Capitolul XXII

— Nu-ţi vine să crezi ce zvonuri mai răspândesc oamenii, o anunţă indignată doamna Kidder. Desigur, nu le dau ascultare, adăugă după o scurtă pauză, evident decepţionată că domnişoara Lucy nu voia să stea la discuţii.

Sună la uşă.

— Vine doctorul, zise Lucy şi se duse să-i deschidă personal.

Dar nu era medicul. La uşă stătea o doamnă de o mare eleganţă într-o blană de nurcă. În faţa casei oprise un automobil uriaş de lux cu şofer.

— Aş putea vorbi cu domnişoara Emma Crackenthorpe?

Avea o voce simpatică. Chiar şi doamna însăşi arăta a fi simpatică. Era în jur de 35 de ani, cu păr negru, bine îngrijit.

— Regret, spuse Lucy. Domnişoara Crackenthorpe este bolnavă. Zace în pat şi nu primeşte pe nimeni.

— Este foarte important să vorbesc cu ea.

— Mă tem… începu Lucy.

Doamna necunoscută o întrerupse:

— Dacă nu greşesc, dumneavoastră sunteţi domnişoara Eyelesbarrow? zâmbi ea. Fiul meu mi-a vorbit despre dumneavoastră. Sunt doamna Stoddart-West. Alexander este acum la noi.

— Aşa! exclamă Lucy.

— Şi este, cu adevărat, foarte important ca domnişoara Crackenthorpe să mă primească, insistă doamna. Am aflat de boala ei şi vă asigur că nu este vorba de o simplă vizită. Băieţii mi-au povestit anumite lucruri şi de aceea cred că problema nu suferă amânare. Aş dori tare mult să stau de vorbă cu domnişoara Crackenthorpe. Nu vreţi să întrebaţi dacă mă primeşte?

— Vă rog, intraţi. Lucy o conduse pe vizitatoare în camera de zi. O voi întreba pe domnişoara Crackenthorpe.

Bătu la uşa Emmei şi intră.

— Lady Stoddart-West e aici şi doreşte neapărat să vă vorbească.

— Lady Stoddart-West? Emma rămase surprinsă. Doar nu s-a întâmplat nimic cu băieţii… cu Alexander? întrebă ea speriată.

— O, nu, încercă Lucy s-o liniştească. Sunt sigură că totul e în ordine cu băieţii. Se pare că e vorba de ceva despre care doreşte să vă povestească.

— Ei, acum… ezită Emma. Va trebui s-o primesc. Arăt ca lumea, Lucy?

— Arătaţi foarte bine, o asigură aceasta.

Emma se ridică în capul oaselor în pat. Îşi puse un şal roz pe umeri. Părul ei negru era curat, periat şi pieptănat. Lucy aşezase pe masa de toaletă un vas cu frunze de toamnă. Camera nu lăsa impresia unei încăperi de bolnav.

— De fapt, mă simt destul de bine ca să mă scol în picioare, spuse Emma. Doctorul Quimper a fost de părere că de mâine aş putea să mă dau jos din pat.

— Da, arătaţi, într-adevăr, din nou sănătoasă, confirmă Lucy. S-o conduc aici sus pe doamna Stoddart-West?

— Da, te rog.

Lucy coborî din nou: Vreţi să mă urmaţi?

O conduse pe vizitatoare sus, îi deschise uşa şi o închise după ea. Lady Stoddart-West intră cu braţele întinse spre pat.

— Domnişoara Crackenthorpe? Vă cer mii de scuze că am sosit fără să vă fi anunţat. Cred că v-am văzut o dată, la serbarea şcolii.

— Da, spuse Emma. Îmi aduc bine aminte de dumneavoastră. Vă rog, luaţi loc!

