Capitolul VI. Un plan de luptă.

Evenimentele următoarei jumătăţi de oră aruncară totul în ceaţă. E suficient a se spune că la Scotland Yard nu exista nici o persoană cu numele de „Inspectorul Brown”. Fotografia lui Jane Finn, care ar fi fost extrem de valoroasă în a ajuta poliţia să dea de urma fetei, era pierdută fără speranţa de a mai fi recuperată. „Domnul Brown” triumfase din nou.

Efectul imediat al acestei răsturnări de situaţii fu o apropiere între Julius Hersheimmer şi „Tinerii Aventurieri”. Toate barierele dintre ei căzură la pământ, iar Tuppence şi Tommy aveau impresia că-l cunoşteau de când lumea pe tânărul american. Abandonară discreta reticenţă a „agenţilor particulari” şi-i povestiră întreaga istorie a asociaţiei lor, ceea ce îl făcu pe tânăr să se declare „mortal de amuzat”.

Când istorisirea luă sfârşit, se întoarse spre Tuppence.

— Mereu am trăit cu impresia că fetele din Anglia sunt doar nişte mironosiţe demodate şi dulci, dar incapabile să facă un pas fără să fie însoţite de vreun servitor sau vreo mătuşă. Cred că am rămas puţin în urmă!

Urmarea acestor destăinuiri confidenţiale fu că Tuppence şi Tommy îşi stabiliră reşedinţa la Ritz, pentru ca, aşa cum afirmase Tuppence, să poată menţine neîntreruptă legătura cu singura rudă în viaţă a lui Jane Finn. „Şi aşa fiind, adăugase Tuppence, nimeni n-ar putea bombăni în privinţa cheltuielilor!”

Nimeni nu bombăni, ceea ce însemnă mare lucru.

— Şi acum, spuse tânăra doamnă, a doua zi după instalare, la lucru!

Domnul Beresford puse jos „Daily Mail” pe care îl citea, şi aplaudă cu o energie oarecum deplasată. Se potoli la politicoasa invitaţie a colegei sale de a nu fi măgar.

— Lasă lenea Tommy, trebuie să facem ceva ca să ne merităm banii.

Tommy oftă.

— Da, mă tem că nici măcar dragul nostru guvern n-o să ne întreţină ca să lenevim pe veci la Ritz.

— Tocmai din cauza asta, cum spuneam, trebuie să facem ceva.

— Ei bine, rosti Tommy luând din nou „Daily Mail”, fă-o! N-am să te opresc.

— Ştii, continuă Tuppence, mă gândeam…

Fu întreruptă de un nou ropot de aplauze.

— Îţi stă foarte bine să faci pe măscăriciul, Tommy. Asta nu presupune nici un efort din partea creierului tău cât o nucă.

— Constituţia mea, Tuppence, constituţia mea! Ea nu-mi permite să întreprind nimic înainte de ora unsprezece dimineaţa.

— Tommy, vrei să-ţi dau cu ceva în cap? Este absolut esenţial să schiţăm fără întârziere un plan de bătaie.

— Bravo, bravo!

— Ei bine, hai să-l întocmim.

Tommy lăsă în cele din urmă ziarul.

— Ai ceva din simplitatea adevăratelor mari minţi, Tuppence. Dă-i bătaie, te ascult.

— Pentru început, spuse Tuppence, ce avem până acum?

— Absolut nimic! Răspunse vesel Tommy.

— Greşit! Tuppence ridică energic un deget. Avem două indicii clare.

— Care sunt alea?

— Primul indiciu: cunoaştem un membru al bandei.

— Whittington?

— Da. L-aş recunoaşte oriunde.

— Hm, exclamă Tommy cu îndoială. Eu nu l-aş numi chiar indiciu. Nu ştii unde să-l cauţi şi există doar o şansă la o mie să dai de el din întâmplare.

— Nu-s de aceeaşi părere, replică Tuppence, îngândurată. Am observat adesea că o dată întâmplate, coincidenţele continuă să se repete în cel mai extraordinar mod cu putinţă. Aş spune că e vreo lege a naturii pe care n-am desluşit-o încă. Totuşi, ai dreptate, nu ne putem baza pe asta. Însă, există anumite locuri în Londra în care, mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi revine. Piccadilly Circus, de pildă. Una dintre ideile mele era să-mi stabilesc un stand acolo cu un coş de stânjenei.

— De ce nu cu mâncare? Întrebă Tommy, practic.

— Ce tipic bărbătesc! Doar mâncarea contează?

— Ce-i rău în asta? Tocmai ai topit un mic dejun straşnic. Nimeni n-are un apetit mai bun ca al tău, Tuppence, iar la ora ceaiului n-ai să mănânci stânjenei, narcise şi de-alde astea. Acum, sincer, nu găsesc ideea prea grozavă. S-ar putea ca Whittington să nu fie deloc în Londra.

