Capitolul XXVI

— Ei, Elspeth, ai înţeles exact ceea ce te rog să faci?

— Da, am priceput, răspunse doamna McGillicuddy. Dar trebuie să facă o impresie ciudată, Jane.

— Cum aşa? Nu mi se pare, o contrazise Miss Marple.

— Dar eu? Să intru într-o casă străină şi, chiar din prima clipă, să întreb dacă pot urca sus?

— E foarte frig afară, îi explică Miss Marple, şi, în fond, ai fi putut mânca ceva care nu ţi-a priit, aşa că trebuie să dispari. Se mai întâmplă.

— Numai dacă ai vrea să-mi spui ce urmăreşti în realitate, Jane, se rugă doamna McGillicuddy.

— Tocmai asta nu pot, răspunse Miss Marple.

— Câteodată, zău, îmi vine să mă supăr pe tine, Jane. Mai întâi îmi ceri să mă întorc mai curând în Anglia decât voiam şi trebuia de fapt…

— Îmi pare sincer rău, o asigură Miss Marple. Dar nu puteam proceda altfel. Şi anume: e posibil ca, în orice clipă, cineva să fie ucis. Ştiu că toţi sunt cu ochii în patru şi poliţia ia toate măsurile de prevedere, pe care numai ea le poate lua, dar, orişicât, există posibilitatea ca ucigaşul să fie prea inteligent pentru ea. De aceea, Elspeth, datoria ta a fost să te întorci. Nu înţelegi? Am fost doar crescute să ne obişnuim să ne facem datoria, nu-i aşa?

— Desigur că aşa se cuvine, o asigură doamna McGillicuddy. Pe vremea noastră nu exista corupere a moravurilor.

— Atunci, totul e în ordine, spuse Miss Marple. Şi iată şi taxiul, adăugă ea, când acesta se opri în faţa casei. Doamna McGillicuddy îşi îmbrăcă paltonul greu, pe când Miss Marple se înfofolea într-o mulţime de şaluri şi broboade. Apoi, cele două doamne se urcară în taxi şi plecară spre Rutherford Hall…

— Vine un taxi. Cine poate fi? întrebă Emma, uitându-se pe fereastră. Cred că bătrâna mătuşă a lui Lucy.

— Ce inoportun! spuse Cedric.

Stătea întins pe un şezlong şi se uita într-o revistă „Country Life”.

— Zii că nu eşti acasă!

— Cum de te gândeşti la aşa ceva? Să mă duc la uşă şi să-i spun chestia asta personal? Sau îmi ceri să-i spun lui Lucy să-i transmită asta mătuşii ei?

— La asta nu m-am gândit, răspunse Cedric. Mă refeream în schimb la vremurile de odinioară, când era angajat un majordom, în măsura în care am avut unul. Nu e niciuna, aici, dintre bătrânele care vin să facă ordine?

Dar, în clipa aceasta, doamna Hart, care, în ziua respectivă, avea de curăţat alama, deschise uşa şi Miss Marple pătrunse în casă, fără să mai zăbovească. O însoţea o doamnă în vârstă pe care nu o cunoştea nimeni.

— Sper din toată inima, începu Miss Marple, apucându-i mâna Emmei, că nu am venit în mod inoportun. Ştiţi, poimâine, mă întorc acasă şi n-am vrut, în ruptul capului, să plec fără să-mi iau la revedere de la dumneavoastră şi să vă mulţumesc, încă o dată, pentru bunătatea cu care o trataţi pe Lucy. Dar, scuzaţi-mă, am uitat complet să o prezint pe prietena mea, doamna McGillicuddy, care a trecut în vizită pe la mine.

Doamna McGillicuddy îi întinse mâna Emmei, o privi cu atenţie şi-şi întoarse privirea spre Cedric care, între timp, se ridicase. În clipa asta, Lucy intră în cameră.

— Mătuşă Jane? N-am avut idee că…

— Trebuia neapărat să-mi iau rămas bun de la domnişoara Crackenthorpe, o întrerupse iute Miss Marple. A fost aşa de amabilă cu tine.

— Noi avem toate motivele să-i fim recunoscători domnişoarei Lucy, spuse Emma.