Lady Stoddart-West întoarse scaunul spre pat şi se aşeză. Apoi spuse încet:

— Trebuie să vi se pară neobişnuit că am venit, aşa deodată, la dumneavoastră. Dar am un motiv, un motiv important, după cum cred. Adică, băieţii mi-au povestit vrute şi nevrute. Erau foarte excitaţi că aici a avut loc o crimă. Trebuie să remarc că nu mi-a plăcut. Am fost nervoasă. De cum am auzit, am vrut să-l iau imediat pe James acasă. Dar soţul meu a râs. A zis că omuciderea nu are, în mod vădit, nimic de-a face cu familia şi casa şi când se gândeşte la propria sa tinereţe, poate înţelege prea bine că băieţilor le face o plăcere monstruoasă să se joace de-a detectivii. Ar fi cumplit să le răpim această distracţie şi să-i luăm de aici. Am cedat până la urmă şi m-am declarat de acord să rămână până când, conform înţelegerii, amândoi urmau să vină la noi ca să-şi petreacă restul vacanţei.

Emma o întrerupse:

— Sunteţi de părere că ar fi trebuit să-l trimitem mai devreme pe fiul dumneavoastră?

— Nu, nu! Nu am vrut să spun asta. Îmi este foarte greu să vă vorbesc despre anumite lucruri, dar ceea ce am să vă spun trebuie să fie spus. Băieţii au descoperit o mulţime. Multe am şi dedus. Mi-au povestit că poliţia e de părere că femeia ucisă ar fi fost o franţuzoaică, care-l cunoscuse, în Franţa, pe fratele dumneavoastră cel mai mare, care a căzut în război. E adevărat?

— Există posibilitatea, răspunse Emma. Trebuie să acceptăm această posibilitate. Poate aşa e.

— Aveţi vreun anumit motiv să credeţi că rămăşiţele pământeşti găsite în sarcofag ar fi ale acestei Marţine?

— Cum vă spuneam, există posibilitatea.

— Dar de ce crede poliţia că ar fi ea? Moarta avea scrisori sau documente la ea?

— Nu. Nimic de genul acesta. Dar trebuie să ştiţi că eu am primit o scrisoare de la această Marţine.

— Aţi primit o scrisoare… de la Marţine?

— Da. Scria că e acum în Anglia şi vrea să-mi facă o vizită. Aşa că am invitat-o să vină încoace. Dar, apoi, a trimis o telegramă, în care zicea că trebuie să se întoarcă în Franţa. Poate s-a înapoiat, cu adevărat, în Franţa… dar nu ştim asta. Mai târziu s-a găsit un plic cu adresa ei. Asta pare să confirme că ea ar fi trecut chiar pe aici. Totuşi nu înţeleg deloc… Se opri.

Lady Stoddart-West spuse repede:

— Nu înţelegeţi ce legătură are cu mine? Aveţi dreptate. În locul dumneavoastră nici eu nu aş înţelege. Dar când am auzit de astea, atunci, poate ceva m-a răscolit sau zăpăcit, încât trebuia să capăt certitudinea dacă, totul s-a întâmplat aievea…

— Da? spuse Emma.

— Şi acum să vă împărtăşesc ceva ce nu voisem să vă spun niciodată. Să ştiţi că eu sunt Marţine Dubois.

Emma o privi încremenită pe vizitatoare, ca şi cum, pur şi simplu, nu înţelegea, ceea ce auzise.

— Dumneavoastră sunteţi Marţine? o întrebă.

Cealaltă dădu din cap afirmativ, plină de vioiciune.

