Capitolul XXI

— Ce-i asta? întrebă domnul Crackenthorpe pe un ton dezaprobator.

— Supă de carne şi cremă de ouă, smântână şi făină, răspunse Lucy.

— Ia-le de aici! porunci domnul Crackenthorpe. Nu mă ating de ele. I-am spus sorei că vreau biftec.

— Doctorul Quimper e de părere că, deocamdată, nu aveţi voie biftec, îi replică Lucy.

Domnul Crackenthorpe suflă din greu:

— În general mi-am revenit şi sunt iar pe deplin sănătos. Mâine mă dau jos din pat. Ce fac ceilalţi?

— Domnului Harold îi merge mult mai bine. Se întoarce mâine la Londra.

— Bine că scăpăm de el, se exprimă mulţumit domnul Crackenthorpe. Şi Cedric? Există speranţa ca el să se înapoieze, mâine, pe insula lui?

— Nu va putea lua avionul aşa curând.

— Păcat. Ce face Emma? De ce nu vine la mine?

— Zace încă în pat.

— Femeile se alintă întotdeauna, spuse domnul Crackenthorpe. Dar dumneata eşti o fată sănătoasă, puternică, adăugă el, lăudând-o. Alergaţi ziua întreagă, aşa-i?

— Fac multă mişcare, spuse Lucy.

Bătrânul domn Crackenthorpe dădu din cap:

— Sunteţi activă. Să nu credeţi că am uitat ce v-am spus recent. Într-o zi, o să vedeţi ceea ce veţi avea de văzut. Nu merge întotdeauna după capul Emmei şi nu le daţi crezare celorlalţi când vă povestesc că sunt un bărbat zgârcit. Sunt econom cu banii mei. Am pus deoparte o sumă frumuşică şi ştiu cui am să i-o dau când va veni vremea.

Lucy părăsi în grabă camera şi se făcu că nu vede mâna care încerca s-o ţină pe loc.

Tava următoare o primi Emma.

— O, mulţumesc mult, Lucy. Mă simt din nou în puteri. Şi mi-e o foame! Acesta este, sigur un semn bun. În timp ce Lucy îi aşeza tava pe genunchii ei, Emma continuă: îmi fac griji din pricina mătuşii. N-aţi mai avut deloc timp să mergeţi s-o vedeţi?

— Nu, încă nu. Nu vă faceţi griji, domnişoară Crackenthorpe. Ea ştie că ne este foarte greu acum.

— I-aţi telefonat?

— Nu. În ultima vreme, nu.

— Atunci, vă rog să-i telefonaţi. În fiecare zi. Pentru oamenii în vârstă contează să afle noutăţi.

— Sunteţi foarte bună, spuse Lucy.

Conştiinţa o cam chinuia, când coborî să aducă următoarea tavă. Grija pentru numeroşii bolnavi din casă o reţinuse complet şi nu mai avusese timp să se mai gândească şi la altceva. Acum hotărî să-i telefoneze lui Miss Marple, după ce îi va duce tava lui Cedric. Era o singură soră medicală şi Lucy o întâlni pe scară.

Cedric, care arăta neobişnuit de aranjat şi curat, stătea în pat şi scria cu râvnă.

— Cu ce vă ocupaţi acolo? se interesă Lucy.

— Fac planuri, răspunse Cedric. Mă gândesc ce voi începe să fac cu casa şi celelalte, când bătrânul va crăpa. E un domeniu frumuşel, să ştiţi. Încă nu mă pot hotărî dacă să fac singur ceva din ele sau să vând totul, odată, sub formă de parcele. Sunt foarte preţioase pentru scopuri industriale. Casa se potriveşte pentru o clinică sau o şcoală. Mă întreb dacă n-ar trebui mai degrabă să vând jumătate din domeniu şi teren ca apoi banii să-i investesc într-o întreprindere îndrăzneaţă pe cealaltă jumătate de proprietate. Ce părere aveţi?

— Încă nu le-aţi moştenit, răspunse Lucy sec.

— Dar voi avea proprietatea, spuse Cedric. Ea nu va fi împărţită ca restul; eu primesc totul. Dacă o vând la un preţ decent, obţin capital în mână. Nu este aşadar venit şi nu sunt nevoit să plătesc nici un fel de impozit ridicat. Bani peşin, o mulţime! Gândiţi-vă la asta!

— Am crezut întotdeauna că dispreţuiţi banii, remarcă Lucy.

— Fireşte că dispreţuiesc banii când nu-i am deloc, cedă Cedric. Acesta e singurul lucru pe care-l poţi face ca să-ţi păstrezi demnitatea. Dar ce fată dulce sunteţi, Lucy! Sau aşa mi se pare fiindcă, de-o bucată de timp, nu am mai văzut femei frumoase?

— Probabil, răspunse Lucy.

— Tot mai faceţi curăţenie şi strângeţi lucrurile de peste tot?

— Cineva se pare că v-a adunat pe dumneavoastră, spuse Lucy privindu-l.

— Da, afurisita de soră, zise Cedric. A avut loc constatarea cauzei decesului lui Alfred? Ce a reieşit?

— A fost amânată, spuse Lucy.

— Poliţia este prevăzătoare. Otrăvirea asta te calcă pe nervi. Nu credeţi? Păziţi-vă să nu vi se întâmple nimic, draga mea.

— Mă păzesc.

— Alexander s-o fi întors la şcoală?

— Cred că se mai află încă la familia Stoddart-West. După câte ştiu, şcoala începe abia poimâine.