— Da, aşa este, confirmă Cedric. A tras ca un sclav la galere. A trebuit să îngrijească bolnavi, să urce şi să coboare scările…

Miss Marple îl întrerupse:

— Spre marea mea îngrijorare am auzit de îmbolnăvirea dumneavoastră. Sper că v-aţi înzdrăvenit pe deplin, domnişoară Crackenthorpe.

— O, da, suntem iar sănătoşi, răspunse Emma.

— Lucy mi-a povestit că aţi fi fost cu toţii foarte bolnavi. Ce periculoasă este intoxicaţia asta alimentară! Ciupercile, am auzit.

— Ceea ce a fost în realitate rămâne o enigmă, spuse Emma.

— Nu credeţi… o întrerupse Cedric. Cu siguranţă aţi auzit ce se vorbeşte, Miss…

— Marple.

— Deci cum spuneam. Aţi auzit sigur zvonurile. Toţi vorbesc despre asta. Nimic nu se potriveşte mai bine pentru o temă de discuţie în vecinătate decât o otrăvire cu arsenic.

— Cedric! zise Emma, plină de reproş. Aş vrea să nu vorbeşti despre asta. Doar ştii, inspectorul Craddock susţine…

— Ei şi ce! interveni Cedric. Toată lumea ştie. Chiar şi dumneavoastră aţi auzit ceva despre asta, nu-i aşa? se adresă el domnişoarei Marple şi doamnei McGillicuddy.

— În ceea ce mă priveşte, răspunse doamna McGillicuddy, abia m-am întors, alaltăieri, din străinătate.

— Aşadar nu sunteţi încă la curent cu scandalul local, continuă Cedric. În curry a fost arsenic. Acesta a fost motivul. Aş putea paria că mătuşa lui Lucy le ştie pe toate.

— Da, zise Miss Marple, am auzit aşa ceva… cel puţin e o interpretare… dar n-am vrut să vă pun într-o situaţie jenantă, domnişoară Crackenthorpe.

— Nu trebuie să-i daţi ascultare fratelui meu. Aşa e el câteodată.

Uşa se deschise şi intră domnul Crackenthorpe. Bătu supărat cu bastonul în podea.

— Unde e ceaiul? întrebă el. De ce nu e ceaiul gata? Fată, se întoarse spre Lucy. De ce nu mi-aţi adus ceaiul?

— E deja gata, domnule Crackenthorpe. Vi-l aduc de îndată.

Lucy părăsi încăperea şi domnul Crackenthorpe fu prezentat celor două doamne.

— Îmi place să iau mesele punctual, explică domnul Crackenthorpe. Punctualitate şi economie. Acestea sunt devizele mele.

— Foarte raţional şi necesar, aprobă dând din cap Miss Marple. Mai ales în vremurile astea cu impozite ridicate.

Domnul Crackenthorpe suflă din greu:

— Impozitele! Să nu vorbim de banda de hoţi! Sunt sărac. Foarte sărac. Şi e din ce în ce mai rău, în loc să fie mai bine. O să vezi, băiete, i se adresă lui Cedric, că atunci când îţi va reveni casa, pariez zece la unu că socialiştii ţi-o vor lua şi o vor dedica asistenţei sociale.

Lucy reapăru cu tava de ceai. Bryan Eastley o urma cu o tavă pe care se aflau sandviciuri şi prăjituri.

— Ce este asta? Ce e asta? Domnul Crackenthorpe privi încruntat tava. Tort de îngheţată? Avem azi musafiri? Nimeni nu mi-a spus un cuvânt despre asta.

Emma se împurpură la faţă.

— Doctorul Quimper vine la ceai, tată. E ziua lui de naştere…

— Zi de naştere? bombăni bătrânul. De ce are nevoie de o zi de naştere? Numai pentru copii sunt zilele de naştere! Eu nu-mi ţin niciodată ziua de naştere. Cred că nici ceilalţi nu şi-o serbează.

— Economiseşti o mulţime de bani, remarcă Cedric caustic. Numai de la multele lumânări…

— Fii amabil şi ţine-ţi gura! i-o reteză domnul Crackenthorpe.

Miss Marple dădea mâna cu Bryan Eastley.

— Fireşte că am auzit de dumneavoastră, spuse ea. De la Lucy. Ştiţi că-mi amintiţi de cineva, pe care l-am cunoscut în St. Mary Mead? De Ronnie Wells, fiul avocatului. Nu sunteţi înrudiţi? Asemănarea e chiar izbitoare.

