Capitolul IX. Tuppence se angajează ca servitoare.

Când Tommy porni în urmărirea celor doi bărbaţi, Tuppence făcu apel la întreaga ei stăpânire de sine ca să nu-l însoţească. Oricum, se reţinu cum putu, consolându-se cu gândul că raţionamentul ei fusese dictat de evenimente. Fără îndoială cei doi coborâseră de la al doilea etaj şi acel fir subţire numit „Rita” îi pusese o dată în plus pe „Tinerii Aventurieri” pe urmele lui Jane Finn.

Problema era ce să facă mai departe? Lui Tuppence nu-i plăcea să stea pe tânjeală. Tommy avea acum cu totul altceva de făcut, nu se putea baza pe el în chestiunea de faţă şi fata se simţi oarecum pierdută, îşi îndreptă paşii spre uşa de la intrarea holului clădirii. Holul era acum ocupat de un mic liftier care lustruia feroneria de alamă şi fluiera o melodie la modă cu multă vigoare şi cu o acurateţe destul de rezonabilă.

La ivirea lui Tuppence, ridică privirea. Fata avea un „vino-ncoace” nativ şi, în orice caz, se înţelegea cu băieţii mici. O undă de simpatie păru să se instaleze pe loc între cei doi. Fata gândi că un aliat în tabăra duşmană, cum se zice, nu era de dispreţuit.

— Ei, William, rosti ea zglobie, în cel mai tipic stil matinal din spital, strălucesc, strălucesc?

Băiatul zâmbi cu importanţă.

— Albert, domnişoară, o corectă el.

— Albert să fie, spuse Tuppence. Privi misterios de jur împrejurul holului. O făcu intenţionat mai insistent pentru ca Albert să observe. Se apropie de el şi coborî glasul: Am o vorbă cu tine, Albert.

Albert lăsă lustruitul şi rămase uşor cu gura căscată.

— Uite! Ştii ce-i asta? Cu un gest teatral, dădu la o parte pardesiul şi scoase la vedere o mică insignă emailată. Era extrem de puţin probabil ca Albert să aibă cea mai mică idee despre ce ar putea fi, (pentru planul lui Tuppence ar fi fost fatal), deoarece insigna în cauză era o invenţie a arhidiaconului pentru corpul de instrucţie local, la începutul războiului. Prezenţa ei în pardesiul lui Tuppence se datora faptului că, cu o zi sau două mai înainte, o folosise ca să-şi prindă câteva flori la rever, însă Tuppence avea ochiul ager şi observase colţul unui roman detectiv de trei penny ieşind din buzunarul lui Albert, iar imediata dilatare a ochilor lui îi dovedi că tactica ei fusese bună şi că peştele muşcase momeala.

— Forţele Detectivilor Americani! Şuieră ea.

Albert crezu.

— Doamne! Murmură estatic.

Tuppence dădu din cap cu un aer atotştiutor.

— Ştii pe cine urmăresc? Întrebă cu blândeţe.

Albert, cu ochii măriţi, întrebă fără suflare:

— Pe cineva de aici, de la vreunul din etaje?

Tuppence confirmă şi îşi ridică arătătorul.

— Nr. 20. Îşi spune Vandemeyer! Ha! Ha!

Mâna lui Albert alunecă spre buzunar.

— O escroacă? Întrebă repede.

— Escroacă? Se poate spune şi aşa. În America e numită Rita cea iute.

— Rita cea iute, repetă Albert ca în transă. Oh, e ca-n filme.

Era. Tuppence se socotea o mare cinefilă.

— Annie spunea mereu că e soi rău, continuă băiatul.

— Cine e Annie? Întrebă nedumerită Tuppence.

— Servitoarea casei. Pleacă azi. De multe ori mi-a spus: „Reţine cuvintele mele, Albert, nu m-ar mira dacă ar veni poliţia după ea în una din zilele astea”. Exact ca acum. Dar rămâi trăsnit când te uiţi la ea, nu-i aşa?

