate.

— Aş vrea să am un dicţionar aici, murmură ea. Tontine şi Tokai – care din ele este un vin unguresc?

— Tokaiul, răspunse Lucy cu mâna pe clanţa uşii. Ce-i cu el?

— Ah, n-are nimic de-a face cu cuvintele încrucişate, răspunse nesigură Miss Marple. Doar mi-a trecut aşa prin cap.

Inspectorul Craddock o privi pătrunzător. Apoi îşi luă la revedere şi plecă.