Capitolul VIII. Aventurile lui Tommy.

Deşi zăpăcit de cuvintele omului, Tommy nu ezită. Dacă îndrăzneala îl servise cu succes până atunci, era de sperat să-l servească şi pe mai departe. Intră liniştit în casă şi urcă scările şubrede. Totul în casa aia era cum nu se poate mai jegos. Tapetul murdar, a cărui culoare iniţială nu se mai putea distinge, atârna liber în fâşii pe pereţi, în toate colţurile erau imense mase gri de pânze de păianjen.

Tommy înaintă fără grabă. Când ajunse pe la jumătatea drumului, îl auzi pe omul de jos intrând într-o cameră din spate. Era clar că nu plana încă nici o bănuială asupra lui. Să baţi la uşă şi să întrebi de „Domnul Brown” părea să fie cu adevărat o comportare rezonabilă şi firească.

În capătul scărilor, Tommy se opri şi chibzui asupra mişcării următoare. În faţa lui se deschidea un coridor îngust, cu uşi de o parte şi de alta. Prin cea mai aproape de el, pe stânga, răzbătea un murmur de voci joase. Spre camera asta fusese îndrumat. Dar, ceea ce îi atrase în mod fascinant privirea fu o mică nişă, imediat în dreapta lui, pe jumătate ascunsă de o draperie răpciugoasă de catifea. Era chiar în dreptul uşii de pe partea stângă, şi, datorită unghiului său, permitea o bună vedere a părţii de sus a scărilor. Ca ascunziş pentru o persoană, sau două mai înghesuite, era ideală, căci avea cam două picioare adâncime şi trei lăţime. Tommy, se simţi atras cu putere de nişa aceea. Chibzui lucrurile în felul său încet şi serios, ajungând la concluzia că menţiunea „Domnul Brown” nu se referea la persoana ca atare ci era, după toate probabilităţile., parola folosită de cei din bandă. Faptul că printr-un miracol o folosise şi el, făcuse să fie primit în casă. Până acum nu stârnise nici o bănuială. Însă trebuia să se decidă repede asupra următorului pas.

Presupunând că ar fi intrat cu îndrăzneală în camera de pe stânga coridorului. Simplul fapt că fusese admis în casă ar fi fost suficient? Poate i s-ar fi cerut şi o altă parolă sau, în orice caz, o dovadă a identităţii. Era clar că portarul nu-i cunoştea pe toţi membrii bandei după înfăţişare, dar sus lucrurile puteau sta altfel. În general, se părea că norocul îl ajutase până acum, însă nu era indicat să forţeze coarda. Să intre în acea cameră ar fi fost un risc imens. Nu putea să se bazeze pe un rol nedefinit; mai devreme sau mai târziu avea să se trădeze şi atunci, doar dintr-o nesăbuinţă, toate şansele s-ar fi dus de râpă.

De jos se auziră din nou bătăile codificate. Hotărându-se, Tommy se strecură în nişă şi trase cu grijă draperia, astfel încât să-l ascundă complet vederii. În catifeaua veche erau câteva destrămături care îi dădeau posibilitatea să vadă bine dincolo de ea. Îşi făcu planul că de acolo putea urmări în voie evenimentele, iar apoi, dacă era cazul, se putea alătura şi el celorlalţi, modelându-şi comportarea după a noului sosit.

Omul care ajunsese în capul scărilor cu un pas uşor, furişat, îi era total necunoscut lui Tommy. Se vedea clar că aparţinea drojdiei societăţii.

Fruntea îngustă de gânganie, maxilarul de criminal, bestialitatea întregii sale înfăţişări erau ceva nou pentru Tommy, deşi era tipul de om pe care Scotland Yardul l-ar fi recunoscut dintr-o privire.

