Capitolul XVI. Continuarea aventurilor lui Tommy.

Din bezna punctată cu junghiuri de foc, Tommy îşi reveni încetişor la viaţă. Când reuşi, în cele din urmă, să deschidă ochii, singurul lucru de care fu conştient era o durere chinuitoare în tâmple. Îşi dădea seama vag că se află într-un loc necunoscut. Unde era? Ce se întâmplase? Începu să clipească fără vlagă. Ăsta nu era dormitorul de la Ritz. Şi ce dracu se întâmplase cu capul lui?

— La naiba! Spuse, şi încercă să se ridice. Îşi adusese aminte. Se afla în casa sinistră din Soho. Scoase un geamăt şi căzu la loc. Printre genele abia întredeschise, începu să facă o recunoaştere atentă a locului.

— Îşi revine, remarcă un glas foarte aproape de urechea lui. Îl recunoscu pe dată ca fiind al bărbosului şi eficientului neamţ şi rămase artistic inert. Simţi că ar fi fost păcat să revină la viaţă prea repede; şi atâta timp cât durerea de cap nu i se mai potolea puţin, nu se simţea în stare să-şi vină cu totul în fire. Chinuit de durere, încercă să descifreze ce se întâmplase. Era limpede că, în timp ce asculta, cineva se năpustise asupra lui şi-l pocnise în cap. Acum ştiau că e spion. După toate probabilităţile, îl vor împuşca scurt. Nu încăpea nici un dubiu că era un loc izolat. Nimeni nu ştia unde se află, de aceea nu trebuia să se aştepte la vreun ajutor din afară, ci să se bazeze doar pe propriile sale forţe.

— Ei bine, iată-mă-s, îngână pentru sine şi repetă expresia de mai înainte: La naiba! De data asta reuşi să se ridice în capul oaselor.

Într-o clipă, neamţul fu lângă el şi-i puse un pahar la buze, ordonându-i scurt: „Bea”. Tommy se supuse. Tăria băuturii îi provocă un şoc, însă mintea i se limpezi ca prin minune.

Zăcea pe un divan, în camera în care avusese loc întrunirea. De-o parte a lui stătea neamţul, de cealaltă, portarul cu faţa de asasin, care îl lăsase să intre. Ceilalţi se aflau laolaltă la mică distanţă de el. Tommy observă că lipsea cineva. Omul cunoscut drept Numărul Unu îşi luase tălpăşiţa.

— Te simţi mai bine? Întrebă neamţul, în timp ce lua paharul gol.

— Da, mulţumesc, replică Tommy, cu voioşie.

— Ah, tinere prieten, eşti norocos că ai ţeasta atât de tare. Bunul Conrad a izbit zdravăn. Cu un semn din cap, arătă spre chipul drăcesc al portarului. Acesta mârâi.

Tommy făcu un efort şi îşi suci capul.

— Oh, spuse, deci tu eşti Conrad, nu-i aşa? Tăria ţestei mele e şi pentru tine un noroc. Când mă uit la tine, mă cuprinde mila că ar fi trebuit să încapi pe mâna călăului.

Bărbatul pufni, iar bărbosul spuse liniştit:

— Nu-l paşte nici un risc în privinţa asta.

— Cum vreţi, răspunse Tommy. Ştiu că moda e să dai fuga la poliţie. Într-o oarecare măsură, şi eu am încredere în ea.

Purtarea lui era nonşalantă în cel mai înalt grad. Tommy Beresford era unul dintre acei tineri englezi care nu se distingeau printr-o capacitate intelectuală aparte, dar care îşi juca cu toată dibăcia ultima carte în ceea ce se cheamă „un loc izolat”. Timiditatea lui nativă şi precauţia căzură ca o pereche de mănuşi. Tommy înţelegea perfect că şansa de a evada stătea doar în prezenţa sa de spirit şi, sub masca aceea de indiferenţă, creierul său lucra febril.

Glasul rece al neamţului reluă discuţia:

— Ai ceva de spus înainte de, a fi omorât ca spion?

— Doar o grămadă de lucruri, răspunse Tommy cu seninătatea de mai înainte.

— Negi că ascultai la uşă?

— Nu. Într-adevăr, trebuie să-mi cer, zău, scuze… Dar, conversaţia voastră era atât de interesantă încât mi-a învins scrupulele.

— Cum ai pătruns aici?

— Datorită dragului Conrad, aici de faţă. Tommy zâmbi dezaprobator spre el. Ezit să vă sugerez să scoateţi la pensie un servitor credincios, însă ar trebui cu adevărat să aveţi un câine de pază mai bun.

