Capitolul XXIII

— Arătaţi încă suferind, se pronunţă secretara când îi aduse lui Harold Crackenthorpe obişnuitul ceai de după-amiază.

— Mă simt din nou bine, o asigură cu fermitate Crackenthorpe. Starea lui fusese chiar îngrijorătoare, dar acum, ceea ce se dovedise a fi mai grav trecuse.

Ciudat, se gândea el, că pe Alfred l-a răpus, însă bătrânul a supravieţuit, deşi e bolnav de ani de zile. Dacă te-ai fi aşteptat la vreunul care să nu fi rezistat, atunci acesta era bătrânul. Dar nu! L-a doborât pe Alfred care, după câte ştia Harold, era sănătos tun. Pe el nu-l duruse niciodată nimic.

Se rezemă oftând de spetează. Firma lui se afla în criză. Curând părea să se îndrepte totul, curând va avea o revenire. Privi în jurul său. Biroul acesta bogat înzestrat, lemnul lucios, scaunele scumpe, totul emana bunăstare. Până acum, soliditatea sa financiară fusese neîndoielnică. Dar foarte mult timp nu mai putea împiedica falimentul. Numai dacă ar fi crăpat tatăl lui în loc de Alfred, cum ar fi trebuit să se prezinte de fapt cazul! Dar bătrânului părea să-i priască arsenicul de minune…

Îşi luă pălăria şi haina şi părăsi biroul. Ce bine ar fi să se menajeze vreo zi – două.

Darwin, servitorul său, îi deschise uşa când ajunse acasă.

— Stimata doamnă tocmai a sosit, sir, îl informă el.

O clipă îl privi încremenit. Alice! Doamne Sfinte, Alice dorise să vină astăzi acasă? Uitase de asta complet! Bine că Darwin îl făcuse imediat atent în această privinţă. N-ar fi lăsat o impresie bună, dacă ar fi urcat şi, la vederea ei, ar fi părut uimit. Se gândi că fireşte, asta n-ar mai fi avut prea mult ce strica. Nici el, nici Alice nu-şi făceau iluzii despre schimbarea sentimentelor lor.

Pentru el, Alice a fost cu totul o mare decepţie. Clar că nu fusese niciodată îndrăgostit de ea, dar familia şi relaţiile ei se dovediseră, fără doar şi poate, folositoare. Nu atât de utile cum ar fi putut fi, căci, atunci când s-a însurat, se gândise la niscaiva copii. Băieţii lui ar fi avut rude plăcute. Dar n-au venit pe lume nici băieţi, nici fete şi, astfel, el şi Alice au îmbătrânit, fără ca să aibă ce-şi spune prea multe unul altuia şi să le facă prea multă bucurie viaţa în comun.

Urcă, intră în camera de zi şi o salută formal:

— Aşadar, te-ai întors, draga mea. Scuză-mă că n-am venit să te iau, dar am fost reţinut în City.

Alice era o femeie slabă, cu părul de culoarea nisipului, un nas aristocratic şi ochi căprui.

— Telegrama Emmei m-a neliniştit foarte mult, spuse Alice. Am auzit că aţi fost cu toţii bolnavi?

— Da, răspunse Harold.

— Am citit recent într-un ziar, spuse Alice, că într-un hotel, patruzeci de oameni s-au îmbolnăvit, deodată, foarte grav. Frigiderele astea sunt un lucru periculos. Lumea păstrează alimentele prea mult timp.

— E posibil, răspunse Harold. Să-i spună sau să nu-i spună despre arsenic? Îi aruncă o privire şi-şi zise că n-avea nici un rost. În lumea ei nu era loc pentru otrăvire cu arsenic. Despre asta se citea numai în ziare, dar ei însăşi sau întregii familii nu i se putea întâmpla nimic. Şi, totuşi, i se întâmplase familiei Crackenthorpe.

Se duse în camera lui şi se lungi puţin, înainte de a se schimba pentru cină. La masă, el şi soţia vorbiră doar despre cunoştinţele şi prietenii din Saint-Raphael.

— Pe masa din hol se află un pacheţel pentru tine, zise Alice.

— În hol? N-am văzut nimic.

— De altfel, asta îmi evocă faptul că cineva mi-a povestit că s-a găsit o femeie ucisă într-un şopron sau cam aşa ceva. Să se fi întâmplat la Rutherford Hall? E vorba de vreun alt loc cu acelaşi nume.

— Nu, răspunse Harold, e vorba de şopronul nostru, din păcate.

— E posibil? O femeie ucisă în unul dintre şoproanele noastre? Rutherford Hall! Şi nu mi-ai povestit nimic despre asta?

— Nici n-am avut prea mult timp pentru aşa ceva, observă Harold. Şi apoi a fost cât se poate de neplăcut. Desigur, chestiunea nu are nimic de-a face cu noi. Presa a scris din abundenţă şi poliţia a venit la faţa locului, în casă, în fine, numai necazuri.

— Foarte neplăcut, spuse Alice. Au descoperit cine a comis-o? întrebă ea fără vreun interes anume.

— Încă nu, răspunse Harold.

— Ce fel de femeie era?

— Nu ştie nimeni. Se pare o franţuzoaică.

— Foarte supărător pentru voi toţi, observă ea înţeleaptă.

Plecară din sufragerie în mica odaie de lucru în care stăteau de obicei când erau singuri. Harold se simţea acum foarte epuizat. „O să mă culc devreme” se gândi el.

Luă pacheţelul de pe masa din hol, de care vorbise Alice. Era foarte mic şi curat împachetat. Harold îl deschise, în timp ce se aşeza în fotoliul său obişnuit de lângă şemineu.

În pacheţel se găsea o cutiuţă cu tablete cu o etichetă pe care se indica: „Două tablete seara”. Alăturat era un bileţel cu antetul firmei unui farmacist din Brackhampton. Pe el scria: „Expediat la comanda doctorului Quimper”.

Harold Crackenthorpe se încruntă. Deschise cutia şi se uită la tablete. Păreau să fie asemănătoare cu cele pe care le luase în timpul bolii. Dar doctorul Quimper oare nu-i spusese că nu mai e nevoie să ia altele? „Acum nu veţi mai avea nevoie de altele” – fuseseră cuvintele sale.

— Ce e, dragă? întrebă Alice. Pari aşa de uimit!

— A trebuit să iau asemenea tablete seara, dar mi se pare că doctorul a spus că nu mai e nevoie să iau altele.

— Poate ţi-a spus: „Nu uita să iei tabletele”, fu de părere Alice.

— E posibil, răspunse Harold, dar nu părea cu totul convins.

Ochii cercetători, în necunoştinţă de cauză ai soţiei îl nelinişteau într-o oarecare măsură.

— Cred că mă voi culca, spuse el. Este prima zi când am fost din nou în City.

— Da, şi eu cred, îl încuraja Alice. Doctorul a spus, în mod sigur, că ar trebui să te menajezi în primele zile.

— Asta recomandă medicii întotdeauna.

— Şi nu uita să-ţi iei tabletele, îi reaminti Alice. Îi întinse pachetul.

Spuse noapte bună şi se duse sus. Da, avea nevoie de tablete. Ar fi greşit să încetez să le iau prea curând. Înghiţi două şi bău un pahar de apă.