Capitolul XVII

Craddock trebui să aştepte câteva minute, în timp ce Quimper se ocupa de ultimii pacienţi programaţi. În cele din urmă, ieşi din cabinet. Arăta obosit şi dărâmat. Îl servi pe Craddock cu un pahar şi apoi îşi turnă şi pentru el.

— De ce mă căutaţi? îl întrebă pe inspector.

— În primul rând, aş vrea să vă mulţumesc pentru că, dacă sunt bine informat, aţi sfătuit-o pe domnişoara Crackenthorpe să vină la mine şi să-mi arate scrisoarea care, s-ar zice că provenea de la văduva fratelui ei.

— Puteţi începe cu aşa ceva? De altfel, nu am sfătuit-o în mod direct să vină la dumneavoastră. Ea a vrut-o, căci era tare neliniştită. Dragii ei fraţi au încercat, fireşte, cu toţii, s-o împiedice.

— De ce oare?

Medicul ridică din umeri.

— Probabil se temeau că bănuiala s-ar putea dovedi adevărată.

— Credeţi că scrisoarea era originală?

— N-am idee. De fapt, n-am văzut-o niciodată. Aş putea crede că cineva, care cunoştea exact faptele, a încercat să transforme în bani lucrurile ştiute. Evident, a sperat s-o impresioneze pe Emma. Aici a greşit fundamental. Emma nu este necugetată. Ea n-ar strânge niciodată în braţe o cumnată necunoscută, fără ca, mai întâi, să-i pună câteva întrebări temeinice.

Continuă curios:

— Dar de ce mă întrebaţi pe mine, ce am eu de-a face cu asta? N-am nici o treabă cu afacerea asta.

— În realitate, am venit să vă întreb cu totul altceva, dar nu prea ştiu cum să mă exprim?

Doctorul Quimper păru interesat.

— După câte aud, nu cu mult timp în urmă – cred că în jurul Crăciunului – domnul Crackenthorpe a avut un acces destul de rău.

De îndată, Quimper se schimbă la faţă. Trăsăturile deveniră mai aspre.

— Da?

— Dacă nu greşesc a fost un deranjament stomacal?

— Da.

— E o întrebare ceva mai dificilă pe care aş dori să v-o adresez. Domnul Crackenthorpe s-a lăudat cu sănătatea sa şi a spus că e sigur că va supravieţui majorităţii membrilor familiei sale. A vorbit şi despre dumneavoastră… scuzaţi-mă, doctore…

— O! Nu luaţi de bun tot ce zice! Eu nu pun la inimă ce spun pacienţii mei despre mine.

— V-a numit prost bătrân.

Quimper se amuză.

— A spus că l-aţi întrebat tot ce era posibil, că aţi fi vrut să ştiţi nu numai ce mâncase, dar şi cine gătise şi cine i-o dusese.

Doctorul nu mai zâmbea acum. Avea o expresie gravă.

— Continuaţi!

— A folosit o expresie de soiul ăsta: Am făcut întocmai cum crede el, că cineva m-a otrăvit.

Se lăsă tăcerea.

— Aţi avut, vorbi din nou inspectorul, aţi avut vreo bănuială de genul acesta?

Quimper nu răspunse imediat. Se ridică şi se plimba încoace şi încolo. În cele din urmă, se întoarse spre Craddock.

— Ce aşteptaţi de la mine? Ce să vă spun? Credeţi că un doctor poate formula acuzaţia că unul sau altul a pus otravă în mâncare, fără să fie capabil şi s-o demonstreze?

— Aş dori… cu totul neoficial! … să ştiu dacă v-aţi gândit la asta?

Doctorul Quimper cedă:

— Bătrânul Crackenthorpe trăieşte din cale afară de modest. Când se adună familia, Emma se îngrijeşte ca mâncarea să fie mai din belşug şi mai grasă. Urmarea e o gastrită acută tare urâtă. Simptomele s-au potrivit perfect acestui diagnostic.

Craddock era insistent.

— Înţeleg. Aţi fost cu totul mulţumit? Nu v-a surprins… să zicem, în nici un fel?

— Ei bine, ei bine, am fost surprins. Sunteţi mulţumit?

— Mă interesează, răspunse Craddock. Exact ce bănuiaţi sau… de ce vă temeaţi?