Conrad mârâi neputincios şi rosti ţâfnos, în timp ce bărbosul se întorcea spre el.

— Ştia parola. De unde era să bănuiesc?

— Da, se amestecă Tommy. De unde era să bănuiască? Nu-l certa pe bietul amic. Gestul lui nechibzuit mi-a dat posibilitatea de a avea plăcerea să vă văd pe toţi la faţă.

Avu impresia că vorbele lui stârniseră o anumită nemulţumire printre cei din grup, însă autoritarul neamţ îi potoli cu o mişcare a mâinii.

— Morţii nu vorbesc, spuse el calm.

— Oh, dar eu nu-s încă mort! Răspunse Tommy.

— Vei fi curând, prietene, zise germanul.

Un murmur de încuviinţare se auzi dinspre grup. Inima lui Tommy bătu mai repede, însă fermecătoarea-i nepăsare nu-l părăsi.

— Nu cred, răspunse hotărât. Aş avea o puternică obiecţie în faţa morţii.

Din cât văzu în privirea unuia dintre paznicii săi, îi lăsase cu gura căscată.

— Ne-ai putea da un motiv pentru care nu o să te omorâm? Întrebă neamţul.

— Mai multe, replică Tommy. Ascultă, m-ai întrebat o grămadă de treburi. În schimb, lasă-mă să te întreb şi eu ceva. De ce nu m-aţi omorât înainte de a-mi fi recăpătat cunoştinţa?

Neamţul ezită, iar Tommy profită de avantajul oferit.

— Pentru că nu ştiaţi cât de multe cunosc… Şi de unde am obţinut informaţiile. Dacă mă omorâţi acum, nu o să aflaţi niciodată.

Însă asta fu mai mult decât putea Boris să suporte. Înaintă, agitându-şi braţele.

— Javra dracului de spion! scrâşni el. Te omorâm ca pe-un câine. Omorâţi-l! Omorâţi-l!

Urmă un ropot de aplauze.

— Auzi? Întrebă neamţul, cu ochii la Tommy. Ce zici de asta?

— Ce zic? Tommy ridică din umeri. O şleahtă de proşti. Mai bine şi-ar pune câteva întrebări. Cum am pătruns aici? Amintiţi-vă că dragul de Conrad a spus: „ştia parola”, nu-i aşa? De unde o ştiam? Doar nu o să credeţi că am suit întâmplător treptele şi am rostit primul lucru ce mi-a venit în minte.

Tommy fu mulţumit de argumentaţia discursului său. Regreta doar că nu era şi Tuppence de faţă ca să-l aprecieze la justa valoare.

— Asta-i drept, spuse brusc muncitorul. Tovarăşi, am fost trădaţi! Se înălţă un murmur de indignare. Tommy le zâmbi încurajator.

— Aşa e mai bine. Cum puteţi spera să reuşiţi în vreo acţiune fără să vă folosiţi creierul?

— Ai să ne spui tu cine ne-a trădat, zise neamţul. Însă asta nu o să te salveze… Oh, nu! Ai să ne spui tot ce ştii. Boris, pe care-l vezi aici, cunoaşte nişte metode foarte drăguţe de a face oamenii să vorbească.

— Ştiu! Exclamă Tommy, dispreţuitor, luptându-se cu sentimentul extrem de neplăcut că i se face o gaură în stomac. Nici n-o să mă torturaţi, nici n-o să mă ucideţi.

— Şi de ce nu? Întrebă Boris.

— Pentru că ar însemna să omorâţi găina care face ouă de aur, răspunse liniştit Tommy.

Urmă un moment de tăcere. Încrederea de nezdruncinat a lui Tommy părea să câştige teren, în cele din urmă. Nu mai erau atât de siguri pe ei. Bărbatul în haine ponosite se uită cercetător la Tommy.

— Ne trage pe sfoară, Boris, zise el, calm.

Tommy îl urî. Îi citise, oare, gândurile?

Neamţul se întoarse brutal spre Tommy.

— Ce vrei să spui?

— Ce crezi că vreau să spun? Pară Tommy, chinuindu-şi disperat mintea.

Brusc, Boris înaintă şi întinse autoritar degetul spre Tommy.

— Vorbeşte, porc de englez… Vorbeşte!

— Nu te mai agita aşa, prietene dragă, răspunse Tommy, calm. Asta-i rău, la voi, străinii. Nu ştiţi să vă păstraţi calmul. Te întreb, arăt eu ca unul care crede că ultima şansă a voastră e să mă omorâţi?