— Asta-i adevărat. Oricum, indiciul al doilea mi se pare mai promiţător.

— Să-l auzim.

— Nu-i mare lucru. Doar un nume de botez: Rita. Whittington l-a menţionat în ziua aceea.

— Propui un nou anunţ: „Se caută o escroacă ce răspunde la numele de Rita”?

— Nu. Propun să raţionăm logic. Acel bărbat, Danvers, a fost urmărit tot drumul, nu-i aşa? Şi e mult mai probabil să fi făcut-o o femeie decât un bărbat…

— Nu pricep nimic.

— Sunt absolut sigură că a fost o femeie şi încă una foarte arătoasă, continuă Tuppence, calmă.

— Dacă-i vorba de aceste elemente tehnice, mă închin în faţa deciziilor tale, mormăi Tommy.

— E cert că această femeie, oricine ar fi fost ea, a fost salvată.

— De unde ştii?

— Dacă n-ar fi fost, cum s-ar fi aflat că Jane Finn preluase hârtiile?

— Corect. Continuă Sherlock!

— Există numai o şansă, admit că e o singură şansă, că această femeie să fi fost „Rita”.

— Şi dacă-i aşa?

— Dacă-i aşa, trebuie să căutăm printre supravieţuitorii de pe „Lusitania” până dăm de ea.

— Înseamnă că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să obţinem o listă cu supravieţuitorii.

— O am. Am scris o listă mare cu problemele pe care vroiam să le ştiu şi i-am trimis-o domnului Carter. Am primit azi-dimineaţă răspunsul lui, şi, printre altele, acesta cuprindea şi o declaraţie oficială cu privire la cei salvaţi de pe „Lusitania”. Ce zici de isteţimea micuţei Tuppence?

— Nota maximă pentru operativitate, zero pentru modestie. Dar întrebarea e: Există vreo „Rita” pe listă?

— Tocmai asta nu ştiu, mărturisi Tuppence.

— Nu ştii?

— Nu. Uite aici. Se aplecară amândoi deasupra listei. Vezi, sunt date prea puţine nume de botez. Aproape toate sunt Dna… sau Dra…

Tommy aprobă:

— Asta complică lucrurile, murmură el, gânditor.

Tuppence se scutură în felul ei caracteristic de „terrier”.

— Ei bine, nu ne rămâne decât s-o pornim de aici, asta-i tot. Vom începe cu zona Londrei. Tu doar notează adresele tuturor femeilor care locuiesc în Londra sau în împrejurimi, până îmi pun eu pălăria.

Cinci minute mai târziu tânăra pereche se afla în Piccadilly şi după alte câteva secunde un taxi îi purta către Laurels, Glendower Road, nr. 7, reşedinţa doamnei Edgar Keith, al cărui nume figura primul pe lista celor şapte adrese din buzunarul lui Tommy.

Laurels era o casă dărăpănată, retrasă de!A stradă, cu câteva tufe prăpădite menite să susţină iluzia unei grădini în faţă. Tommy plăti taxiul şi o conduse pe Tuppence spre uşă. Când ea se pregătea să sune, el îi apucă mâna.

— Ce ai de gând să spui?

— Ce am de gând să spun? Păi, am să spun… Oh, dragă, nu ştiu, e foarte penibil.

— Asta ştiu şi eu, răspunse Tommy cu satisfacţie. Ce femeiesc! Nici o măsură de prevedere! Acum dă-te la o parte şi uită-te la uşurinţa cu care doar bărbaţii rezolvă situaţia. Apăsă pe butonul soneriei. Tuppence se retrase într-un loc corespunzător.

O servitoare şleampătă, cu faţa extrem de murdară şi o pereche de ochi pe măsură, deschise uşa.

— Bună dimineaţa, spuse vesel Tommy, scoţând la iveală un carnet şi un creion. Din partea consiliului districtual Hampstead. Noul registru de votare. Doamna Edgar Keith locuieşte aici, nu-i aşa?

— Daaa, răspunse servitoarea.

— Numele de botez? Întrebă Tommy gata să scrie.

— A d-nei? Eleonor Jane.

— Eleonor, silabisi Tommy. Ceva fii sau fiice peste douăzeci şi unu de ani?

— Ţst!

— Mulţumesc. Tommy închise repede carnetul. Bună ziua.

Servitoarea rosti prima ei frază:

— Credeam că aţi venit pentru gaze, spuse, şi trânti uşa.

Tommy se alătură complicei sale.

— Ai văzut, Tuppence? O joacă de copii pentru o minte de bărbat.

— Nu mă deranjează să recunosc că, pentru prima oară, ai punctat magistral. Nu m-aş fi aşteptat de la tine.

