Capitolul VII.

Casa din Soho Whittington şi însoţitorul său mergeau liniştiţi. Tommy porni imediat în urmărirea lor şi ajunse la timp să-i vadă dând colţul. Pasul său mare îl ajută să recupereze teren şi, când la rândul său, dădu colţul, distanţa dintre el şi ei era foarte mică. Străduţele din Mayfair erau aproape goale şi se gândi că era înţelept să se mulţumească doar cu a nu-i scăpa din vedere.

Activitatea aceasta era ceva nou pentru el. Deşi obişnuit cu tehnica urmăririi din cărţile citite, nu fusese niciodată până acum în situaţia de a urmări „pe cineva” şi înţelese pe dată că, în realitate, procedeul era plin de dificultăţi. Presupunând, de exemplu, că ei ar fi luat pe neaşteptate un taxi? În cărţi, te aruncai simplu în altul, îi promiteai şoferului un bacşiş gras şi gata! În situaţia reală, Tommy prevăzu că era foarte probabil să nu existe un al doilea taxi. De aceea ar fi fost nevoit să alerge. Ce i s-ar fi întâmplat unui tânăr care aleargă întruna şi insistent pe străzile Londrei? Pe arterele principale putea spera să creeze iluzia că aleargă doar după un autobuz. Dar pe aceste retrase străduţe aristocratice nu se putea aştepta decât să fie oprit de un poliţai serviabil ca să dea explicaţii.

În această fază a gândurilor sale, un taxi dădu colţul străzii din faţă. Tommy îşi ţinu respiraţia. Îl vor lua?

Scoase un oftat de uşurare când văzu că cei doi lăsară taxiul să treacă pe lângă ei. Traseul lor în zigzag dovedea că vroiau să ajungă cât mai repede în Oxford Street. Când, în cele din urmă, cotiră şi pătrunseră în ea, continuându-şi drumul spre răsărit, Tommy îşi mări pasul. Puţin câte puţin îi ajunse din urmă. Pe trotuarul aglomerat erau puţine şanse ca ei să-i remarce prezenţa, iar el era nerăbdător să prindă dacă se putea câte ceva din conversaţia lor. Curiozitatea nu i se îndeplini căci vorbeau pe un ton coborât, iar traficul străzii le acoperea complet glasurile.

Chiar în faţa staţiei de metrou Bond Street cei doi traversară, cu Tommy pe urmele lor, şi intrară în marele „Lyons”. Aici urcară la primul etaj şi se aşezară la o măsuţă lângă fereastră. Era târziu şi localul începuse să se golească. Tommy luă loc la o masă alăturată, aşezându-se în spatele lui Whittington pentru a nu putea fi recunoscut. În felul acesta, putea să-l vadă din plin pe celălalt bărbat şi să-l studieze în voie. Era blond, cu o faţă slabă, urâtă şi Tommy îl catalogă ca fiind rus sau polonez. Să fi avut în jur de cincizeci de ani; umerii i se aruncau înspre spate în timp ce vorbea iar ochii, mici şi vicleni, i se mişcau încontinuu.

Cum mâncase deja copios, Tommy se mulţumi să comande o mâncare galeză din brânză rumenită, turnată peste pâine prăjită cu unt şi o cafea. Whittington comandă pentru el şi însoţitorul lui un meniu substanţial; apoi, după ce chelneriţa se retrase, îşi apropie scaunul mai mult de masă şi începu să vorbească grăbit şi pe ton jos. Celălalt făcu la fel. Trăgând cu urechea atât cât putea, Tommy reuşea să prindă doar un cuvânt ici şi colo; însă esenţa lor părea să fie anumite directive sau ordine pe care bărbatul cel înalt şi solid le dădea însoţitorului său, şi cu care, acesta din urmă, din când în când, părea să nu fie de acord. Whittington i se adresa celuilalt: Boris.

De câteva ori, Tommy prinse cuvântul „Irlanda”, de asemenea „propagandă”, dar Jane Finn nu fu menţionată. Brusc, într-un moment de linişte deplină, auzi o frază întreagă: „Ah, dar n-o cunoşti pe Flossie – spunea Whittington. E o minune. Un mitropolit ar putea jura că e propria lui mamă. Are mereu glasul potrivit şi ăsta-i cu adevărat cel mai important lucru”.

