Capitolul XV. Tuppence primeşte o cerere în căsătorie.

Julius sări în sus.

— Ce?

— Credeam că sunteţi la curent cu asta.

— Când a plecat?

— Staţi să văd. Azi e luni, nu-i aşa? Trebuie să fi fost miercurea trecută… Păi da… Da, în aceeaşi seară când… Ăă… Aţi căzut din copac.

— În seara aceea? Înainte sau după?

— Staţi să văd… Oh, da, după. A sosit un mesaj foarte urgent de la doamna Vandemeyer. Tânăra doamnă şi infirmiera care o îngrijea au plecat cu trenul de noapte.

Julius se prăbuşi la loc în scaun.

— Sora Edith… Plecată cu o pacientă… Da, îmi amintesc, mormăi el. Doamne, fusesem atât de aproape!

Doctorul Hall părea încurcat.

— Nu înţeleg. În definitiv, tânăra doamnă nu e cu mătuşa ei?

Tuppence scutură din cap. Tocmai vroia să răspundă, când o privire iute din partea lui sir James o făcu să-şi ţină limba. Avocatul se ridică.

— Vă rămân foarte îndatorat, doctore Hall. Vă suntem recunoscători pentru tot ce ne-aţi spus. Mă tem că nu suntem în situaţia de a da de urma domnişoarei Vandemeyer. Ce ne puteţi spune despre sora care o însoţea? Ştiţi unde se află?

Doctorul scutură din cap.

— Cum se întâmplă, n-am mai auzit de ea. Am înţeles că urma să rămână un timp cu domnişoara Vandemeyer. Dar, ce s-a putut întâmpla? Nu pot să cred că fata a fost răpită.

— Rămâne de văzut, spuse grav sir James.

Celălalt ezită.

— Nu credeţi că ar trebui să anunţ poliţia?

— Nu, nu. După toate probabilităţile, tânăra trebuie să fie la alte rude.

Doctorul nu păru complet satisfăcut, dar văzu că sir James nu vroia să spună mai mult şi înţelese că, a încerca să scoţi mai multe informaţii de la un renumit K. C., era în zadar. Prin urmare, îşi luă la revedere, şi cei trei părăsiră hotelul. Câtva timp stătură de vorbă lângă maşină.

— Să înnebuneşti, nu alta! Strigă Tuppence. Când te gândeşti că Julius a stat câteva ore sub acelaşi acoperiş cu ea!

— Am fost un idiot, bombăni Julius, sumbru.

— N-aveai de unde să ştii, îl consolă Tuppence. Avea? Întrebarea era pentru sir James.

— Sfatul meu e să nu vă necăjiţi, răspunse cu blândeţe acesta. Nu are rost să plângi peste laptele care a dat în foc, aşa se zice, nu?

— Marea întrebare este care va fi următorul pas, adăugă Tuppence, practică.

Sir James ridică din umeri.

— Aţi putea da un anunţ pentru sora care a însoţit fata. Este singura sugestie pe care v-o pot da şi trebuie să mărturisesc că nu îmi pun mari speranţe în rezultatul lui. Altceva, nu văd ce ar fi de făcut. Nimic.

— Nimic? Tuppence se albi. Şi… Tommy?

— Să sperăm că nu i s-a întâmplat nimic, răspunse sir James. Da, trebuie să ne menţinem speranţa.

Însă peste capul ei plecat, ochii săi îi întâlniră pe ai lui Julius, şi clătină din cap aproape imperceptibil. Julius înţelese. Avocatul considera cauza pierdută. Chipul americanului deveni grav. Sir James îi luă mâna lui Tuppence.

— Să mă anunţi dacă mai afli ceva. Aştept orice scrisoare.

Tuppence îl privi fără expresie.

— Plecaţi?

— Ţi-am spus. Nu-ţi aduci aminte? În Scoţia.

— Ba da, dar credeam… Fata ezită.

Sir James ridică din umeri.

— Dragă domnişoară mă tem că nu mai pot face nimic. Toate urmele s-au evaporat. Îţi dau cuvântul meu că nu mai e nimic de făcut. Dacă apare ceva te anunţ cu mare bucurie, văd eu cum.

Cuvintele lui îi dădură lui Tuppence un cumplit sentiment de dezolare.

— Cred că aveţi dreptate, spuse. Oricum, vă mulţumesc mult că aţi încercat să ne ajutaţi. La revedere.

Julius era aplecat deasupra maşinii. Privind spre chipul, lăsat în jos, al fetei, o undă de milă trecu prin ochii ageri ai lui sir James.

— Nu fi atât de deznădăjduită, domnişoară Tuppence, spuse el, cu glas coborât. În vacanţă nu te distrezi întotdeauna. Tot atât de bine poţi să şi munceşti.

Ceva în tonul lui o făcu pe Tuppence să-l privească ascuţit. Avocatul clătină din cap, zâmbind.

