Capitolul XIII. Veghea.

Sir James se năpusti pe lângă Julius şi se aplecă asupra femeii căzute.

— Inima, spuse el apăsat. Văzându-ne apărând aşa brusc, trebuie să îi suferit un şoc. Coniac… Şi repede, altfel ne scapă printre degete.

Julius se repezi spre lavoar.

— Nu acolo, spuse Tuppence peste umăr. În dulapul din sufragerie. A doua uşă pe culoar.

Sir James şi Tuppence o ridicară pe doamna Vandemeyer şi o aşezară pe pat. O stropiră cu apă pe faţă, dar fără rezultat. Avocatul îi luă pulsul.

— E pe ducă, murmură el. Prietenul dumitale ar face bine să se grăbească cu coniacul ăla.

În acea clipă Julius reveni în cameră, ducând un pahar pe jumătate plin cu alcool şi-l înmână lui sir James. În timp ce Tuppence îi ţinea capul, el încercă să-i strecoare câteva picături printre buzele strânse, în cele din urmă, femeia deschise cu greu ochii. Tuppence îi duse paharul la gură.

— Beţi asta.

Doamna Vandemeyer se supuse. Coniacul îi readuse culoarea în obrajii palizi şi o revigoră într-un mod fantastic. Încercă să se ridice… Apoi căzu pe spate cu un geamăt, mâna atârnându-i într-o parte.

— Inima, şopti ea. Nu trebuie să vorbesc.

Zăcea pe spate cu ochii închişi.

Sir James îşi ţinu degetele pe încheietura ei încă un timp, apoi se ridică clătinând din cap.

— E mai bine acum.

Toţi trei se retraseră într-o parte şi începură să vorbească pe un ton jos. Fiecare era conştient de situaţie. Era limpede că, deocamdată, problema interogării femeii era scoasă din cauză. Pentru un timp, erau neputincioşi.

Tuppence povesti cum doamna Vandemeyer se arătase dispusă să divulge identitatea domnului Brown şi că-şi dăduse acordul să descopere şi să le spună unde era deţinută Jane Finn. Julius era fericit.

— Perfect, domnişoară Tuppence. Splendid! Cred că doamna va avea dimineaţă suta de mii de lire, dacă va vorbi peste noapte. În privinţa asta nu-i nici o problemă. Pun pariu că nu va vorbi sub nici o formă până nu va vedea banii în numerar.

Era o mare doză de bun simţ în vorbele lui şi Tuppence simţi o uşoară alinare.

— E drept ce spui dumneata, rosti sir James pe gânduri. Oricum, trebuie să mărturisesc că aş fi vrut să nu fi intervenit tocmai în clipa aceea. Acum nu avem încotro, nu ne rămâne decât să aşteptăm până dimineaţă.

Privi spre trupul inert de pe pat. Doamna Vandemeyer zăcea pasivă cu ochii închişi. Sir James scutură din cap.

— Ei bine, rosti Tuppence într-o încercare de a înveseli atmosfera, vom aştepta până dimineaţă, asta-i tot.

— Ce părere ai dacă l-am lăsa pe băiatul acela isteţ al dumitale, de pază?

— Albert? Dar, presupunând că ea şi-ar reveni şi ar încerca s-o şteargă, Albert n-ar putea s-o oprească.

— Cred că n-ar renunţa aşa de uşor la dolari.

— Ar renunţa. Părea foarte înspăimântată de „domnul Brown”.

— Ce? S-a speriat cu adevărat de el?

— Da. S-a uitat în jur şi a spus că până şi pereţii au urechi.

— Poate s-a referit la un microfon, rosti Julius cu interes.

— Domnişoara Tuppence are dreptate, spuse liniştit sir James. Nu trebuie să părăsim apartamentul… Chiar şi numai spre binele doamnei Vandemeyer.

Julius îl privi lung.

— Credeţi că el ar veni după ea? Până dimineaţă nu e decât o noapte. De unde ar putea afla?

— Ai uitat propria dumitale sugestie în legătură cu microfonul? Întrebă sec sir James. Avem de-a face cu un adversar redutabil. Cred că, dacă am acţiona cu toţii cu mare grijă, ar fi un prilej nemaipomenit să punem mâna pe el. Dar nu trebuie să neglijăm nici o metodă de precauţie. Avem un martor important, care, însă, trebuie bine păzit. I-aş sugera domnişoarei Tuppence să se ducă la culcare, iar dumneata şi cu mine, domnule Hersheimmer, vom sta de veghe, pe rând.

Tuppence era pe punctul de a protesta când, aruncându-şi ochii spre pat, o văzu pe doamna Vandemeyer cu ochii întredeschişi şi cu o expresie atât de înspăimântată şi îndărătnică pe faţă, încât cuvintele îi îngheţară pe buze.

O clipă se întrebă dacă leşinul şi criza de inimă fuseseră un mare bluf, dar, amintindu-şi paloarea cadaverică, respinse ideea. În timp ce o privea, expresia aceea dispăru ca prin minune, şi doamna Vandemeyer zăcea inertă şi nemişcată ca mai înainte. O clipă fetei i se păru că visase. Totuşi, se hotărî să fie în alertă.

— Ei bine, cred c-ar fi mai bine să ne mai mişcăm puţin şi să ieşim de aici.

Ceilalţi îi împărtăşiră sugestia. Sir James luă din nou pulsul doamnei Vandemeyer.

— E perfect satisfăcător, îi spuse cu glas încet lui Tuppence. După ce se va odihni o noapte, va fi în regulă.