— E destul de frumoasă, admise Tuppence, neglijent. Îi e de folos în planurile ei, fi sigur. Apropo, poartă smaralde?

— Smaralde? Astea sunt pietre verzi, nu-i aşa?

Tuppence aprobă.

— De asta o urmărim. Îl ştii pe bătrânul Rysdale?

Albert scutură din cap.

— Peter B. Rysdale, regele petrolului?

— Mi se pare cumva cunoscut.

— Jucăriile lucitoare i-au aparţinut. Cea mai grozavă colecţie de smaralde din lume. Valorează milioane de dolari!

— Văleu! Rosti prostit Albert. Seamănă din ce în ce mai mult cu un film.

Tuppence zâmbi, mulţumită de efectul eforturilor sale.

— Încă n-avem dovada concretă. Însă o urmărim. Şi, făcu cu ochiul cu subînţeles, cred că de data asta n-o s-o mai şteargă cu comoara.

Albert emise o altă exclamaţie de încântare.

— Ţine minte, băiete, nu sufli o vorbă, rosti brusc Tuppence. Cred că n-ar trebui să-ţi explic, dar în Statele Unite ştim cum să recunoaştem, dintr-o privire, un tip deştept.

— Nu spun un cuvinţel, se grăbi să protesteze Albert. N-aş putea face şi eu ceva? Un pic de filaj, poate, sau ceva asemănător?

Tuppence se prefăcu că reflectează, apoi scutură din cap.

— Deocamdată nu, însă am să te ţin minte, fiule. Ce-i cu fata care zici că pleacă azi?

— Annie? O schimbare obişnuită, se spune. Dar Annie zice că servitoarele sunt în ziua de azi cineva, şi trebuie tratate cum se cuvine şi, după cum a bârfit-o, doamnei nu-i va fi prea uşor să găsească alta.

— Nu? Rosti Tuppence pe gânduri. Mă întreb…

În minte i se contură o idee. O rumegă câteva clipe, apoi îl bătu pe Albert pe umăr.

— Ascultă aici, fiule, mintea mea lucrează. Ce-ar fi dacă i-ai pomeni de o tânără verişoară, sau o prietenă de-a ta care ar putea ocupa locul vacant? Ai prins ideea?

— Ba bine că nu! Sări Albert. Lăsaţi pe mine, domnişoară şi am să aranjez totul la fix.

— Aşa flăcău mai zic şi eu! Îl lăudă Tuppence. Poţi să-i spui că tânăra e gata oricând. Să mă anunţi dacă totul e O. K. Voi fi primprejur mâine, la unsprezece.

— Unde să vă anunţ?

— Ritz, răspunse laconic Tuppence. Numele de Cowley.

Albert o privi cu invidie.

— Trebuie să fie o slujbă straşnică să fii detectiv.

— Sigur că este, aprobă Tuppence, mai ales când bătrânul Rysdale plăteşte nota. Dar nu fi necăjit, fiule. Dacă totul merge bine, ai să ajungi şi tu să-ţi faci ucenicia.

Cu promisiunea asta îşi luă rămas bun de la noul ei aliat şi ieşi grăbită din South Audley Mansions, încântată de felul în care lucrase în dimineaţa aceea.

Însă nu era timp de pierdut. Se duse direct la Ritz şi-i scrise câteva cuvinte domnului Carter. După ce le expedie, şi cum Tommy nu se întorsese încă, ceea ce nu o surprindea, porni într-o expediţie de cumpăraturi care, cu o pauză pentru un ceai asortat cu prăjituri, îi ocupă ziua până după şase, şi se întoarse frântă însă satisfăcută de achiziţiile ei. Începând cu un magazin de îmbrăcăminte ieftină şi trecând prin alte câteva de mâna a doua, îşi încheiase ziua la un coafor scump. Acum, în singurătatea camerei sale, admiră această din urmă ispravă. Cinci minute mai târziu zâmbea mulţumită imaginii din oglindă. Cu un dermatograf îşi întări linia sprâncenelor, fapt care, combinat cu blondul bogat al perucii o schimbau în aşa măsură încât era convinsă că nici dacă s-ar întâlni nas în nas cu Whittington, acesta n-ar recunoaşte-o. Dacă şi-ar pune în pantofi talonete ca s-o mai înalţe, şi bonetă şi şorţ, deghizarea ar fi şi mai grozavă. Din experienţa dobândită în spital ştia foarte bine că o infirmieră fără uniformă era aproape în mod frecvent nerecunoscută de pacienţii ei.