Tommy nu auzi răspunsul lui Boris, însă îl auzi pe cel al lui Whittington la cuvintele primului şi care suna cam aşa: „Bine-nţeles… Numai în caz de urgenţă…”

Apoi pierdu din nou firul. Însă, dintr-odată, frazele se auziră din nou cu claritate fie pentru că cei doi îşi ridicaseră glasurile fără să-şi dea seama, sau fie pentru că auzul lui Tommy se ascuţise între timp. Însă, în mod cert, două cuvinte avură un efect stimulativ asupra celui ce asculta. Fură rostite de Boris şi erau: „Domnul Brown.”

Whittington păru să-l certe, însă el doar râse.

— De ce nu, prietene? Este un nume dintre cele mai respectabile… Mai comune. Nu din cauza asta l-a ales? Ah, cât aş vrea să-l întâlnesc pe… Domnul Brown!

În glasul lui Whittington apăru o inflexiune de oţel, când vorbi:

— Cine ştie? Poate l-ai întâlnit deja.

— Ptiu! Pufni celălalt. Asta-i poveste de adormit copiii… E istorioară bună pentru poliţie. Ştii ce îmi spun câteodată? Că-i o poveste inventată de nucleul central, un fel de bau-bau cu care să ne sperie. Poate să fie aşa.

— Şi poate să nu fie.

— Mă întreb… O fi chiar adevărat că e cu noi şi printre noi, necunoscut de toţi, în afară de către aleşi? Dacă e aşa, îşi păstrează bine secretul. Iar ideea e foarte bună, da. Niciodată nu ştiu. Ne uităm unul la altul… Unul dintre noi este domnul Brown… Care? El comandă, însă, în acelaşi timp, serveşte. Printre noi… În mijlocul nostru. Şi nimeni nu ştie care e…

Cu un efort, rusul de scutură de divagaţiile imaginaţiei sale. Se uită la ceas.

— Da, spuse Whittington, e timpul să mergem. Chemă chelnăriţa şi-i ceru să facă nota de plată. Tommy plăti de asemenea şi câteva momente mai târziu, îi urma pe cei doi bărbaţi pe scări.

Afară, Whittington chemă un taxi şi-i spuse şoferului s-o ia spre Waterloo.

Taxiuri erau din plin acolo şi, înainte ca Whittington s-o fi luat din loc, un altul se ivi şi trase la bordură, răspunzând mâinii ridicate a lui Tommy.

— Urmăreşte celălalt taxi, indică tânărul. Nu-l pierde!

Şoferul în vârstă nu manifestă nici o umbră de curiozitate. Se mulţumi să mormăie. Traficul era liniştit. Taxiul lui Tommy trase la peronul gării chiar în spatele celui al lui Whittington. Tommy îl urmă la casa de bilete. Whittington ceru un bilet la clasa întâi pentru Bournemouth. Tommy făcu la fel. Când ieşi, Boris remarcă, privind la ceas: „E devreme. Mai ai aproape o jumătate de oră.”

Cuvintele lui Boris făcură să se nască o nouă idee în mintea lui Tommy. Era limpede că Whittington avea să călătorească singur, în timp ce celălalt rămânea la Londra. Prin urmare, avea de ales pe care dintre cei doi să-l urmărească. Evident că nu i-ar fi putut urmări pe amândoi, afară doar dacă… La fel ca Boris, se uită la ceas, apoi la tabelul cu mersul trenurilor. Trenul pentru Bournemouth pleca la 3:30. Acum era 3:10. Whittington şi Boris se plimbau în lungul peronului. Le aruncă o privire plină de îndoială, apoi se repezi în cea mai apropiată cabină telefonică. Nu îndrăzni să-şi piardă timpul încercând să dea de Tuppence. După toate probabilităţile, ea mai era încă în vecinătatea lui South Audley Mansions. Însă rămânea celălalt aliat al lor. Sună la Ritz şi ceru să vorbească cu Julius Hersheimmer. Urmă un clic şi un bâzâit. Oh, măcar dacă tânărul american era în camera sa! După un alt clic, o voce de neconfundat rosti: „Alo.”

— Tu eşti, Hersheimmer? La telefon Beresford. Sunt la Waterloo. I-am urmărit până aici pe Whittington şi încă pe un tip. N-am timp să-ţi explic. Whittington pleacă la Bournemouth cu trenul de 3:30. Poţi ajunge aici până la ora aia?