— Nu răspunse Bryan. Nu cred că am rude cu numele de Wells.

— Ce privelişte frumoasă! schimbă Miss Marple subiectul, în timp ce se îndreptă spre fereastră şi se uită afară.

Emma i se alătură.

— Ce teren mare pentru parc! Cât de pitoresc se ivesc vacile printre copaci! Nu ţi-ai putea imagina niciodată că se găseşte în mijlocul unui oraş.

— Da, suntem un fel de anacronism, spuse Emma. Dacă ferestrele ar fi deschise s-ar auzi în depărtare zgomotul traficului.

— Bineînţeles, spuse Miss Marple, peste tot e zgomot, nu-i aşa? Chiar şi în St. Mary Mead. Trăim în apropierea unui aeroport. Este de-a dreptul îngrozitor când avioanele cu reacţie vuiesc pe deasupra. Tresari de fiecare dată. Recent s-au spart două geamuri de la mica mea seră. Avioanele întrec pragurile acustice, cum mi s-a spus. Dar ce înseamnă de fapt asta, n-am idee.

— Problema e foarte simplă, interveni Bryan amabil, în timp ce păşea spre ele. Vedeţi, este astfel…

Miss Marple îşi lăsă geanta să cadă; Bryan se aplecă şi o ridică. În acelaşi moment se apropie doamna McGillicuddy de Emma şi-i şopti ceva cu o faţă marcată de durere. Ceea ce simţea i se citea perfect în expresia ei. Căci doamna McGillicuddy se achita, din toată inima, de sarcina ce-i fusese încredinţată.

— S-ar putea să merg sus? întrebă ea încet.

— Desigur, răspunse Emma.

— Vă arăt drumul, se oferi Lucy.

Lucy şi doamna McGillicuddy părăsiră împreună camera.

— În ceea ce priveşte pragul acustic, spuse Bryan, problema stă în felul următor… Hei! Vine doctorul Quimper!

Doctorul venea cu maşina sa. Puţin după aceea intră. Arăta foarte înfrigurat şi-şi frecă mâinile.

— Va ninge, anunţă el. Pot să pariez. Bună, domnişoară Emma! Ce mai faceţi? Doamne Sfinte! Ce-i cu asta?

— Am pregătit pentru ziua dumneavoastră de naştere un tort, răspunse Emma. Doar ştiţi că mi-aţi spus că astăzi vă e ziua de naştere.

— Dar nu m-am aşteptat, se bucură Quimper. Ştiţi că sunt ani… da, cel puţin şaisprezece de când nu s-a mai gândit nimeni la ziua mea de naştere? Era vizibil emoţionat, dar nu se simţea în largul său.

— O cunoaşteţi pe Miss Marple? îl prezentă Emma.

— O, da, spuse Miss Marple. Ne-am întâlnit deja aici, şi când am avut, recent, o răceală nesuferită, doctorul Quimper a fost atât de amabil să vină să mă vadă.

— Sper că v-aţi însănătoşit, nu? întrebă doctorul.

Miss Marple îl asigură că se simte din nou bine.

— În ultimul timp, pe mine nu m-aţi îngrijit, Quimper, observă nemulţumit domnul Crackenthorpe. Aş fi putut muri liniştit, aşa de puţin v-aţi ocupat de mine.

— Va mai trece încă mult timp până când o să vă văd pe patul de moarte, răspunse doctorul Quimper.

— Încă n-am intenţia să mor, spuse domnul Crackenthorpe. Haideţi! Vrem să servim ceaiul. Ce mai aşteptăm?

— O, vă rog, spuse Miss Marple repede. N-o aşteptaţi pe prietena mea! S-ar enerva îngrozitor dacă aţi face asta.

Se aşezară şi serviră. Pe Miss Marple părea s-o intereseze un anumit sandvici.

— Ăsta e… Întrebă şovăind.

— Da, e cu peşte, spuse Bryan. Am ajutat la aranjarea sandviciurilor.

Domnul Crackenthorpe râse batjocoritor.

— E pastă de peşte otrăvită, zise el. Vă previn. Dacă mâncaţi, vă paşte pericolul.

— Da, te rog, tată!