Omul trecu prin faţa nişei respirând greoi. Se opri în faţa uşii opuse şi repetă bătăile semnal. O voce dinăuntru spuse ceva, bărbatul deschise uşa şi intră în cameră, oferindu-i lui Tommy posibilitatea de a zări o clipă interiorul. Se gândi că trebuie să fi fost patru sau cinci persoane care stăteau în jurul unei mese mari care ocupa aproape tot spaţiul, însă atenţia îi fu reţinută de un bărbat înalt, ras în cap, cu o barbă scurtă, marinărească, ce stătea în capul mesei şi avea nişte hârtii în faţă. La intrarea noului venit îşi ridică privirea şi cu o corectă, dar curioasă pronunţie, care îi atrase atenţia lui Tommy, întrebă:

— Numărul tău, tovarăşe?

— Paisprezece, şefu' răspunse răguşit celălalt.

— Corect.

Uşa se închise din nou.

„Dacă ăsta nu-i hun, eu sunt olandez!” îşi spuse Tommy. Iar acţiunea se desfăşoară deosebit de bine pusă la punct… Aşa cum procedează ei întotdeauna. Noroc că nu m-am băgat. Aş fi spus un număr greşit şi aş fi dat de dracu. Mai bine rămân aici. Hopa, alte bătăi!”

Vizitatorul acesta se dovedi a fi un tip total diferit de cel precedent. Tommy recunoscu în el un membru al mişcării irlandeze „Sinn Fein”. Organizaţia domnului Brown era un concern de mare anvergură. Criminalul de drept comun, gentlemanul irlandez rasat, ştersul rus şi eficientul neamţ, maestrul de ceremonii! O adunătură cu adevărat ciudată şi sinistră! Cine era acest om care învârtea pe degete aceste curioase zale multicolore ale unui lanţ necunoscut?

Şi în cazul de faţă procedura fu aceeaşi. Ciocănitul ca semnal, întrebarea numărului şi răspunsul „corect”.

În uşa de jos, urmară două bătăi succesive. Primul bărbat îi era complet necunoscut lui Tommy. Îl catalogă ca fiind un funcţionar de oraş. Un om liniştit, cu figură de intelectual, îmbrăcat cam sărăcăcios. Al doilea aparţinea clasei muncitoare, iar chipul lui îi era vag familiar lui Tommy.

Trei minute mai târziu sosi un altul, un om cu o înfăţişare de conducător, elegant îmbrăcat şi evident de familie bună. Nici chipul acestuia nu-i era necunoscut tânărului din nişă, deşi pe moment, nu ştia de unde să-l ia.

După sosirea lui urmă o lungă aşteptare. De fapt, Tommy trase concluzia că adunarea era acum completă şi tocmai era pe punctul să se strecoare din ascunzătoarea sa, când un alt ciocănit îl făcu să se ascundă la loc.

Acest ultim sosit urcă scările atât de uşor încât ajunse în dreptul lui Tommy înainte ca tânărul să-şi fi dat seama de prezenţa lui.

Era un bărbat scund, foarte palid, cu un aer blând, aproape feminin. Pomeţii în formă de unghi îi trădau descendenţa slavă, altfel nu avea nimic care să-i indice naţionalitatea. În timp ce ajunse în dreptul nişei, întoarse uşurel capul. Ochii ciudat de strălucitori păreau să străpungă draperia. Lui Tommy îi veni greu să creadă că omul nu ştia că el era acolo şi se înfioră fără să vrea. Nu avea mai multă imaginaţie decât majoritatea tinerilor englezi, dar nu-şi putu alunga impresia că omul acela emana o forţă ieşită din comun. Creatura îi reamintea de un şarpe veninos.

Un moment mai târziu, impresia i se adeveri. Noul sosit bătu la uşă la fel ca şi ceilalţi, însă primirea lui fu complet diferită. Bărbatul cu barbă se ridică în picioare şi toţi ceilalţi îi urmară exemplul. Neamţul înainta şi-i strânse mâna, bătând din călcâie.

— Suntem onoraţi, spuse el. Suntem extrem de onoraţi. Mi-a fost tare teamă că nu va fi posibil.

Celălalt răspunse cu un glas coborât, ce avea ceva şuierător în el.

— Au existat dificultăţi. Mă tem că a doua oară va fi imposibil, însă o întrunire e esenţială… Pentru a-mi defini politica. Nu pot face nimic fără… Domnul Brown. E aici?

