Capitolul XXIV

— Nimeni nu ar fi putut rata mai bine decât mine, spuse Dermot Craddock posomorât. Şedea foarte obosit şi deprimat în camera de zi cam încărcată a credincioasei Florence.

Miss Marple ridică mâna în semn că respingea afirmaţia.

— O, nu, nu e adevărat. Nimeni nu poate pretinde că poliţia a lucrat prost.

— Cum? Asta numiţi dumneavoastră bine lucrat? Trebuia să asist, fără să fac nimic, cum a fost otrăvită întreaga familie? Alfred Crackenthorpe a murit şi acum şi Harold. Ce dracu se petrece în realitate la Rutherford Hall? Dacă aş şti măcar!

— Tablete cu otravă, spuse Miss Marple gânditoare.

— Da. Totul a fost uneltit al dracului de viclean. Tabletele semănau exact cu cele pe care le luase întotdeauna. Alăturat era o reţetă pe care stătea scris: „Trimise la comanda doctorului Quimper”. Şi Quimper nu le comandase deloc. Era o etichetă a farmacistului. Şi acesta nu ştie nimic de ele. Pachetul a venit de la Rutherford Hall.

— Ştiţi cu exactitate că au sosit de la Rutherford Hall?

— Da. Am cercetat temeinic. E cutia în care se aflaseră calmantele Emmei.

— Uită-te şi la asta! Pentru Emma…

— Da. Sunt amprentele ei pe cutie. Şi cele ale celor două sore medicale. Dar amprentele farmacistului – fireşte, pe niciuna. Cel care le-a trimis a fost prevăzător.

— Aşadar calmantele au fost scoase şi înlocuite cu altele?

— Da. Ăsta-i lucrul blestemat cu tabletele. Unele seamănă exact cu celelalte.

— Aicea aveţi dreptate, sublinie Miss Marple. Îmi aduc aminte, din tinereţe, de mixtura neagră şi cea maronie, şi de mixtura albă şi de mixtura roz a doctorului Cutare. Pe atunci, oamenii nu le încurcau aşa uşor. În satul meu, St. Mary Mead, se mai păstrează tipul ăsta de medicamente. Oamenii vor sticluţe, nu pastile. De altfel, ce era drept tablete?

— Akonit. Aceste tablete se păstrează, de obicei, într-o sticlă cu otravă şi se folosesc în proporţie de unu la sută, pentru uz extern.

— Şi Harold a înghiţit tabletele şi a murit, zise Miss Marple gânditoare. Dermot Craddock gemu.

— Vă rog să mă scuzaţi că mă plâng dumneavoastră. Realitatea rămâne că am ratat complet totul. Îi permiteţi unui om de la Scotland Yard să vină după ajutor şi el ce face? Se învinovăţeşte fără încetare!

— Dar nici chiar aşa! protestă Miss Marple.

— Puteţi spune ce doriţi, dar aşa e. Nu ştiu cine l-a otrăvit pe Alfred, nu ştiu cine l-a otrăvit pe Harold şi culmea e că n-am nici o idee cine a fost, de fapt, femeia ucisă. Presupunerea că ar fi Marţine părea bine întemeiată. Totul se potrivea şi ce se întâmplă? Adevărata Marţine iese la iveală şi, oricât de incredibil sună, nu e nimeni altcineva decât soţia lui sir Robert Stoddart-West. Atunci cine este femeia descoperită în sarcofag? Dumnezeu ştie! La început, am crezut că ar fi Anna Strawinska şi apoi se dovedeşte că nu poate fi ea…

Miss Marple îl întrerupse, tuşind semnificativ:

— Chiar nu e? murmură ea.

Craddock se holbă la ea:

— Dar vederea din Jamaica?

— Desigur, zise Miss Marple. Dar este ea un indiciu adevărat? Adică, oricine poate trimite o ilustrată de aproape oriunde. Trebuie să mă gândesc la doamna Brierly. Avusese o depresiune nervoasă. În cele din urmă, a fost nevoie să fie supravegheată într-o clinică de boli nervoase. Îi era teamă că vor afla copiii şi de aceea a scris în jur de paisprezece cărţi poştale şi a avut grijă ca ele să fie expediate din diferite locuri din străinătate. Copiilor le povestise, mai înainte, că va face o călătorie pentru a se restabili după boală. Se uită la Dermot Craddock şi încheie: înţelegeţi ce vreau să spun.