Înainte să-şi ia prânzul, se duse la telefon şi o sună pe Miss Marple.

— Îmi pare îngrozitor de rău că n-am putut veni la dumneavoastră. Dar am avut, cu adevărat, prea multe de făcut.

— Bineînţeles, draga mea, bineînţeles. În afară de aceasta, momentan, nu mai întreprindem nimic. Trebuie să aşteptăm.

— Da. Dar ce aşteptăm?

— Elspeth McGillicuddy ar trebui să se întoarcă cât de curând, răspunse Miss Marple. I-am scris, ea ar putea imediat să ia avionul şi să vină, căci este de datoria sa. Aşa că nu-ţi fă griji, draga mea,. Vocea îi suna blândă şi liniştitoare.

— Deci nu credeţi… Începu Lucy, dar se opri.

— Că nu vor mai fi decese? Să sperăm că nu, draga mea, dar nu se ştie niciodată. Adică, atunci când cineva este cu adevărat rău… În spatele a tot ceea ce se întâmplă, trebuie să se ascundă multă răutate.

— Sau nebunie.

— Ştiu că, mai nou, lucrul aşa e definit. Dar eu nu sunt de această părere.

Lucy puse receptorul la loc şi se duse în bucătărie să mănânce de prânz. Doamna Kidder, ajutoarea sa, era pe punctul de a pleca.

— Vă veţi descurca singură, domnişoară? întrebă aceasta, aparent îngrijorată.

— Sigur că mă voi descurca, răspunse scurt Lucy.

Se duse cu tava ei de mâncare în mica odaie de lucru. Era tocmai gata să termine de mâncat, când uşa se deschise şi Bryan Eastley intră.

— Bună! zise Lucy. Nu m-am aşteptat la dumneavoastră.

— Trebuia să-mi închipui, răspunse Bryan. Cum le merge bolnavilor.

— O, mult mai bine. Harold se întoarce mâine la Londra.

— Ce ştiţi, în fond, despre afacere? A fost chiar arsenic?

— Da, a fost arsenic, răspunse Lucy.

— În ziare nu s-a afirmat nimic despre asta.

— Nu, cred că poliţia vrea, mai întâi de toate, s-o folosească pentru ea.

— Cine putea să fi pus otrava în mâncare?

— Cel mai probabil eu am fost aceea, spuse Lucy.

Bryan o privi temător.

— Dar n-aţi fost dumneavoastră, nu-i aşa? întrebă el. Părea cam speriat.

— Nu, n-am fost eu, zise Lucy.

Nimeni nu avusese prilejul să se ocupe să facă curry. Ea îl pregătise, ea fusese singură în bucătărie şi personal îl servise la masă. Numai unul din cei cinci oameni, care se aşezaseră să mănânce, putuse pune arsenic în curry.

— De ce ar trebui şi dumneavoastră… continuă Bryan. Nu aveţi nimic de-a face cu asta. De altfel, sper să nu aveţi nimic împotrivă că m-am întors brusc.

— Nu, fireşte că nu. Doriţi să rămâneţi?

— Tare aş vrea să rămân puţin, dacă nu vă sunt o povară.

— O, nu, sunt multe de făcut.

— Ştiţi, deocamdată, n-am nici o ocupaţie şi… am ajuns, treptat, să mă satur. Sigur nu contează pentru dumneavoastră?

— Şi chiar dacă ar conta ceva pentru mine, nu trebuie să stabilesc eu. Este treaba domnişoarei Emma.

— O, Emma n-are, sigur, nimic împotrivă, răspunse Bryan. Ea e întotdeauna foarte drăguţă cu mine. Nu arată cu plăcere ce se petrece în sufletul ei. Viaţa de aici şi îngrijirile pentru bătrân nu le-ar suporta majoritatea oamenilor. Păcat că nu s-a căsătorit. Acum pare să fie prea târziu.

— Nu cred, răspunse Lucy.

Se ridică şi apucă tava.

— Lăsaţi-mă pe mine s-o duc, se oferi Bryan, luând-o. Se duseră împreună în bucătărie. Să vă ajut la spălat? Tare îmi place bucătăria asta, continuă el. Ştiu prea bine că majoritatea bărbaţilor n-ar putea înţelege. Dar îmi place toată casa. Am un gust groaznic, nu-i aşa? Ar putea ateriza un avion în parc, continuă el entuziasmat.

Luă un şervet de şters vasele şi se apucă de linguri şi furculiţe.

— E jalnic că Cedric o va moşteni, remarcă el. O va vinde imediat şi se va întoarce urgent în străinătate. Nu ştiu de ce Anglia nu-i destul de bună pentru el. Nici Harold nu vrea casa, iar pentru Emma este mult prea mare. Dacă i-ar reveni lui Alexander, am putea trăi fericiţi împreună aici. Dar sigur că ar fi drăguţ să existe şi o femeie în casă. O privi gânditor pe Lucy. Dar ce scop am găsit pentru făcut speculaţii! Ca Alexander să moştenească domeniul şi casa ar trebui, mai întâi, să moară toţi, ceea ce este puţin probabil, nu-i aşa? De altfel ca să-i enerveze pe toţi, bătrânul ar putea ajunge, cu uşurinţă, la o sută de ani. Nu a fost supărat prea tare din cauza morţii lui Alfred, nu-i aşa?

— Nu, răspunse scurt Lucy.

— O adevărată scârbă bătrână, conchise Bryan Eastley.