Schimbarea din glasul neamţului fu notabilă în timp ce răspunse cu o uşoară ezitare:

— Am primit un mesaj. Îi este imposibil să se prezinte personal. Se opri, dând o ciudată impresie că lăsase fraza neterminată.

Un zâmbet foarte slab trecu peste faţa celuilalt. Privi circular chipurile tulburate ale celor din jur.

— Ah! Înţeleg. Am citit despre metodele lui. Lucrează din umbră şi nu se încrede în nimeni. Totuşi, nu-i exclus să fie printre noi, acum… Se uită din nou în jur, şi din nou acea expresie de teamă apăru pe feţele celor prezenţi. Fiecare părea să-şi privească vecinul cu neîncredere.

Rusul îşi mângâie bărbia.

— S-ar putea. Să începem.

Neamţul păru să-şi revină. Îi indică locul din capul mesei pe care îl ocupase până atunci. Rusul refuză, însă celălalt insistă.

— E locul cel mai potrivit pentru… Numărul Unu, spuse el. Poate vrea numărul paisprezece să închidă uşa?

În momentul următor Tommy se confruntă doar cu priveliştea panoului de lemn şi cu murmurul nedesluşit al vocilor de dincolo de el. Simţi că îl apucă neastâmpărul. Discuţia pe care o auzise îi stârnise curiozitatea. Simţi nevoia să afle şi mai mult, cu orice preţ.

De jos nu se auzea nici un zgomot şi era puţin probabil ca portarul să urce la etaj. După ce ascultă atent câteva clipe, scoase capul de după draperie şi privi în jur. Coridorul era pustiu. Tommy se aplecă şi îşi scoase pantofii, ieşi din nişă în vârful picioarelor, apoi, îngenunchind îşi lipi urechea de gaura cheii uşii din faţa lui. Spre marea lui supărare nu reuşi să audă mare lucru; câte un cuvânt ici şi colo, asta în cazul în care cineva ridica glasul, ceea ce nu făcea decât să-i aţâţe şi mai mult curiozitatea.

Mânerul uşii îl tenta grozav. L-ar fi putut apăsa atât de uşor şi imperceptibil astfel ca cei din cameră să nu observe nimic. Cu foarte mare grijă, hotărî că ar putea-o face. Foarte uşurel, o fracţiune de milimetru din când în când; apăsă pe mâner, ţinându-şi respiraţia de prea multă concentrare. Încă puţin… Şi încă puţin… Oare nu va mai termina niciodată? Ah! În sfârşit, reuşi s-o apese complet.

Rămase aşa câteva clipe, apoi inspiră adânc şi împinse uşurel spre interior. Uşa nu se clinti. Tommy era necăjit. Dacă trebuia să împingă mai cu forţă, aproape sigur ar scârţâi. Aşteptă până ce glasurile se ridicară puţin şi apoi încercă din nou. Nici de data asta nu se întâmplă nimic. Îşi mări forţa. Să fi fost nemernica asta de uşă înţepenită? În final, disperat, împinse cu toată puterea. Dar uşa rămase neclintită şi, în cele din urmă, adevărul i se revelă. Era fie încuiată, fie zăvorâtă pe dinăuntru.

Preţ de câteva clipe indignarea lui Tommy nu cunoscu limite.

— Blestemat lucru, îşi zise. Ce plasă ordinară!

Când se mai potoli, se pregăti să facă faţă situaţiei. Era clar că prima mişcare pe care o avea de făcut era să aducă mânerul în poziţia lui originală. Dacă i-ar fi dat drumul brusc, aproape sigur cei din încăpere ar fi observat, aşa că, cu aceeaşi infinită grijă şi crispare, urmă metoda de mai înainte. Totul decurse bine şi, oftând uşurat, tânărul se ridică în picioare. Tommy avea un gen de tenacitate ca de buldog care nu-l lăsa să cedeze prea uşor. Făcut pe moment şah-mat, era departe de a abandona lupta. Ţinea cu tot dinadinsul să afle ce se vorbea înăuntru. Cum primul plan eşuase, trebuia să găsească altul.