„Da”, rosti tare Tuppence, vorbind cu imaginea ei din oglindă, „vei reuşi”. Apoi îşi reluă înfăţişarea obişnuită.

Cina a fost solitară. Tuppence era cam mirată de neîntoarcerea lui Tommy. Julius, de asemenea, lipsea… Dar absenţa lui i se părea explicabilă. Activităţile sale multiple nu se limitau doar la Londra, iar apariţiile şi dispariţiile lui bruşte fuseseră acceptate de către „Tinerii Aventurieri” ca făcând parte din munca lui de zi cu zi. N-ar fi fost de mirare să fi plecat la Constantinopole, dacă i s-ar fi spus că acolo se găsea verişoara lui. Energicul tânăr reuşise să le facă viaţa imposibilă unora de la Scotland Yard, iar telefonistele de la Amiralitate se îngrozeau când auzeau de-acum cunoscutul „Alo”. În doar trei ore întorsese pe dos prefectura din Paris şi revenise cu ideea inspirată probabil de un funcţionar francez istovit că adevăratul indiciu al dezlegării misterului trebuia căutat în Irlanda.

„Cred că a şi pornit într-acolo”, gândi Tuppence. „Foarte bine, numai că eu mă plictisesc! Sunt plină de veşti şi n-am cui să i le spun! Şi Tommy ăsta putea să telefoneze! Mă întreb unde e. Oricum, n-a putut <pierde trenul>, cum se spune. Asta îmi aminteşte…” Şi domnişoara Cowley se adânci în meditaţie şi îl evocă pe micul liftier.

Zece minute mai târziu, tânăra doamnă stătea cuibărită confortabil pe pat, fumând şi citind cu atenţie aventurile lui „Garnaby Williams, băiatul detectiv”, pe care, alături de câteva romane poliţiste de trei penny, tocmai îl achiziţionase. Gândea, şi pe bună dreptate că, înainte de a da din nou ochii cu Albert, n-ar fi fost rău să se înarmeze cu o doză suplimentară de culoare locală.

Dimineaţă primi un bilet de la domnul Carter: „Dragă domnişoară Tuppence, Ai avut un start splendid şi te felicit. Cred, totuşi, că trebuie să-ţi atrag din nou atenţia asupra riscurilor pe care ţi le asumi, mai ales dacă eşti hotărâtă să urmezi calea pe care mi-ai indicat-o. Oamenii aceştia sunt extrem de disperaţi şi incapabili de orice îndurare sau milă. Mă gândesc că, probabil, ai subestimat pericolul şi, de aceea, ţin să te avertizez din nou că nu-ţi pot promite nici un fel de protecţie. Ne-ai furnizat informaţii preţioase şi, dacă vrei să te retragi, nimeni nu o să te condamne. Oricum, studiază bine problema înainte de a lua o decizie.

Dacă, în ciuda avertizării mele, te vei hotărî să mergi înainte, vei găsi lucrurile bine puse la punct. Vei susţine că ai lucrat doi ani la domnişoara Dufferin, Vicariatul Llanelly, de la care doamna Vandemeyer poate cere referinţe.