— Da. Asta vă surprinde, desigur, dar e adevărat. L-am cunoscut pe fratele dumneavoastră, Edmund, în primele zile ale războiului. Fusese încartiruit în casa noastră. Acum, restul îl cunoaşteţi. Ne-am îndrăgostit unul de altul şi intenţionam să ne căsătorim. Apoi a urmat retragerea de la Dunkerque şi Edmund a fost dat dispărut. Mai târziu a venit ştirea că a murit. Nu vreau să vorbesc cu dumneavoastră despre timpurile de-atunci. Au trecut mulţi ani şi am învins greutăţile. Aş vrea, totuşi, să vă asigur că l-am iubit foarte mult pe fratele dumneavoastră…

Au urmat timpuri grele. Germanii au ocupat Franţa. Am luptat în rezistenţă. Făceam parte dintre cei care aveau sarcina să-i ghideze pe englezi prin Franţa pentru a se putea înapoia în Anglia. În felul acesta, l-am cunoscut pe actualul meu soţ. Era ofiţer în Air Force şi fusese paraşutat pentru a îndeplini anumite misiuni. Când s-a terminat războiul, ne-am căsătorit. M-am tot gândit dacă să vă scriu sau să vă vizitez. Dar m-am decis să nu fac nimic. Mi-am zis că n-are nici un sens să răscolesc vechi amintiri. Începusem o viaţă nouă şi nu vroiam să-mi aduc aminte de cea de dinainte.

Tăcu o clipă şi continuă:

— Aş vrea doar să vă mărturisesc că am simţit o stranie bucurie, când am descoperit că cel mai bun prieten al fiului meu, James, era un băiat în care l-am recunoscut pe nepotul lui Edmund. Alexander seamănă foarte bine cu Edmund, cum şi dumneavoastră înşivă v-aţi dat seama. Mi s-a părut a fi o apropiere fericită prietenia dintre James şi Alexander.

Se aplecă şi-şi puse mâna pe braţul Emmei:

— Înţelegeţi, dragă Emma, că atunci când am auzit povestea despre moartă şi am aflat că se crede că decedata ar fi Marţine, cea care îl cunoscuse pe Edmund, trebuia să vin aici şi să vă spun adevărul? Una dintre noi două, dumneavoastră sau eu, e obligată să informeze poliţia. Cine ar putea fi femeia ucisă… Ea nu e Marţine.

— Abia pot înţelege că dumneavoastră sunteţi Marţine despre care mi-a scris dragul de Edmund.

Oftă, clătinându-şi capul. Deodată îi veni o idee. Îşi încreţi, uimită, fruntea.

— Dar un lucru nu înţeleg. Atunci, dumneavoastră mi-aţi trimis scrisoarea?

Lady Stoddart-West negă, dând din cap.

— Nu, evident că nu. Nu v-am scris.

— Atunci trebuie aşadar… Emma se întrerupse.

— Atunci, cineva trebuie să fi pretins că e Marţine, deoarece voia, în felul acesta, să vă stoarcă de bani. Da, aşa trebuie să fi fost. Dar cine a scris scrisoarea?

Emma spuse rar:

— Bănuiesc că există oameni de pe vremea aceea care ştiu totul.

Lady Stoddart-West ridică din umeri.

— Da, probabil. Dar n-am avut pe nimeni apropiat, cu nimeni nu am fost în relaţii intime şi, de când sunt în Anglia, nu am vorbit niciodată despre asta. Însă de ce a aşteptat expeditorul atât de mult timp? Ciudat! Extrem de ciudat!

— Nu înţeleg, spuse Emma. Trebuie să aşteptaţi să vedem ce spune despre asta inspectorul Craddock. Deodată, schimbă vorba şi o privi cu tandreţe: Mă bucur atât de mult că v-am cunoscut, în cele din urmă, draga mea.

— Şi eu mă bucur că vă cunosc acum. Edmund vorbea, adesea, despre dumneavoastră. Vă iubea mult. Sunt fericită în noua mea viaţă, dar cu toate astea… nu l-am uitat cu desăvârşire.

Emma se rezemă de perne şi oftă adânc:

— Este o mare consolare. Atâta vreme cât ne-am temut că moarta ar putea fi Marţine… se părea că familia are, cumva, vreo legătură cu crima. Acum mi s-a luat o greutate de pe inimă. Nu ştiu cine a fost biata femeie, dar ea nu poate avea nimic de-a face cu noi.