— Nu, nu vreau să spun mai mult. Când vorbeşti prea mult, faci o mare greşeală. Ţine minte asta. Niciodată să nu spui tot ce ştii… Nici măcar celui mai bun prieten. Ai înţeles? La revedere.

Se îndepărtă. Tuppence privi lung în urma lui. Începea să înţeleagă metodele lui sir James. Îi mai dăduse, odată, un indiciu, în acelaşi mod neglijent. Să fi fost ăsta un alt indiciu? Ce vrusese să spună prin cele câteva cuvinte? Poate că vrusese să-i dea de înţeles că, totuşi, nu abandonase cazul; că, în secret, îşi va continua cercetările…

Gândurile îi fură întrerupte de Julius, care o grăbi să urce.

— Pari cam îngândurată, rosti el, în timp ce porniră. Ţi-a mai spus ceva tipul?

Tuppence deschise instinctiv gura, dar o închise la loc. Cuvintele lui sir James îi stăruiau în urechi: „Niciodată să nu spui tot ce ştii… Nici măcar celui mai bun prieten.” Şi ca un fulger, prin minte îi trecu o altă secvenţă. Julius în faţa seifului din apartament, întrebarea ei şi pauza dinaintea răspunsului lui: „Nimic”. Chiar nu fusese nimic? Sau găsise ceva ce vroia să păstreze doar pentru el? Dacă el putea să aibă secrete, ei bine, va avea şi ea.

— Nimic deosebit, răspunse.

Simţi cum Julius îi aruncă o privire cu coada ochiului.

— Spune, dăm o raită prin parc?

— Cum vrei.

Un timp, trecură pe sub copaci în tăcere. Era o zi splendidă. Plimbarea în aer liber o învioră pe Tuppence.

— Ce crezi, domnişoară Tuppence, am s-o găsesc vreodată pe Jane?

Tonul lui Julius era descurajat. Asta era ceva cu totul nou la el şi Tuppence se întoarse şi-l privi surprinsă.

— Asta e. Sunt la pământ şi-mi vine să renunţ la toată afacerea. Sir James nu ne-a mai dat nici o şansă, am înţeles. Nu-mi place tipul… Oricum, nu ne înghiţim reciproc, dar e foarte deştept şi amabil, şi dacă ar mai fi existat vreo speranţă, nu ne-ar fi abandonat… Acum, nu-i aşa?

Tuppence se simţi cam stingherită, însă cum îi intrase în cap că Julius îi ascundea ceva, rămase pe poziţie.

— Ne-a sugerat să dăm un anunţ în legătură cu infirmiera, îi aminti ea.

— Da, cu un glas al dracului de lipsit de speranţă! Nu, m-am săturat. Aproape că sunt hotărât să plec imediat înapoi, în Statele Unite.

— Oh, nu! Strigă Tuppence. Trebuie să-l găsim pe Tommy.

— Am uitat de Beresford, rosti Julius, încurcat. Asta aşa e. Trebuie să-l găsim. Dar după… Şi bine, am fost un visător chiar de când m-am lansat în povestea asta… Iar visele nu sunt bune de nimic. Ascultă, domnişoară Tuppence aş vrea să te întreb ceva.

— Da?

— Dumneavoastră şi Beresford. Ce e între voi?

— Nu înţeleg, replică Tuppence cu demnitate, şi adăugă aproape inconştient: Şi, oricum, greşeşti!

— Nu există nici un sentiment aparte între voi?

— Clar că nu, susţinu Tuppence cu înfocare. Tommy şi cu mine suntem prieteni, atâta tot.

— Cred că toţi îndrăgostiţii au spus la fel, la vremea lor, observă Julius.

— Prostii! Pufni Tuppence. Chiar arăt eu a fată care să se îndrăgostească de orice bărbat ce-i iese în cale?

— Categoric, nu. Pari a fi genul de fată de care te poţi îndrăgosti total.

— Oh! Exclamă Tuppence, luată prin surprindere. Presupun că ăsta-i un compliment.

— Sigur. Acum, să revenim. Presupunând că nu-l vom găsi niciodată pe Beresford, şi… Şi…

— Perfect, zi odată! Pot privi lucrurile în faţă. Şi… E mort! Ei bine?

— Şi toată afacerea asta a fost o pierdere de timp. Ce ai de gând să faci?

— Nu ştiu, recunoscu deschis Tuppence.

— Ai să fii a naibii de singură, biată copilă.

— Am să mă simt perfect, îl repezi deodată Tuppence cu obişnuita-i repulsie faţă de orice soi de milă privind persoana ei.

— Ce părere ai de căsătorie? Întrebă Julius. Ai ceva în vedere?

— Am de gând să mă mărit, se înţelege. Asta numai dacă… Se opri, vru să dea înapoi, apoi îşi apără cu vitejie concepţiile, am să găsesc pe cineva destul de bogat ca să merite efortul. Sunt prea sinceră, nu? Aş zice că mă vei dispreţui pentru asta.

— Niciodată n-am dispreţuit simţul afacerilor. Ai vreo imagine anume în minte?