Se uită împrejur. Puţin mai înainte, pe stânga, era o altă uşă. Se strecură uşurel până la ea. Ascultă câteva clipe, apoi încercă clanţa. Aceasta se deschise şi Tommy intră.

Camera liberă era mobilată ca un dormitor. Ca de altfel totul în casă, mobila stătea gata să se prăbuşească în fărâme iar murdăria părea mai abundentă decât oriunde.

Însă ceea ce îl interesă pe Tommy era ceea ce sperase să găsească, şi anume, o uşă de comunicare între cele două camere, pe stânga, lângă fereastră. Închizând-o cu grijă pe cea din urma sa dinspre coridor, se îndreptă spre cealaltă şi o examină îndeaproape. Avea un zăvor tras. Zăvorul era grosolan şi se vedea că nu fusese folosit de multă vreme. Mişcându-l uşurel într-o parte şi-n alta, reuşi în cele din urmă să-l deschidă, fără să facă prea mult zgomot. Apoi repetă deja cunoscutele manevre cu mânerul uşii şi operaţiunea fu încununată de succes, de astă dată. Crăpă puţin uşa, atât cât să poată auzi ce se discuta dincolo. Pe partea cealaltă a uşii atârna o draperie de catifea care îl ascundea privirilor, însă era în stare să recunoască glasurile cu destul de multă acurateţe.

Vorbea irlandezul din mişcarea „Sinn Fein”. Glasul său puternic era de neconfundat.

— Toate sunt bune. Dar esenţialul e să avem bani mai mulţi. N-avem bani, n-avem rezultate!

O altă voce, pe care Tommy o bănui a fi a lui Boris, răspunse:

— Poţi garanta că vor fi rezultate?

— De azi într-o lună… Mai curând sau mai târziu, după cum doriţi, vă garantez că în Irlanda se va instaura un regim de teroare care va zgudui din temelii Imperiul Britanic.

Urmă o pauză, apoi se auzi o voce moale, sibilină a Numărului Unu.

— Bine! Vei avea banii. Boris, te vei ocupa de asta.

Boris puse o întrebare:

— Via americanii de origine irlandeză şi domnul Potter, ca de obicei?

— Cred că va fi în regulă, rosti un glas nou, cu o intonaţie transatlantică, deşi aş vrea să precizez că lucrurile sunt puţin mai complicate. Nu mai există simpatia de până acum, în schimb predispoziţia de a-i lăsa pe irlandezi să se ocupe de afacerile lor fără intervenţia americană.

Tommy şi-l imagină pe Boris ridicând din umeri în timp ce răspundea:

— Ce contează din moment ce banii sosesc din Statele Unite numai de formă?

— Marea dificultate e debarcarea muniţiilor, spuse irlandezul. Banii se transferă destul de uşor, mulţumită colegului nostru de faţă.

O altă voce, pe care Tommy şi-o imagină ca fiind a bărbatului înalt, cu alură de conducător, şi al cărui chip îi era vag cunoscut, spuse:

— Gândeşte-te ce-ar simţi cei din Belfast dacă te-ar auzi!

— Rămâne, deci, stabilit, rosti glasul sibilin. Acum, în problema creditului pentru un ziar englezesc… ai fixat detaliile în mod satisfăcător, Boris?

— Aşa cred.

— E bine. La nevoie, o dezminţire oficială din partea Moscovei va fi bine venită.

Urmă o pauză după care vocea limpede a neamţului sparse tăcerea:

— Sunt însărcinat de către… Domnul Brown, să vă prezint raportul privind fiecare sindicat. Al minerilor este cel mai satisfăcător. Pe cei din căile ferate trebuie să-i reţinem. S-ar putea să se ivească probleme cu Societatea inginerilor.

În tăcerea lungă ce se lăsă se putea auzi doar foşnetul hârtiilor şi câte un cuvânt de explicaţie al neamţului. Apoi Tommy auzi o uşoară tamburină a unor degete, în masă.