Privi încrezător în jur, bucuros că ei nu-i puteau auzi bătăile inimii provocate de minciuna pe care o spusese.

— Nu, recunoscu în cele din urmă Boris, mohorât, nu arăţi.

— Mulţumesc Domnului că nu-i un cititor al gândurilor”, îşi zise Tommy. Cu glas tare, rosti:

— Şi de ce sunt atât de încrezător? Pentru că ştiu ceva care mă pune în postura de a vă propune un târg.

— Un târg? Bărbosul îl privi ascuţit.

— Da, un târg. Viaţa şi libertatea mea în schimbul… Se opri.

— În schimbul a ce?

Grupul se îngrămădi spre el. S-ar fi putut auzi căzând chiar un ac.

Tommy vorbi fără grabă.

— A hârtiilor pe care Danvers le-a adus din America pe „Lusitania”.

Efectul vorbelor sale fu electrizant. Toţi săriră în picioare. Neamţul le făcu semn să se dea înapoi. Se aplecă peste Tommy, cu chipul roşu de emoţie.

— Himmel! Deci, le ai?

Cu un calm magistral, Tommy scutură din cap.

— Atunci ştii unde sunt? Insistă neamţul.

Tommy clătină din nou din cap.

— Nici măcar.

— Atunci… Atunci… Supărat şi nedumerit, neamţul nu-şi găsea cuvintele.

Tommy privi în jur. Pe chipul fiecăruia era supărare şi zăpăceală, însă calmul siguranţei sale îşi făcu efectul… Nimeni nu se îndoia că vorbele lui ascundeau ceva.

— Nu ştiu unde sunt hârtiile… Însă cred că le pot găsi. Am o idee…

— Ptiu!

Tommy îşi înălţă capul şi înăbuşi murmurul de protest.

— Am numit-o idee… Dar sunt foarte sigur de faptele mele… Fapte care îmi sunt cunoscute doar mie. În orice caz, ce aveţi de pierdut? Dacă eu voi aduce hârtiile… Voi îmi garantaţi viaţa şi libertatea. Facem târgul?

— Şi dacă refuzăm? Rosti liniştit neamţul.

Tommy se lăsă pe spate pe divan.

— Până pe 29, sunt mai puţin de două săptămâni, rosti el gânditor.

O clipă, neamţul ezită. Apoi îi făcu un semn lui Conrad.

— Du-l în camera cealaltă.

După cinci minute, Tommy stătea pe patul din camera mizerabilă de alături. Inima îi bătea violent. Riscase totul. Ce urmau să decidă? Şi, în timp ce întrebarea asta înnebunitoare îi stăruia în minte, îşi bătea joc de Conrad, făcându-l pe antipaticul portar să se înfurie până la a-şi pierde minţile.

În cele din urmă uşa se deschise şi neamţul îi porunci lui Conrad să se întoarcă.

— Să sperăm că judecătorul nu şi-a pus boneta neagră, remarcă Tommy, uşuratic. În regulă, Conrad, du-mă. Prizonierul e la bară, domnilor!

Neamţul stătea din nou la masă. Îi făcu semn lui Tommy să se aşeze în faţa lui.

— Acceptăm condiţiile, rosti răguşit. Hârtiile trebuie să ne parvină înainte de a fi eliberat.

— Eşti tâmpit! Rosti prietenos Tommy. Cum crezi că am să pot să le caut dacă mă ţii aici, legat de picioare?

— Dar la ce te aştepţi?

— Trebuie să am libertatea de a mă ocupa de afacerea asta aşa cum ştiu eu.

Neamţul râse.

— Ne crezi nişte ţânci să te lăsăm să pleci de aici în schimbul unui sac de promisiuni?

— Nu, răspunse Tommy pe gânduri. Deşi infinit mai simplu pentru mine, n-am crezut cu adevărat că veţi fi de acord cu planul ăsta. Foarte bine, trebuie să ajungem la un compromis. Ce-ar fi să-l puneţi pe micuţul Conrad să mă însoţească? E un tovarăş de încredere şi are un pumn oricând gata să lovească.

— Preferăm să rămâi aici, răspunse neamţul, rece. Unul din numerele noastre îţi va urma întocmai instrucţiunile. Dacă operaţiunile sunt complicate, va veni la tine cu un raport şi ai să-l poţi instrui ce să facă în continuare.

— Mă legaţi de mâini, protestă Tommy. E o afacere foarte delicată şi e foarte posibil ca prietenul nostru s-o dea în bară şi atunci ce-am să mai pot face? Nu cred că vreunul dintre voi are vreun dram de tact.