— Cazurile gastro-intestinale nu sunt întotdeauna întru totul asemănătoare, dar s-au manifestat anumite simptome care, să zicem, s-ar fi potrivit mai bine otrăvirii cu arsenic decât unei gastrite acute. Să mă înţelegeţi corect. Ambele maladii au foarte mari asemănări între ele. Oameni mai pricepuţi decât mine nu ar fi recunoscut otrăvirea cu arsenic şi ar fi semnat, absolut cu bună-credinţă, certificatul.

— Şi ce rezultat au avut cercetările dumneavoastră?

— S-a părut că bănuiala mea nu putea, în nici un chip, să fie fondată. Domnul Crackenthorpe m-a asigurat că mai avusese asemenea accese într-o vreme, când nu mă ocupam de el şi, cum zicea, din aceleaşi motive. Îl apucaseră întotdeauna când mâncărurile erau prea copioase.

— Şi asta s-a întâmplat când membrii familiei erau de faţă?

— Da. Şi părea cu totul de crezut. Dar, sincer vorbind, inspectore, nu am fost destul de mulţumit. Am mers până într-acolo încât i-am scris bătrânului doctor Morris. El a fost partenerul meu mai în vârstă şi apoi, s-a retras imediat în viaţa particulară. Crackenthorpe a fost pacientul său. L-am întrebat despre accesele anterioare pe care le avusese bătrânul.

— Şi ce v-a răspuns doctorul Morris?

Quimper rânji:

— A râs de mine… cică trebuie să fiu al dracului de prost. Acum – ridică din umeri – bănuiesc că am fost… „prostul dracului”, în realitate.

— Serios?

Craddock devenise foarte meditativ. Apoi se hotărî să vorbească deschis.

— Să lăsăm discreţia la o parte, doctore! Sunt oameni care se aşteaptă să primească o parte considerabilă când Luther Crackenthorpe va muri. Doctorul aprobă din cap. El e bătrân şi relativ sănătos. Ar putea atinge 90 de ani, nu-i aşa?

— Cu uşurinţă. Nu face altceva decât se îngrijeşte de sănătatea sa şi constituţia sa este minunată.

— Fiii şi fiica sa simt cu toţii presiunea?

— Scoateţi-o pe Emma din joc! Ea nu otrăveşte pe nimeni! Aceste accese se manifestă, în special, numai când şi ceilalţi sunt acolo, nu când ea rămâne singură cu el.

„Ar fi doar o măsură de prevedere elementară – în cazul în care ea e vinovată”, se gândi inspectorul în sinea sa, dar se feri s-o spună cu glas tare.

— Deci se poate afirma – sunt un novice în acest domeniu – că e de acceptat ideea că i s-a administrat, într-adevăr, arsenic, şi că Crackenthorpe a avut noroc de mai trăieşte încă?

— Vedeţi, răspunse medicul, aici îmi amintiţi de un lucru ciudat. Îmi vine să cred că, totuşi, am fost, aşa cum a zis bătrânul Morris, al dracului de prost. Adică, evident, nu este aşa că i s-au dat, regulat, mici doze de arsenic… ca, aşa cum s-ar putea spune în metoda clasică, de a fi apărat de otrăvirea cu arsenic. Crackenthorpe nu a avut niciodată boli gastrice cronice. Dar aceasta face suspecte, în oarecare măsură, atacurile bruşte, violente. Să presupunem, totodată, că nu se pot explica din cauze naturale, atunci trebuie ca, de data asta, cel care a pus otrava să fi lucrat prost… ceea ce e greu de înţeles.

— Vreţi să spuneţi că nu i-a dat o doză suficientă?

— Da. Pe de altă parte, Crackenthorpe are o constituţie puternică şi ceea ce altuia i-ar fi făcut de petrecanie n-a lipsit prea mult să-l doboare şi pe el. Dar trebuie să ne gândim că ucigaşul va tatona mereu, mereu… deci, el e neobişnuit de temător… să mărească doza. De ce n-a făcut-o? Asta înseamnă, adăugă după o scurtă pauză, că un om care otrăveşte s-a pus treabă, ceea ce, probabil, nu e cazul. Pesemne, pur şi simplu, fantezia mea a luat-o razna.

— E o problemă ciudată, declară inspectorul. Căutăm în zadar un sens, un înţeles.

— Inspectore Craddock! şopti cineva surescitat.

