Capitolul XXV

— Am citit în dicţionar ce scria la „Tontine”, spuse Lucy.

Se plimba prin cameră, aparent fără vreun rost, stând când ici, când colo, ca să îndrepte un şervet îndoit, sau să privească un bibelou.

— Mă gândisem la asta, explică Miss Marple.

Lucy cită: „Lorenzo Tonti, bancher italian a descoperit, în anul 1653, o formă de rentă, prin care partea destinatarului să fie adăugată, după moartea sa, părţilor supravieţuitorilor”. Făcu o pauză. Deci aşa e? Se potriveşte de minune şi v-aţi gândit deja la asta, înaintea ultimelor două decese.

Începu din nou să se plimbe neliniştită. Miss Marple o observa. Era o cu totul altă Lucy Eyelesbarrow decât cea pe care o cunoscuse până atunci.

— Trebuia, într-adevăr, să se întâmple aşa, continuă Lucy. Un testament prin care, în final, totul i-ar reveni unicului supravieţuitor. Şi totuşi… este vorba de o sumă considerabilă de bani. Trebuia să se ştie că ar fi fost mai mult decât suficient, dacă s-ar împărţi la mai mulţi… Tăcu din nou.

— Partea proastă e, spuse Miss Marple, că oamenii sunt lacomi. În orice caz, mulţi oameni. Aşa se începe adesea. Nu începi să ucizi deoarece ai vrut să ucizi. Nu te gândeşti niciodată la asta. Începe când devii lacom şi doreşti să ai mai mult decât primeşti. Îşi puse lucrul de mână în poală şi privea în gol. Cu o asemenea ocazie l-am cunoscut pe inspectorul Craddock. S-a început în acest fel. Cineva, cu un caracter absolut plăcut, aspira la o mare sumă de bani la care nu avea nici un drept, dar pe care, după cum se părea, era uşor s-o obţină. Respectivul nu s-a gândit la crimă câtuşi de puţin. Ca să pună mâna pe bani părea foarte simplu şi atât de uşor încât nu şi-a manifestat, de fapt, niciodată, incorect, năzuinţa. Şi cazul acesta s-a încheiat cu trei crime.

— Exact este şi aici, spuse Lucy. Avem deja trei morţi, întâi a fost ucisă femeia, care se dădea drept Marţine, apoi Alfred şi, în fine, Harold. Acum mai rămân doar doi.

— Vă referiţi la Cedric şi Emma?

— Nu la Emma. Ea nu e un bărbat cu părul negru. Nu, la Cedric şi Bryan Eastley. Nu m-am gândit niciodată la Bryan deoarece este blond. Dar, de curând… Amuţi.

— De curând? repetă Miss Marple. Vorbiţi! Ceva v-a tulburat, nu-i aşa?

— S-a întâmplat când a plecat lady Stoddart-West. Îşi luase rămas bun şi, deodată, s-a întors spre mine, înainte de a se urca în maşină. M-a întrebat: „Cine era bărbatul înalt, brunet, care se afla pe terasă, când am sosit?”

La început, n-am putut să înţeleg deloc la cine se referea, deoarece Cedric zăcea încă în pat. De aceea i-am răspuns cam mirată. „Doar nu vorbiţi de Bryan Eastley?” Atunci ea a spus: „A, fireşte! El era: Comandantul de escadră Eastley. Îl ascunsesem în camerele noastre subterane şi noi, oamenii din rezistenţă, l-am scos apoi din Franţa”. După care adăugă: „L-aş fi revăzut cu plăcere, dar nu l-am putut găsi”.

Miss Marple nu spunea nimic, doar aştepta.

— Şi, mai târziu, reîncepu Lucy, m-am uitat mai bine la el. Stătea cu spatele la mine şi atunci am văzut ceea ce nu observasem mai înainte. Părul lui Bryan nu este de fapt blond, ci castaniu deschis şi poate părea închis la culoare. De aceea ar fi foarte posibil ca Bryan să fie bărbatul pe care l-a zărit prietena dumneavoastră în tren.

— Da, spuse Miss Marple, m-am gândit deja la asta.

— Mi se pare că vă gândiţi la toate, spuse Lucy cu amărăciune.

— Dar trebuie, dragă.

— Nu văd ce ar obţine Bryan din asta. Banii i-ar primi Alexander, nu el.

— Dacă i se întâmplă ceva lui Alexander, înainte de a împlini 21 de ani, atunci banii i-ar primi Bryan ca părinte şi ruda cea mai apropiată, preciză Miss Marple.