Răspunsul fu liniştitor.

— Sigur. Am să mă grăbesc.

Telefonul se decuplă. Tommy puse receptorul în furcă şi scoase un oftat de uşurare. După părerea lui, Julius ştia să se grăbească. Simţea instinctiv că americanul va ajunge la timp.

Whittington şi Boris erau unde îi lăsase. Dacă Boris rămânea până îşi vedea prietenul plecat, totul era în ordine. Tommy îşi pipăi îngrijorat buzunarul. În ciuda cecului în alb ce-i fusese încredinţat, încă nu se obişnuise să umble cu mulţi bani la el. După cumpărarea biletului la clasa I până la Bournermouth, abia dacă-i mai rămăseseră câţiva şilingi. Spera că Julius va sosi mai bine aprovizionat.

Între timp, minutele se scurgeau. 3,15, 3,20, 3,25, 3,27. Probabil Julius nu va ajunge la timp. 3,29. Uşile se închideau. Tommy simţi cum îl cuprinde un fior rece de disperare. Atunci o mână i se aşeză pe umăr.

— Iată-mă-s, fiule. Traficul vostru britanic e sub orice critică! Zi-mi repede ce-i cu escrocii.

— Ăla-i Whittington… Acolo, cel care urcă, bărbatul ăla solid şi brunet. Celălalt cu care vorbeşte este tipul străin.

— I-am ochit. Care din ei e vânatul meu?

Tommy se gândise deja ia problema asta.

— Ai ceva bani la, tine?

Julius scutură din cap şi Tommy se albi la faţă.

— Cred că n-am mai mult de trei sau patru sute de dolari în momentul ăsta la mine, explică americanul.

Tommy oftă din rărunchi a uşurare.

— Oh, Doamne, voi milionarii! Nu vorbim aceeaşi limbă! Sări iute în vagon. Uite biletul. Whittington e omul tău!

— Al meu eşti Whittington! Spuse Julius, sumbru. Trenul tocmai se puse în mişcare când sări pe scară. Pe curând, Tommy! Trenul părăsi gara.

Tommy inspiră adânc. Bărbatul numit Boris venea în lungul peronului, înspre el. Tommy îl lăsă să treacă, apoi, începu din nou urmărirea.

De la Waterloo, Boris luă metroul până la Piccadilly Circus. Apoi o porni pe Shaftesbury Avenue şi, în final, coti şi intră pe una din străzile mărunte din Soho. Tommy îl urma la o distanţă corespunzătoare.

Ajunseră în cele din urmă într-o piaţetă mizeră. Aici casele aveau un aer sinistru în murdăria şi starea lor de dărăpănare. Boris privi în jur şi Tommy se trase repede sub portalul unei porţi primitoare. Locul era aproape pustiu. Era o fundătură, şi, ca atare, nu exista trafic. Felul foarte atent în care Boris privise în jurul său, stimulă imaginaţia lui Tommy. Din umbra portalului îl urmări cum urcă treptele unei case, care arăta ca dracu, şi-l văzu bătând în uşă într-un ritm anume. Uşa se deschise prompt, el îi spuse câteva cuvinte portarului, apoi păşi înăuntru. Uşa se închise la loc.

În situaţia dată, Tommy îşi pierdu capul. Ce-ar fi trebuit să facă, ce ar fi făcut orice om întreg la minte, era să stea liniştit şi să-şi aştepte omul să iasă din nou. Ceea ce făcu el era cu totul străin de bunul său simţ şi de prudenţa care, de regulă, îl caracterizau. Ceva, asemănător unui blitz îi fulgeră creierul. Fără să se gândească se duse şi el şi urcă treptele, imitând cum putu mai bine ciocănitul acela special.

Uşa se deschise cu aceeaşi promptitudine de mai înainte şi un om cu o faţă de ticălos şi capul ras apăru în cadrul ei.

— Ei bine? Mârâi el.

În momentul acela Tommy îşi dădu seama de tâmpenia pe care o făcuse şi reveni cu picioarele pe pământ. Dar nu îndrăzni să ezite. Articulă primele cuvinte ce-i veniră în minte.

— Domnul Brown? Întrebă el.

Spre surpriza lui, omul se dădu la o parte şi-i arătă cu degetul peste umăr:

— La etaj, a doua uşă pe stânga.