Inspectorul se opri. Tocmai voia să sune la uşa locuinţei.

Alexander şi prietenul său, Stoddart-West, ieşiră din umbră, privind prevăzători în toate părţile.

— V-am auzit maşina. Trebuie să vorbim cu dumneavoastră.

— Bine! Atunci intraţi! Craddock întinse iarăşi mâna spre sonerie, dar Alexander se agăţă, cu agilitatea unui căţeluş care vrea să se joace, de haina sa.

— Am găsit un indiciu, rosti cu vocea întretăiată.

— Da, am găsit unul! repetă ca un ecou Stoddart-West.

„Fata asta a dracului!”, se gândi Craddock.

— Splendid! zise fără prea mare interes. Să intrăm în casă şi să-l vedem!

— Nu, insistă Alexander. În mod sigur, acolo ne va deranja cineva. Veniţi în cămara pentru veselă! Vă arătăm drumul.

Cam fără chef, se lăsă condus în jurul casei şi îi urmă pe băieţi spre grajduri. Stoddart-West împinse o uşă grea, dibui cu mâna şi aprinse un bec foarte slab. Încăperea pentru veselă, odinioară o mândreţe a Rutherford Hall-ului, era acum un loc trist în care se păstra tot ceea ce nu mai folosea la nimic. Scaune de grădină rupte, unelte vechi, ruginite, o uriaşă maşină de cosit care nu se mai întrebuinţa, saltele cu arcuri acoperite de rugină, hamacuri şi plase de tenis găurite.

— Venim destul de des aici, spuse Alexander. Nu ne deranjează nimeni.

— E un indiciu adevărat, sir, spuse Stoddart-West cu ochi sclipitori. L-am găsit azi după-amiază.

— În ultimele zile am căutat numai urme. În tufişuri…

— Şi în pomii golaşi…

— Am controlat şi în lăzile de gunoi…

— Apoi, ne-am dus în casa cazanului cu aburi…

— Bătrânul Hillman a instalat acolo un hârdău mare în care aruncă hârtiile de peste tot, de pe unde le găseşte…

— Şi înăuntru l-am găsit…

— Ce aţi găsit? întrerupse Craddock competiţia vocilor.

— Indiciul. Atenţie, Stoddart! Puneţi întâi mănuşile!

În cea mai bună tradiţie a romanelor poliţiste, Stoddart-West îşi trase, cu cea mai serioasă mină, o pereche de mănuşi destul de murdare, înainte de a aduce la lumină, cu multă atenţie, o geantă de la un Kodak. Din ea scoase solemn un plic murdar şi mototolit pe care i-l întinse, cu o expresie gravă, inspectorului.

Amândoi băieţii aşteptau strangulaţi de emoţie.

Craddock luă „indiciul” cu solemnitatea cuvenită. Îi plăcea de băieţi şi nu vroia să le strice jocul.

Plicul fusese trimis prin poştă, dar era gol. Doar o adresă: Marţine Crackenthorpe, 126 Elvers Crescent nr. 10.

— Vedeţi, întrebă, cu suflarea întretăiată, Alexander. Asta dovedeşte că a fost aici cu adevărat – adică soţia franţuzoaică a unchiului meu Edmund – în jurul căreia se face atâta zarvă. Ea trebuie să fi fost într-adevăr aici şi să fi pierdut pe undeva plicul. Aşa se pare, nu-i aşa?

Stoddart-West îi luă cuvântul din gură:

— Se pare că a fost femeia cea ucisă… nu credeţi, sir, că ar fi trebuit să se afle în sarcofag?

Aşteptau încordaţi.

Craddock continuă jocul: Posibil, foarte posibil, spuse el.

— Descoperirea noastră este deci importantă, nu-i aşa? Vor fi cercetate amprentele de pe plic, sir?

— Fireşte, răspunse Craddock şi se uită la plic. „Foarte vicleană, Lucy Eyelesbarrow!” se gândi el.

„Cum de a reuşit să falsifice timbrele?” Se uită din nou la el, dar lumina era prea slabă. Normal, afacerea le-a făcut mare plăcere băieţilor, dar pentru el era mai puţin vesel. La asta Lucy nu se gândise. Dacă plicul acesta era original…

— Veniţi! Să mergem în casă, propuse el. Ne-aţi făcut un mare serviciu.