Capitolul XIV. O consultaţie.

Nimic nu poate fi mai surprinzător şi mai de necrezut decât uşurinţa cu care sir James aranjă toate lucrurile. Doctorul acceptă pe loc teoria că doamna Vandemeyer luase din greşeală o supradoză de chloral. Se îndoi că ar fi fost necesară o anchetă. Dacă da, urma să-l anunţe pe sir James. Înţelese că doamna Vandemeyer era pe punctul de a pleca în străinătate şi îşi concediase servitoarele. Sir James şi tinerii lui prieteni erau la ea, într-o scurtă vizită, când doamna căzu brusc, iar ei îşi petrecură noaptea în apartament nevrând s-o lase singură.

Cunoşteau vreo rudă de-a ei? Nu cunoşteau, însă sir James se prezentă ca fiind avocatul ei.

Curând după aceea sosi o infirmieră să-şi preia îndatoririle, iar medicul părăsi clădirea blestemată.

— Şi acum ce facem? Întrebă Julius, disperat. Cred că am pierdut tot.

Sir James îşi mângâie bărbia gânditor.

— Nu, spuse el liniştit. Mai există şansa că doctorul Hall să ne poată spune ceva.

— Drace! Uitasem de el.

— Şansa e minimă, dar nu trebuie neglijată. Parcă v-am spus că stă la Metropole. Aş sugera să-l vizităm cât mai curând posibil. Ce-aţi zice s-o facem după o baie bună şi un mic dejun?

Rămase stabilit ca Tuppence, şi Julius să se întoarcă la Ritz, apoi să treacă pe la sir James să-l ia cu maşina. Programul, fu întocmai respectat, şi puţin după unsprezece, maşina trase în faţă la Metropole, întrebară de doctorul Hall şi un băiat plecă în căutarea lui. Câteva minute mai târziu, doctorul venea în grabă spre ei.

— Ne puteţi acorda câteva minute, doctore Hall? Întrebă sir James politicos. Daţi-mi voie să vă prezint domnişoarei Cowley. Pe domnul Hersheimmer cred că l-aţi cunoscut deja.

O luminiţă jucăuşă apăru în ochii doctorului când dădu mâna cu Julius.

— Ah, da, tânărul meu prieten din episodul cu pomul! Glezna e bine, nu?

— S-a vindecat datorită tratamentului dumneavoastră eficient, doctore.

— Şi problema sentimentală? Ha, ha!

— Sunt încă în căutare, spuse Julius, scurt.

— Ca să revenim la subiect, putem să discutăm ceva în particular? Întrebă sir James.

— Desigur. Cred că e pe aici o cameră unde putem vorbi, fără să fim deranjaţi.

O luă înainte, iar ceilalţi îl urmară. Se aşezară şi doctorul se uită întrebător la sir James.

— Doctore Hall, sunt foarte dornic să găsesc o tânără doamnă, în scopul de a obţine de la ea o depoziţie. Am motive să cred că, la un moment dat, s-a aflat în sanatoriul dumneavoastră din Bournemouth. Sper că nu încalc vreo etichetă profesională prin întrebările mele.

— Presupun că e o problemă de depunere de mărturie.

Sir James ezită o clipă, apoi răspunse:

— Da.

— Voi fi încântat să vă dau orice informaţie, dacă stă în puterile mele. Cum se numeşte tânăra doamnă? Domnul Hershefmmer m-a întrebat, din câte îmi amintesc de… Se întoarse spre Julius.

— Numele, spuse brutal sir James, practic nu contează. Mai mult ca sigur a fost internată sub un nume fals. Însă, aş dori să ştiu dacă o cunoaşteţi pe doamna Vandemeyer.

— Doamna Vandemeyer, din 20 South Audley Mansions? O cunosc oarecum.

— Nu sunteţi în temă cu ce s-a întâmplat?

— Ce vreţi să spuneţi?

— Nu ştiţi că doamna Vandemeyer a murit?

— Sfinte Doamne, habar n-aveam! Cum s-a întâmplat?

— A luat noaptea trecută o supradoză de chloral.

— Intenţionat?

— Din greşeală, se crede. N-aş vrea să mă pronunţ. Oricum, azi-dimineaţă a fost găsită moartă.

— Foarte ciudat. O femeie deosebit de frumoasă. Presupun că era prietenă cu dumneavoastră din moment ce sunteţi la curent cu toate acestea.

— Cunosc toate detaliile pentru că… Ei bine, eu am fost cel care a găsit-o moartă.

— Nu, zău! Spuse doctorul, privindu-l lung.

— Da, răspunse sir James mângâindu-şi gânditor bărbia.