Lucy o privi îngrozită.

— Asta n-ar face-o niciodată. Nici un tată de pe lumea asta n-ar face-o, chiar dacă ar fi să primească atât de mulţi bani.

Miss Marple oftă:

— Din păcate, sunt oameni care o fac, oricât de înspăimântător este. Cunosc o femeie care şi-a otrăvit cei trei copii pentru a primi ceva bani de la societatea de asigurare. Dar nu mai fi aşa de tulburată, dragă Lucy. Nu-ţi mai face gânduri negre. De-acum, în orice zi, poate sosi Elspeth McGillicuddy.

— Nu înţeleg ce are asta de-a face cu…

— Nu, sigur că nu. Doar eu însămi consider că e foarte important.

— N-am cum să nu-mi fac griji, căci mă mai preocup de familie.

— Da, ştiu, draga mea. Şi vă este foarte greu, pentru că vă simţiţi atrasă de amândoi bărbaţii, deşi în moduri diferite.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Lucy consternată.

— Vorbesc de cei doi fii din casă, mai bine zis de fiu şi de ginere, răspunse Miss Marple. Cei doi membri ai familiei, puţin simpatici, au murit şi cei doi mai agreabili au rămas. Îmi dau seama că Cedric Crackenthorpe este foarte atrăgător. Se preface că e mai rău decât în realitate. Şi are un fel fermecător de a fi.

— Câteodată mă înnebuneşte de-a binelea, zise Lucy.

— Desigur, o aprobă Miss Marple. Dar îţi face plăcere, nu-i aşa? Sunteţi o fată de spirit şi nu vă displace chiar de tot, când, câteodată, vă puteţi măsura forţele cu altcineva. Înţeleg ce-l face aşa de atrăgător pe Cedric. Pe de altă parte, domnul Eastley este tipul cam cocoloşit, care aminteşte de un băieţel nefericit. Şi acesta, fireşte, poate fi foarte atractiv.

— Şi unul dintre ei este ucigaş, zise Lucy cu amărăciune. De altfel, Cedric nu întreabă nici cel puţin de moartea fraţilor lui. Pare chiar a fi cât se poate de încântat şi-şi face deja planuri cu ce va începe la Rutherford Hall când o să-i aparţină. Ştiu că este pe deplin demn de încredere, că grosolănia lui e exagerată, dar…

— Biată Lucy, şopti Miss Marple.

— Şi apoi Bryan, continuă Lucy. E greu de înţeles, dar pare să-şi dorească cu adevărat să se stabilească la Rutherford Hall. Se gândeşte că ar fi minunat pentru el şi Alexander şi îşi face iluzii în privinţa asta.

— Construieşte castele pe nisip, cum se spune.

— Cam aşa ceva. Ţine la Rutherford Hall şi pentru că îi reaminteşte de casa în care a crescut.

— Înţeleg, spuse Miss Marple gânditoare. Apoi îi aruncă o privire iute lui Lucy: Dar nu aţi povestit încă totul. Mai e ceva care vă nelinişteşte în mod special. Povestiţi-mi!

— Da, mai e ceva. Abia acum câteva zile mi-am dat seama. Bryan putea să se fi aflat în trenul cu pricina.

— În trenul de 4:33 din Paddington?

— Da. Emma a susţinut că ar putea înşira tot ceea ce a făcut pe 20 decembrie. Şi aşa a menţionat că s-a dus la gară să-l întâlnească pe Bryan acolo. Şi era vorba de trenul de 4:50 din Paddington. Dar el ar fi putut călători cu rapidul şi să facă în aşa fel încât să pară că a venit cu unul de mai târziu. Cu o ocazie mi-a povestit că maşina lui a avut o pană şi de aceea a luat trenul. Vorbea foarte natural. A mărturisit că nu-i place deloc să meargă cu trenul… S-ar putea să nu fie nimic, dar aş fi vrut să nu fi sosit cu trenul. Fireşte, asta nu dovedeşte nimic. Groaznică e numai bănuiala permanentă când nu ştii nimic precis. Poate că nu vom afla niciodată nimic.

— Ba vom afla în curând, dragă, spuse înviorată Miss Marple. Adică, nu va înceta totul deodată. După câte cunosc eu despre ucigaşi, ei nu se pot opri… În orice caz, nu după ce au comis şi o a doua crimă. Nu-ţi mai face griji inutile, Lucy. Poliţia întreprinde tot ce poate şi cel mai bine ar fi dacă Elspeth McGillicuddy va sosi mai repede.