— Şi… Data, prietene? Întrebă Numărul Unu.

— 29.

Rusul păru să reflecteze.

— E cam devreme.

— Ştiu. Însă a fost stabilită de principalii lideri laburişti şi nu trebuie să pară că ne amestecăm prea mult. Trebuie lăsaţi să pară că întreaga acţiune le aparţine.

Rusul râse încetişor, ca şi cum s-ar fi amuzat.

— Da, da, spuse. Adevărat. Nu trebuie să bănuiască faptul că ne folosim de ei pentru scopurile noastre. Sunt oameni cinstiţi… Şi tocmai de asta sunt valoroşi pentru noi. E ciudat… Însă nu se poate face o revoluţie fără oameni cinstiţi. Instinctul gloatei e infailibil. Se opri, apoi repetă, ca şi cum fraza i-ar fi făcut plăcere: Fiecare revoluţie a avut oamenii ei cinstiţi. După aceea au fost repede eliminaţi.

În glasul său era o notă sinistră.

Neamţul reveni:

— Clymes trebuie să plece. E prea idealist. Numărul paisprezece va avea grijă de asta.

Urmă un murmur înfundat.

— E în regulă, şefu. Apoi după câteva clipe: Dar, în cazul că voi fi arestat?

— Vei avea cel mai bun avocat care să te apere, răspunse, liniştit, neamţul. În orice caz, vei purta mănuşi imprimate cu amprentele unui binecunoscut spărgător. N-ai de ce să te temi.

— Nu, nu mă tem, şefu. Totul pentru cauză! Sângele va curge şiroaie pe străzi, cum se spune. Vorbea cu o plăcere macabră. Uneori mă gândesc la asta. La diamante şi perle rostogolindu-se în mocirlă pentru oricine vrea să le culeagă!

Tommy auzi hârşâitul unui scaun. Apoi, Numărul Unu luă iar cuvântul:

— Atunci, totu-i aranjat. Sunteţi siguri de succes?

— Eu… Cred că da. Însă neamţul vorbea mai puţin convingător ca de obicei.

Glasul Numărului Unu sună brusc periculos:

— Ce nu merge?

— Nimic, dar…

— Dar ce?

— Liderii laburişti. Fără ei, după cum spuneaţi, nu putem face nimic. Dacă ei nu declară grevă generală pe 29.

— De ce n-ar face-o?

— Pentru că sunt cinstiţi, aşa cum aţi spus. Şi, în ciuda tuturor eforturilor pe care le facem pentru a discredita guvernul în ochii lor, nu sunt sigur că nu li s-au făcut promisiuni secrete în care cred.

— Dar…

— Ştiu. Îl înjură neîncetat. Însă, în mare, opinia publică e de partea guvernului, iar ei vor ţine cont de asta.

Din nou degetele rusului tamburinară pe masă.

— La obiect, prietene. Mi s-a dat de înţeles că ar exista un document care ne poate asigura succesul.

— Aşa este. Dacă acest document ar fi pus în faţa liderilor, rezultatul ar fi imediat. L-ar da publicităţii prin radio în întreaga Anglie şi s-ar declara pentru revoluţie fără ezitare. Guvernul ar cădea complet şi definitiv.

— Şi atunci ce mai aşteptaţi?

— Documentul în sine, răspunse neamţul, brutal…

— Ah! Nu-i în posesia voastră? Dar ştii unde e?

— Nu.

— Există cineva care ştie?

— O singură persoană… Poate. Nici de asta nu suntem siguri.

— Cine e persoana?

— O fată.

Tommy îşi ţinu respiraţia.

— O fată? Glasul rusului era batjocoritor. Şi n-aţi făcut-o să vorbească? În Rusia avem metode să facem o fată să vorbească.

— Cazul ăsta e special, spuse neamţul ţâfnos.

— Cum… Special? Se opri, apoi continuă. Unde-i fata acum?

— Fata?

— Da.

— E…

Însă Tommy nu mai auzi restul. O lovitură năpraznică se abătu asupra capului său şi totul în jur se întunecă.