— E într-adevăr o veste tristă, dar, scuzaţi-mă, nu văd ce legătură are cu problema de care vă interesaţi.

— Legătura constă în aceea că ne întrebăm dacă nu cumva doamna Vandemeyer v-a încredinţat spre îngrijire o tânără rudă de-a ei.

Julius se aplecă repede înainte.

— Aşa s-a şi întâmplat, răspunse doctorul liniştit.

— Sub numele de…?

— Janet Vandemeyer. Am înţeles că era nepoata doamnei Vandemeyer.

— Când a fost adusă?

— Din câte îmi amintesc, în iunie sau iulie 19.

— Era un caz de boală mintală?

— Era perfect sănătoasă, dacă la asta vă referiţi. Am înţeles de la doamna Vandemeyer că erau împreună pe „Lusitania” când vasul acela blestemat s-a scufundat şi, ca atare, fata a suferit un şoc cumplit.

— Deci, înseamnă că suntem pe drumul cel bun. Sir James privi în jur.

— Cum am mai spus, sunt un berbec! Mormăi Julius.

Doctorul îi privi pe toţi curios.

— Spuneaţi că doriţi să obţineţi de la ea o depoziţie? Dar dacă nu e în stare să o depună?

— Ce? Tocmai aţi spus că e perfect sănătoasă.

— Aşa şi este. Cu toate astea, dacă doriţi să depună vreo mărturie privind unele evenimente anterioare datei de 7 mai 1915, n-o să fie capabilă să v-o dea.

Se uitară la omuleţ stupefiaţi. Acesta dădu din cap vesel.

— Păcat, spuse el, mare păcat, mai ales că bănuiesc că-i o problemă serioasă, sir James. Dar, ăsta-i adevărul, nu vă poate spune nimic.

— Dar de pe, omule? La dracu cu toate astea, de ce?

Omuleţul îşi îndreptă privirea binevoitoare spre tânărul american.

— Pentru că Janet Vandemeyer suferă de o totală amnezie.

— Ce?

— Chiar aşa. Un caz interesant, un caz foarte interesant. Nu chiar neobişnuit, cum aţi putea crede. Mai există alte câteva cazuri identice. Ăsta e primul caz de acest gen de care m-am ocupat personal, şi trebuie să recunosc că este extrem de interesant. Satisfacţia omuleţului părea deplasată.

— Şi nu-şi aminteşte nimic, spuse încetişor sir James.

— Nimic de dinainte de 7 mai 1915. După această dată, memoria ei e tot atât de bună ca cea a dumneavoastră sau a mea.

— Care e primul lucru pe care şi-l aminteşte?

— Că a ajuns la ţărm cu supravieţuitorii. Totul înainte e alb. Nu ştia nici cum o cheamă, sau de unde venea, ori unde se afla. Nici măcar nu vorbea propria sa limbă.

— Dar asta-i ceva cu totul ieşit din comun! Afirmă Julius.

— Nu, dragul meu domn. În condiţiile sale, e ceva foarte normal. Sistemul nervos a suferit un şoc sever. Pierderea de memorie urmează aproape întotdeauna aceeaşi linie. Am sugerat să fie dusă la un specialist, bine-nţeles. Există la Paris un medic foarte bun, care studiază astfel de cazuri… Dar doamna Vandemeyer a respins ideea publicităţii care, desigur, se putea face pe marginea acestui caz.

— Îmi imaginez că s-ar fi făcut, spuse sir James, întunecat.

— Am fost de acord cu ea. Astfel de cazuri capătă notorietate. Iar fata era foarte tânără… Cred că avea nouăsprezece ani. Ar fi fost păcat ca infirmitatea ei să fie făcută publică… Putea să-i afecteze viitorul. Pe lângă asta, nu există vreun tratament special care se indică în asemenea cazuri. E doar o problemă de timp, de aşteptare.

— De aşteptare?

— Da, mai devreme sau mai târziu, memoria îi va reveni… Tot atât de brusc precum a dispărut. Însă, după toate probabilităţile, fata va fi uitat în întregime perioada anterioară şi viaţa ei va începe din punctul în care a lăsat-o… De la scufundarea „Lusitaniei”.

— Şi când vă aşteptaţi să survină asta?

Doctorul ridică din umeri.

— Ah, asta n-o pot spune. Uneori e o problemă de luni, alteori s-a întâmplat să dureze şi douăzeci de ani! Câteodată, un şoc poate pune la loc ce a luat celălalt şoc.

— Alt şoc, aşa? Rosti Julius, pe gânduri.

— Exact. A fost un caz în Colorado… Omuleţul continuă să sporovăiască volubil, plin de entuziasm.