— Imagine? Întrebă Tuppence, mirată. Vrei să spui înalt sau scund?

— Nu. Suma… Venitul.

— Oh, eu… Eu nu prea m-am gândit la asta.

— Ce-ai spune de mine?

— Tu?

— Da, eu.

— Oh, n-aş putea!

— De ce nu?

— Îţi spun că n-aş putea!

— Şi eu te întreb din nou de ce nu?

— Mi s-ar părea atât de necinstit.

— Nu văd nimic necinstit aici. Nu-i vorba de o cacialma. Te admir enorm, domnişoară Tuppence, mai mult decât pe oricare altă fată pe care am cunoscut-o. Eşti a naibii de curajoasă. Aş fi fericit să-ţi ofer o viaţă straşnică. Spune un cuvânt şi mergem pe loc la vreo bijuterie de prima mână şi aranjăm afacerea cu inelul.

— Nu pot, şopti Tuppence.

— Din cauza lui Beresford?

— Nu, nu, nu!

— Păi atunci?

Tuppence se mulţumi doar să scuture din cap cu energie.

— În mod rezonabil, nu te poţi aştepta la mai mulţi bani decât am eu.

— Oh, nu-i vorba de asta, bolborosi Tuppence, apoi izbucni într-un râs aproape isteric. În tot cazul, îţi mulţumesc foarte mult, dar cred că e mai bine să spun nu.

— Ţi-aş rămâne îndatorat dacă mi-ai face onoarea să te mai gândeşti până mâine la propunerea mea.

— Nu are rost.

— Totuşi, s-o lăsăm pe mâine.

— Foarte bine, răspunse moale Tuppence.

Până la Ritz, niciunul nu mai scoase o vorbă.

Tuppence urcă în camera ei. După înfruntarea cu personalitatea puternică a lui Julius se simţea epuizată moral. Se aşeză în faţa oglinzii şi îşi privi lung imaginea reflectată în ea.

— Proasto, murmură în cele din urmă, cu o grimasă. Prostuţo. Tot ce-ţi doreşti… Tot ce ai visat întotdeauna şi acum vii şi behăi un „nu” ca o oaie tâmpită. E singura ta şansă. De ce nu profiţi de ea? De ce nu o înhaţi? De ce nu te agăţi de ea? Ce vrei mai mult?

Ca răspuns la propriile-i întrebări, privirea îi căzu pe un mic instantaneu al lui Tommy ce stătea pe toaleta ei într-o ramă ponosită. Un moment se luptă cu ea însăşi, apoi, renunţând la pretenţiile ei de fată cu picioarele pe pământ, luă instantaneul şi-l duse la buze, izbucnind într-un plâns cu sughiţuri.

— Oh, Tommy, Tommy, bolborosi, te iubesc atât de mult… Şi poate n-am să te mai văd niciodată.

După cinci minute se ridică, îşi şterse nasul şi-şi aranjă părul.

— Asta e, îşi zise, aspru. Să privim lucrurile în faţă. Se pare că m-am îndrăgostit de un băiat tâmpit care, probabil nu dă doi bani pe mine. Aici se opri. În orice caz, reluă ea, de parcă ar fi vrut să convingă un auditoriu nevăzut, nu ştiu ce e în capul lui. Niciodată nu mi-a spus. Eram mereu înverşunată împotriva sentimentalismului… Şi iată-mă acum mai sentimentală ca oricine. Ce tâmpite sunt fetele! Întotdeauna am spus-o. Bănuiesc că am să dorm cu fotografia lui sub pernă şi am să-l visez toată noaptea. E cumplit să-ţi dai seama că nu-ţi respecţi principiile.

Tuppence scutură din cap cu tristeţe.

— Nu ştiu ce să-i spun lui Julius, asta e clar. Oh, ce prost mă simt! Va trebui să-i spun ceva… El e atât de american şi meticulos şi va insista asupra motivului. Mă întreb dacă chiar a găsit ceva în seif…

Gândurile lui Tuppence luară alt curs. Revăzu cu atenţie şi perseverenţă evenimentele ultimei nopţi. Se legau cumva de cuvintele enigmatice ale lui sir James…

Brusc, tresări puternic… Chipul i se albi. Ochii ei, cu pupilele larg dilatate, priveau fix înainte.

— Imposibil, murmură. Imposibil! Trebuie să fiu nebună chiar să mă şi gândesc la aşa ceva…

Monstruos… Şi, totuşi, aşa se explica totul…

După un moment de gândire, se aşeză şi scrise un bilet, cântărind fiecare cuvânt. În cele din urmă se declară satisfăcută şi-l băgă într-un plic pe care trecu adresa lui Julius. Porni pe culoar spre camera lui şi bătu la uşă. După cum se aşteptase, camera era goală. Lăsă plicul pe masă.

Când se întoarse un băiat o aştepta în faţa camerei ei.

— Aveţi o telegramă, domnişoară.

Tuppence o smulse după tavă şi o desfăcu repede. Apoi scose un ţipăt. Telegrama era de la Tommy!