— Da, natural. Bineînţeles că am cercetat provenienţa ilustratei, când povestea nu părea să fie, în fine, ceea ce credeam noi despre Marţine.

— Da, s-a procedat foarte dibaci, zise Miss Marple.

— Se potrivea aşa de minunat, continuă Craddock. Dar acum a mai rămas doar scrisoarea pe care a primit-o Emma şi care poartă semnătura „Marţine Crackenthorpe”. Lady Stoddart-West n-a expediat-o. Trebuie s-o fi trimis altcineva, care vroia să se dea drept Marţine şi să facă bani din ceea ce ştia. Asta nu puteţi tăgădui.

— Nu, sigur că nu.

— Şi apoi mai e plicul scrisorii pe care i-a trimis-o Emma la Londra. S-a găsit la Rutherford Hall, ceea ce indică că ea a fost acolo.

— Dar femeia ucisă nu a fost pe-acolo! scoase deodată în evidenţă Miss Marple. Nu în sensul în care vorbiţi. A ajuns la Rutherford Hall când era deja moartă. A fost aruncată dintr-un tren.

— Da, aşa este.

— Ceea ce dovedeşte în realitate plicul este cu totul altceva: ucigaşul a fost la Rutherford Hall. Probabil el i-a luat plicul, împreună cu actele ei şi alte lucruri, şi l-a pierdut din greşeală… sau… dacă a fost o scăpare intenţionată? Inspectorul Bacon şi oamenii săi au întreprins cercetări amănunţite şi, cu toate acestea, n-au găsit plicul. Abia, mai târziu, după ce cercetările s-au terminat, şi-a făcut apariţia în sala cazanului.

— Asta e uşor de înţeles, zise Craddock. Bătrânul grădinar adună hârtii vechi de pe unde le găseşte şi le duce acolo ca să le ardă.

— Şi de aceea a fost foarte uşor pentru băieţi să descopere plicul, spuse Miss Marple pe gânduri.

— Credeţi că a fost intenţionat pus acolo ca să-l putem găsi?

— Consider că este absolut posibil Se putea uşor presupune unde băieţii aveau să caute în continuare, aşa că a fost pus chiar la îndemână. Da, aşa îmi închipui. Descoperirea v-a determinat să nu vă ocupaţi, mai departe, de găsirea Annei Strawinska, nu-i aşa?

— Da. Credeţi că Anna Strawinska ar fi, cu adevărat, moarta din sarcofag?

— Cred numai că cineva s-a temut, când aţi început să căutaţi locul unde se află. Cred că acest Cineva nu dorea să fie căutată.

— Să ne oprim la elementul fundamental că cineva avusese intenţia să treacă drept Marţine şi că apoi, dintr-un oarecare motiv, şi-a luat zborul. Dar din ce cauză?

— Aceasta este o întrebare foarte interesantă, aprecie Miss Marple.

— Cineva a trimis o telegramă, în care se arăta că Marţine se întoarce în Franţa şi a călătorit apoi cu fata spre Brackhampton ca pe drum s-o ucidă. Sunteţi de acord până aici?

— Nu în întregime, răspunse Miss Marple. Mi se pare că nu interpretaţi situaţia suficient de simplu.

— Nu suficient de simplu? strigă Craddock. Mă faceţi să mă simt confuz.

Miss Marple spuse mâhnită că nu avusese nici o intenţie în acest sens.

— Gata cu vorba! exclamă Craddock. Credeţi sau nu credeţi că ştiţi cine era femeia ucisă?

Miss Marple oftă:

— E aşa de greu să te exprimi direct. Adică, nu ştiu „cine” era. Dar, în acelaşi timp, cred că ştiu destul de sigur cine „era”… dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Craddock clătină din cap.

— Ar trebui să înţeleg ce vreţi să spuneţi? N-am nici cea mai mică idee. Se uită pe fereastră. Vine Lucy Eyelesbarrow a dumneavoastră să vă viziteze, spuse el. Eu mă duc. Orgoliul meu este, în după-amiaza aceasta, foarte sensibil şi să văd o tânără ale cărei eficacitate şi succes se observă de la distanţă este mai mult decât pot să suport.