Julius păru că nu ascultă. Se adâncise în gândurile sale şi stătea încruntat. Brusc, reveni din meditaţia sa adâncă şi bătu cu arătătorul atât de tare în tăblia mesei, încât tresăriră cu toţii, mai ales doctorul.

— Am găsit! Aş vrea, doctore, să vă cunosc părerea, ca medic, despre planul ce mi-a venit în minte. Să spunem că Jane ar urma să traverseze din nou eleşteul cu heringi, şi s-ar întâmpla acelaşi lucru. Submarinul, vasul care se scufundă, toată lumea e urcată în bărci… Şi aşa mai departe. N-ar putea ţine şmecheria? Nu i-ar face asta un ditamai cucui subconştientului ei, cum se zice în jargon, şi să-l facă să funcţioneze iar O. K.?

— O speculaţie foarte interesantă, domnule Hersheimmer. După părerea mea, ar putea avea succes. Din nefericire, nu avem condiţii ca lucrurile să se deşfăşoare aşa cum le-aţi imaginat.

— Nu în mod natural, doctore. Vorbeam de o regizare.

— Regizare?

— Păi da. Care e dificultatea? Închiriem un transatlantic…

— Un transatlantic! Murmură uşor doctorul Hall.

— Închiriem nişte pasageri, închiriem un submarin… Asta cred că-i singura dificultate. Guvernanţii sunt cam înguşti la minte când e vorba de maşinile lor de război. N-or să vrea să vândă primului venit. Şi totuşi, cred că se poate rezolva. Aţi auzit vreodată de cuvântul „mită”, domnule? Ei bine, mita funcţionează în toate timpurile! Socot că n-o să trebuiască să tragem cu adevărat cu torpile. Dacă fiecare aleargă de colo-colo şi se vaită suficient de zgomotos că vasul se scufundă, ar fi destul pentru o fată tânără şi inocentă ca Jane. În timpul ăsta, i se va pune un colac de salvare şi va fi grăbită spre o barcă încărcată cu artişti bine dresaţi, care să zbiere isteric… Aşa ar trebui să se regăsească unde era în mai 1915. Cum vi se pare, în linii generale?

Doctorul Hall se uită la Julius. Din privirea lui îţi dădeai seama de tot ce nu putea spune cu glas tare.

— Nu, răspunse Julius privirii aceleia, nu sunt nebun. Treaba e perfect posibilă. Asta se face zilnic în Statele Unite la filmări. N-aţi văzut pe ecran trenuri care se ciocnesc în filme? Care e diferenţa între a cumpăra un tren şi a cumpăra un transatlantic? Obţinem recuzita şi dumneavoastră puteţi merge înainte!

Doctorul Hall îşi recăpătă glasul.

— Dar cheltuiala, dragul meu domn? Vocea i se înălţă. Cheltuiala! Va fi uriaşă!

— Nu-mi fac deloc probleme de bani, explică simplu Julius.

Doctorul Hall întoarse o faţă rugătoare către sir James, care zâmbi uşor.

— Domnul Hersheimmer e foarte bogat… Chiar foarte bogat.

Privirea doctorului reveni la Julius, total schimbată. Nu mai era un tânăr excentric care avea obiceiul să cadă din pom. Ochii doctorului îl priveau cu respectul cuvenit unui om bogat.

— Un plan foarte remarcabil. Foarte remarcabil, murmură el. Filmele… Desigur. Pasiunea dumneavoastră, a americanilor, pentru cinema.

Foarte interesant. Mă tem că noi, aici, suntem cam în urmă cu metodele noastre. Şi chiar aveţi de gând să duceţi la îndeplinire acest plan?

— Pariaţi pe ultimul dolar că îl duc?

Doctorul îl crezu… Ceea ce era un compliment pentru naţionalitatea lui. Dacă un englez ar fi sugerat un asemenea lucru, ar fi avut mari dubii asupra sănătăţii lui mintale.

— Nu pot garanta vindecarea, preciză el. Poate ar trebui să-mi lămuresc mai bine lucrurile.

— Desigur, e în regulă, spuse Julius. Dumneavoastră doar aduceţi-o pe Jane, şi restul lăsaţi pe mine.

— Jane?

— Atunci, domnişoara Janet Vandemeyer. Să dăm un telefon la staţionarul dumneavoastră, chiar acum, şi să le cerem să ne-o trimită? Sau dau eu o fugă şi o aduc cu maşina?

Doctorul îl privi lung.

— Iertaţi-mă, domnule Hersheimmer. Credeam că aţi înţeles.

— Să înţeleg ce?

— Că domnişoara Vandemeyer nu mai e sub îngrijirea mea.