Îmi permiţi unul sau două sfaturi? Ţine-te cât mai aproape de adevăr… Asta micşorează pericolul „scăpărilor”. Îţi sugerez să te prezinţi ca ce eşti de fapt, o fostă infirmieră voluntară, care şi-a ales meseria de a servi în casă. În prezent există multe asemenea fete. Asta va explica anumite exprimări sau comportări care altfel ar putea trezi bănuieli.

Orice vei decide, îţi urez succes.

Al dumitale prieten, Dl. CARTER”

Însufleţirea lui Tuppence spori vertiginos. Atenţionările domnului Carter trecură pe lângă ea, nebăgate în seamă. Tânăra doamnă avea prea mare încredere în ea însăşi ca să catadicsească să ţină cont de ele.

Cu o anumită reţinere, abandonă partitura interesantă pe care şi-o pregătise. Deşi nu avea îndoieli în ceea ce privea talentul ei de a juca un rol chiar şi necunoscut, avea totuşi prea mult bun simţ ca să nu vadă forţa argumentelor domnului Carter.

Încă nu primise nici un mesaj de la Tommy, însă poşta de dimineaţă aduse o carte poştală oarecum murdară cu cuvintele „E O. K.” mâzgălite pe ea.

La 10:30 examină cu mândrie un geamantan din cositor ce conţinea noile ei achiziţii. Era artistic lucrat. Roşind puţin, telefonă să-i fie trimis un taxi. Călători până la Paddington şi lăsă geamantanul la bagaje de mână. Apoi apăru cu o geantă de mână şi intră în toaleta doamnelor. După alte zece minute, o Tuppence metamorfozată ieşea cuminte din gară şi se urca într-un autobuz.

Era puţin trecut de unsprezece când Tuppence intră în holul de la South Audley Mansions. Albert era în aşteptare, îndeplinindu-şi îndatoririle într-un mod cam aiurit. Nu o recunoscu imediat pe Tuppence. Când îşi dădu seama, admiraţia sa crescu.

— Al naibii să fiu dacă v-am cunoscut! Ţinuta asta m-a zăpăcit.

— Mă bucur că-ţi place, răspunse Tuppence, modestă. Apropo, sunt sau nu verişoara ta?

— Oh, şi glasul dumneavoastră! Strigă încântat băiatul. E englezesc get-beget! Nu, am spus că un prieten de-al meu ştie o fată. Annie n-a fost deloc încântată. A rămas până azi… Din obligaţie, zice ea, dar realitatea e că vrea să vă îndepărteze de aici.

— Drăguţă fată, spuse Tuppence.

Albert nu sesiză ironia.

— Are stil şi nu-şi risipeşte arginţii… Dar pe cuvântul meu, nu ştie să se stăpânească. Vreţi să urcaţi acum, domnişoară? Intraţi în lift. Numărul 20 aţi spus? Şi făcu cu ochiul.

Tuppence îl strivi sub o privire aspră şi păşi în lift.

În timp ce suna la nr. 20, Tuppence era conştientă că ochii lui Albert coborau încetişor la nivelul gleznelor.

O femeie tânără, dichisită, deschise uşa.

— Am venit pentru post, spuse Tuppence.

— E un loc nenorocit, rosti fără ezitare tânăra femeie. Obişnuita pisică bătrână… Căreia nimic nu-i convine. M-a acuzat că am umblat la scrisorile ei. Pe mine! Plicul nu era în întregime lipit, asta-i tot. Niciodată nu e nimic în coşul de hârtii… Arde tot. E o femeie rea, asta e. Haine scumpe, dar n-are clasă. Bucătăreasa ştie ceva despre ea… Dar nu spune… Îi e frică de moarte de ea. Şi-i bănuitoare! Dacă te vede vorbind cu cineva, imediat vine peste tine. Pot să-ţi spun…

Însă ce-ar fi putut mărturisi Annie mai mult, Tuppence n-avea să afle niciodată, căci, în acel moment, o voce limpede, cu o specifică notă metalică, strigă:

— Annie!

Tânăra femeie tresări ca lovită.

— Da, doamnă.

— Cu cine vorbeşti?