Neamţul răpăia cu degetul în masă.

— Astea sunt condiţiile noastre. Altfel, moartea!

Tommy se lăsă obosit pe spate.

— Îmi place stilul vostru. Scurt, dar atractiv. Aşa să fie, deci. Însă un lucru e esenţial, trebuie să văd fata.

— Care fată?

— Jane Finn, bine-nţeles.

Celălalt îl privi curios câteva clipe, apoi rosti încetişor, de parcă îşi alegea cu grijă cuvintele:

— Nu ştii că ea nu-ţi poate spune nimic?

Inima lui Tommy bătu puţin mai repede. Va reuşi să stea faţă în faţă cu fata pe care o căuta?

— N-am să-i cer să-mi spună nimic, rosti el liniştit. Adică, nu cu prea multe vorbe.

— Atunci, de ce s-o vezi?

Tommy nu răspunse imediat.

— Să-i văd faţa când am să-i pun o întrebare, spuse într-un târziu.

În ochii neamţului apăru din nou acea privire pe care Tommy nu o prea înţelegea.

— Nu o să fie în stare să-ţi răspundă la întrebare.

— Asta nu contează, mă interesează doar să-i văd faţa când am să i-o pun.

— Şi crezi că asta îţi va spune ceva? Râse scurt, neplăcut. Mai mult ca oricând, Tommy simţi că undeva era ceva ce-i scăpa, pe care nu-l putea înţelege. Neamţul îl privi cercetător. La urma urmei, mă întreb dacă chiar ştii atât de multe precum ne închipuim noi, spuse el încetişor.

Tommy îşi simţi poziţia periclitată. Puterea de influenţă i se micşorase puţin. Era uimit. Ce spusese greşit? Vorbi, sub un impuls de moment:

— Se poate să fie lucruri pe care voi să le ştiţi, iar eu nu. Nu am pretenţia că sunt la curent cu toate detaliile acţiunilor voastre, dar tot aşa de bine am şi eu ceva în mânecă, despre care să nu ştiţi voi. Şi tocmai asta mă face să fiu deasupra voastră. Danvers a fost un tip al dracului de deştept. Se opri, de parcă ar fi spus prea mult.

Însă chipul neamţului se lumină puţin.

— Danvers, murmură el. Înţeleg… Se opri o clipă, apoi îi ordonă lui Conrad: Ia-l de aici. Sus… Ştii tu.

— Stai puţin, spuse Tommy. Cum rămâne cu fata?

— Probabil că asta se poate aranja.

— Trebuie.

— Ne vom gândi. O singură persoană poate decide în privinţa asta.

— Cine? Întrebă Tommy, deşi cunoştea răspunsul.

— Domnul Brown…

— Pot să-l văd?

— Poate.

— Mişcă, spuse brutal Conrad.

Tommy se ridică supus. După ce ieşiră pe uşă, temnicerul lui îi arătă s-o ia în sus pe scări, el urmându-l îndeaproape. La etajul de sus, Conrad deschise o uşă şi Tommy păşi într-o încăpere mică. Conrad aprinse o lampă de gaz şuierătoare, apoi ieşi. Tommy auzi zgomotul cheii răsucite în broască.

Începu să-şi examineze temniţa. Era o cameră mai mică decât cea de jos, iar atmosfera aici avea ceva deosebit de apăsător. Atunci îşi dădu seama că nu existau ferestre. Începu să-i dea ocol. Pereţii erau groaznic de murdari, ca de altfel totul. Patru tablouri, reprezentând scene din „Faust”, atârnau strâmb pe perete. Margareta cu cutia ei de bijuterii, scena bisericii, Siebel şi florile sale, şi Faust cu Mefisto. Ultimul i-l aduse din nou în minte pe domnul Brown. În această cameră încuiată şi etanşă, cu uşa ei grea bine ferecată, se simţea rupt de lume şi sinistra putere a vicleanului criminal părea şi mai reală. Dacă ar fi strigat, nu l-ar fi auzit nimeni. Locul era un mormânt viu…

Cu un efort, Tommy se adună. Se trânti pe pat şi începu să reflecteze. Capul îl înjunghia îngrozitor, în plus, îi era foame. Liniştea locului era dezolantă.

„În orice caz”, încercă Tommy să se înveselească, „am să-l văd pe şef… pe misteriosul domn Brown şi, cu un pic de noroc, am să-i păcălesc s-o văd şi pe misterioasa Jane Finn. După asta…”

După asta Tommy fu silit să recunoască faptul că perspectiva era sumbră.