— În casa asta trebuie să fiţi foarte prevăzătoare când mâncaţi ceva, îi spuse domnul Crackenthorpe lui Miss Marple. Doi fii de-ai mei au fost otrăviţi şi au murit ca muştele. De-aş şti numai cine se ascunde în spatele afacerii!

— Nu vă lăsaţi speriată! îi întrerupse Cedric, întinzându-i din nou platoul ca să servească. Cum se spune, puţin arsenic face bine la ten. Nu poate fi prea mult.

— Atunci mănâncă tu însuţi din el! îl îndemnă bătrânul domn Crackenthorpe.

— Să achit şi costul oficial? întrebă Cedric. Împotriva voinţei mele…

Luă un sandvici cu peşte şi-l băgă în gură. Miss Marple zâmbi încântată şi servi şi ea unul. Muşcă din el şi spuse:

— Mi se pare foarte curajos din partea dumneavoastră să faceţi glumele astea.

Deodată înghiţi din greu şi începu să se înece, ca şi cum ceva îi rămăsese în gât.

— Un os de peşte! gâfâia ea. În gâtlejul meu!

Quimper se ridică repede. Se duse spre ea, îi dădu capul pe spate şi spuse: deschideţi gura mare. Scoase o trusă din buzunar şi alese un cleşte mic. Cu îndemânare profesională, se uită în gâtul bătrânei doamne. În clipa aceasta, uşa se deschise şi doamna McGillicuddy intră în urma lui Lucy. Doamna McGillicuddy scoase un strigăt de surpriză când ochii i se opriră asupra priveliştii de la fereastră: Miss Marple, cu capul aplecat pe spate şi doctorul care, cu o mână o ţinea de gât şi cu cealaltă îi dădea capul mai pe spate.

— El e! strigă ea. Ăsta-i bărbatul din tren…

Cu o iuţeală de necrezut, Miss Marple fugi din strânsoarea doctorului şi se repezi la prietena ei.

— Am fost pe deplin încredinţată că o să-l recunoşti, Elspeth! zise ea. Nu. Nu mai spune nimic! Se întoarse triumfătoare spre doctorul Quimper. N-aţi ştiut, doctore? Când aţi strangulat femeia în tren, cineva v-a văzut. Prietena mea de-aici, doamna McGillicuddy. Înţelegeţi? A văzut cu proprii ei ochi! Se afla în alt tren care trecea paralel cu al dumneavoastră.

— Ce dracu! Doctorul Quimper făcu o mişcare rapidă în direcţia doamnei McGillicuddy, dar, la fel de repede, se interpuse Miss Marple între cei doi.

— Da, spuse Miss Marple. V-a văzut, v-a recunoscut şi va jura la proces. Desigur, nu se întâmplă des, continuă Miss Marple pe un ton mai blând, ca cineva să vadă, în realitate, cum se produce o crimă. De obicei, se pot trage concluzii numai pe baza indiciilor, dar, în acest caz, împrejurările au fost cu totul neobişnuite. A existat o martoră la crimă.

— Vrăjitoare bătrână! strigă doctorul Quimper. A vrut să se repeadă la Miss Marple, dar, de data asta, îi bară drumul Cedric. Îl luă de umăr.

— Aşadar, dumneavoastră sunteţi diavolul care intră şi iese ca un ucigaş, spuse el, înverşunat, în timp ce-l încolţise. Niciodată nu mi-aţi plăcut şi niciodată n-am avut încredere în dumneavoastră, dar, pe toţi sfinţii, nu v-am suspectat nici o clipă.

Bryan Eastley îi veni rapid în ajutor lui Cedric şi, la uşa din spate, apărură inspectorii Craddock şi Bacon.

— Doctore Quimper, începu Bacon, vă aduc la cunoştinţă că…

— Du-te la dracu! strigă doctorul Quimper. Vă gândiţi, cumva, că cineva va crede ce îndrugă două babe ţicnite? Cine a auzit vreodată de prostia asta din tren?

Miss Marple răspunse:

— Elspeth McGillicuddy a anunţat imediat poliţia despre crimă, la 20 decembrie, şi l-a descris pe ucigaş.

Doctorul Quimper ridică din umeri.

— De ce aş fi ucis o femeie care îmi era cu totul străină?

— Nu era o femeie străină, răspunse inspectorul Craddock. Era soţia dumneavoastră.