— E o tânără care întreabă de post, doamnă.

— Atunci, adu-o aici, imediat.

— Da, doamnă.

Tuppence fu îndrumată spre o cameră pe partea dreaptă a coridorului lung. O femeie stătea lângă cămin. Nu mai era la prima tinereţe, iar frumuseţea de netăgăduit pe care o poseda era aspră şi un pic vulgară. În tinereţe trebuie să fi fost orbitoare. Părul auriu, datorat şi unui uşor ajutor al vopselei, stătea strâns într-un coc la ceafă, ochii, de un albastru electric fascinant, păreau să posede puterea de a pătrunde în adâncul sufletului oricărei persoane pe care o privea. Trupul ei elegant era înfăşurat într-o minunată rochie de casă indigo. Şi totuşi, în ciuda graţiei ei învăluitoare şi a frumuseţii aproape eterice a chipului său, simţeai instinctiv prezenţa unui „ceva” puternic şi ameninţător, un fel de duritate metalică ce-şi găsea expresia în tonul vocii sale şi-n privirea sfredelitoare a ochilor ei.

Pentru prima dată lui Tuppence îi era frică. Nu-i fusese frică de Whittington, însă femeia aceasta era diferită. Ca fascinată, urmări linia crudă a gurii roşii, curbate, şi din nou se simţi cuprinsă de panică. Obişnuita-i stăpânire de sine o părăsi. Îşi dădu vag seama că a o păcăli pe această femeie nu era acelaşi lucru cu a-l păcăli pe Whittington. În minte îi veniră avertizările domnului Carter. Într-adevăr aici nu se putea aştepta la îndurare.

Învingând acel instinct de panică ce o îndemna s-o ia la sănătoasa fără întârziere, Tuppence susţinu privirea doamnei cu fermitate şi respect.

Ca şi cum prima scrutare fusese satisfăcătoare, doamna Vandemeyer îi arătă un scaun.

— Poţi să stai jos. Cum ai auzit că am nevoie de servitoare?

— Printr-un prieten care îl cunoaşte pe liftierul de aici. El s-a gândit că locul mi s-ar potrivi.

Din nou privirea sfredelitoare o străpunse:

— Vorbeşti ca o fată cu educaţie?

Cu destulă abilitate, Tuppence îşi expuse imaginara carieră conform indicaţiilor domnului Carter. În timp ce vorbea, i se păru că atitudinea încordată a doamnei Vandemeyer începuse să se relaxeze.

— Înţeleg, spuse ea în cele din urmă. Există cineva de la care aş putea obţine referinţe?

— Ultima dată am servit în casa domnişoarei Dufferin, Vicariatul Llanelly. Am stat la ea doi ani.

— Şi presupun că, după aceea, ai venit la Londra ca să câştigi mai mult, nu? Bine, asta nu-i o problemă pentru mine. Îţi voi da 50. 60 de lire… Oricât vrei. Poţi să începi deîndată?

— Da, doamnă. De azi, dacă doriţi. Bagajul meu e la Paddington.

— Mergi, deci, şi adu-l cu un taxi. Aici ai o slujbă uşoară. Majoritatea timpului sunt plecată. Apropo, cum te cheamă?

— Prudence Cooper, doamnă.

— Foarte bine, Prudence. Mergi şi adu-ţi bagajul. N-am să fiu acasă la ora prânzului. Bucătăreasa îţi va arăta totul.

— Mulţumesc, doamnă.

Tuppence ieşi. Annie cea dichisită nu-şi făcu apariţia. În holul de jos, un impunător majordom îl trimisese pe Albert la subsol. Tuppence nici măcar nu se uită la el, în timp ce păşea moale spre uşă.

Aventura începuse, însă nu mai simţea acelaşi elan ca de dimineaţă. Îi trecu prin minte că, dacă acea necunoscută Jane Finn încăpuse pe mâna doamnei Vandemeyer, avea de tras din greu cu ea.