— Bună găselniţă, nu-i aşa? Şi o putem repeta la infinit.

Ora prânzului îl găsi pe tânărul cuplu atacând cu aviditate o friptură cu cartofi prăjiţi într-o obscură braserie. Colecţionaseră o Gladys Mary şi o Marjorie, se bosumflaseră în faţa unei schimbări de adresă şi se văzuseră siliţi să asculte o lungă prelegere despre dreptul la vot universal din partea unei vioaie doamne americane al cărui prenume era Sadie.

— Ah! Spuse Tommy trăgând o duşcă zdravănă de bere, mă simt mai bine. Care-i următorul traseu?

Carnetul zăcea pe masă, între ei. Tuppence îl deschise.

— Doamna Vandemeyer, citi ea, 20 South Audley Mansions. Domnişoara Wheeler, 43 Clapington Road, Battersea. E servitoarea unei doamne, din cât îmi amintesc, aşa că, probabil n-o s-o găsim acolo, şi, oricum, nu e posibil să fie ea.

— Atunci, înţeleg că doamna din Mayfair este prima indicată s-o vizităm.

— Tommy, încep să mă descurajez.

— Fruntea sus, băbuţo. Doar am ştiut că nu avem mari şanse. Şi, în orice caz, abia am început. Dacă o dăm în bară în Londra, ne aşteaptă un minunat tur al Angliei, Irlandei şi Scoţiei.

— Adevărat, spuse Tuppence reînsufleţindu-se. Şi toate cheltuielile plătite! Dar, oh, Tommy, mie îmi place ca lucrurile să meargă repede. Până acum aventurile s-au ţinut lanţ, însă în dimineaţa asta m-am plictisit de moarte.

— Trebuie să-ţi înăbuşi pornirea asta pentru senzaţii vulgare, Tuppence. Aminteşte-ţi că dacă domnul Brown e într-adevăr aşa cum se spune, e de mirare că nu ne-a făcut încă felul. E o propoziţie bună, chiar cu un oarecare efect literar.

— Într-adevăr eşti mult mai îngâmfat decât mine… Şi ai mai puţine motive! Hm! Însă e chiar ciudat că domnul Brown nu şi-a descărcat furia pe noi. (Vezi, şi eu pot s-o spun.) Ne continuăm drumul nestingheriţi.

— Probabil crede că nu merită să-şi pună mintea cu noi, sugeră Tommy, simplu.

Tuppence recepţionă remarca foarte nemulţumită.

— Ce oribil eşti, Tommy! Exact ca şi cum n-am conta.

— Iartă-mă Tuppence! Am vrut să spun că noi lucrăm precum cârtiţele, la întuneric, şi că el habar n-are de schemele noastre mortale. Ha, ha!

— Ha, ha! Îl imită Tuppence şi se ridică.

South Audley Mansions era un bloc impozant, chiar în faţa lui Park Lane. Numărul 20 era la etajul al doilea.

De data asta Tommy acţionă cu abilitatea pe care ţi-o dă practica. Turui formula în faţa unei femei în vârstă care arăta mai degrabă a intendentă decât a servitoare.

— Numele de botez?

— Margaret.

Tommy îl transcrise silabisându-l, dar cealaltă îl întrerupse.

— Nu, „gue”.

— Oh, Marguerite; înţeleg, scris pe franţuzeşte. Se opri, apoi aruncă la plesneală: O aveam trecută pe Rita Vandemeyer, dar presupun că nu e corect.

— De cele mai multe ori aşa i se spune, domnule, dar numele ei e Marguerite.

— Mulţumesc. Asta-i tot. Bună ziua.

Abia stăpânindu-şi emoţia, Tommy o luă la fugă pe scări, în jos. Tuppence îl aştepta la colţul scării.

— Ai auzit?

— Da. Oh, Tommy!

Tommy o mângâie pe braţ cu simpatie.

— Ştii, băbuţo. Şi eu simt acelaşi lucru.

— E… E atât de minunat să te gândeşti la lucruri… Care se petrec cu adevărat!

— Strigă Tuppence cuprinsă de entuziasm.

Mâna ei era încă în cea a lui Tommy. Ajunseseră în holul de la intrare. Deasupra lor, pe scări, se auzeau paşi şi voci.

Brusc, spre surprinderea lui Tommy, Tuppence îl trase într-un mic spaţiu întunecos de lângă lift.

— Ce…

— Stt!

Doi bărbaţi coborâră treptele şi se îndreptau spre ieşire. Mâna lui Tuppence îi strânse mai puternic braţul lui Tommy.

— Repede… Urmăreşte-i. Eu nu îndrăznesc. Ar putea să mă recunoască. Nu ştiu cine e celălalt, dar cel mai înalt dintre ei este Whittington.