Fata ezită un moment lângă pat. Intensitatea expresiei pe care o surprinsese, o impresionase profund. Doamna Vandemeyer ridică pleoapele. Părea că se chinuie să spună ceva. Tuppence se aplecă asupra ei.

— Nu… Pleca… Păru incapabilă să continuie, murmurând ceva ce semăna cu „somn”. Apoi, încercă din nou.

Tuppence se aplecă şi mai mult. Era doar o suflare.

— Domnul… Brown… Glasul se frânse.

Însă ochii pe jumătate închişi păreau încă să transmită un mesaj agonic.

Mişcată de un impuls brusc, fata spuse repede:

— N-am să părăsesc apartamentul. Voi sta trează toată noaptea. O undă de uşurare licări în ochii femeii, înainte ca pleoapele să i se închidă. În aparenţă, doamna Vandemeyer dormea. Însă cuvintele ei treziseră în Tuppence o nouă nelinişte. Ce vrusese să spună prin şoapta aceea „domnul Brown”? Tuppence se surprinse privind nervoasă peste umăr. Şifonierul mare se profila într-o manieră sinistră în faţa ochilor ei. Un bărbat s-ar fi putut ascunde cu mare uşurinţă în el… Pe jumătate ruşinată de sine însăşi, Tuppence trase uşile şi privi înăuntru.

Bine-nţeles… Nu era nimeni. Se aplecă şi se uită sub pat. Nu mai exista nici o altă posibilitate de ascunziş.

Tuppence îşi scutură umerii în felul ei caracteristic. Era absurd cum te puteai îmbolnăvi de nervi! Ieşi încetişor din cameră. Julius şi sir James vorbeau cu glas scăzut. Sir James se întoarse spre ea.

— Încuie uşa pe dinafară, te rog, domnişoară Tuppence şi scoate cheia. Nu trebuie să existe nici o posibilitate ca cineva să pătrundă în cameră.

Gravitatea purtării lui îi impresionă şi Tuppence se simţi puţin ruşinată de criza ei de „nervi”.

— Ascultaţi, rosti Julius brusc, mai e şi băiatul ăla isteţ al lui Tuppence. Cred c-ar fi mai bine să mă duc jos să-i spun şi lui ce se întâmplă. E un flăcău pe cinste, Tuppence.

— Apropo, cum aţi intrat? Am uitat să vă întreb.

— Ei bine, Albert mi-a telefonat cum i-ai spus. Am alergat la sir James şi am venit amândoi direct aici. Băiatul ne aştepta şi era puţin îngrijorat de ceea ce ţi s-ar fi putut întâmpla. Ascultase la uşa de la intrare, dar nu reuşise să audă nimic. Oricum, a fost ideea lui să urcăm cu liftul pentru cărbuni, în loc să sunăm. Aşa că am urcat fără să fim auziţi. Albert mai e încă jos şi trebuie să fi înnebunit până acum.

Cu asta, Julius se îndepărtă în grabă.

— Domnişoară Tuppence, spuse sir James, dumneata cunoşti locul ăsta mai bine. Ce camere propui să le ocupăm?

Tuppence se gândi câteva clipe.

— Cred că budoarul doamnei Vandemeyer e cel mai confortabil, spuse în cele din urmă, şi o luă într-acolo.

Sir James privi în jur, aprobând.

— E perfect, şi acum, dragă domnişoară, du-te la culcare şi încearcă să dormi.

Tuppence scutură din cap cu hotărâre.

— Nu mă duc, mulţumesc, sir James. L-aş visa toată noaptea pe domnul Brown!

— Dar vei fi foarte obosită, copilă.

— Nu, n-am să fiu. Prefer să stau trează… Zău.

Avocatul nu mai insistă.

Julius reveni după câteva minute, după ce îl liniştise şi îl recompensase pe Albert din plin pentru serviciile lui. Cum şi el dădu greş în intenţia de a o convinge pe Tuppence să se ducă la culcare, spuse hotărât:

— În orice caz, trebuie să ai ceva de mâncare pe aici. Unde-i cămara?

Tuppence îl îndrumă şi Julius reveni după câteva clipe cu plăcintă rece şi trei farfurii.

După ce mâncă cu poftă, fata se simţi înclinată să respingă temerile pe care le avusese cu o jumătate de oră mai înainte. Puterea banilor nu putea da greş.

— Şi acum, domnişoară Tuppence, spuse sir James, am vrea să auzim aventura dumitale.

— Chiar aşa, întări Julius.

Tuppence îşi depănă aventurile cu o oarecare plăcere. Din când în când, Julius intervenea cu câte un „Bravo!” admirativ. Sir James nu spuse nimic până când ea termină, şi acel „bine lucrat, domnişoară Tuppence”, al lui o făcu să roşească de plăcere.

— Un singur lucru nu-mi este clar, spuse Julius. Ce a făcut-o să vrea s-o întindă?

— Nu ştiu, recunoscu Tuppence.

Sir James îşi mângâie barba gânditor.

— Camera era în mare dezordine. Asta dovedeşte că plecarea ei nu fusese premeditată. Pare ca şi cum ar fi primit un semnal brusc de alarmă de la cineva.

— De la domnul Brown, presupun, zise Julius ironic.

Avocatul îl privi lung câteva clipe.

— De ce nu? Spuse el. Aminteşte-ţi că dumneata însuţi ai fost dus de nas de el.

Julius roşi jenat.

— Îmi vine să înnebunesc rând mă gândesc cât de prost am fost să-i dau fotografia lui Jane. Prost ca o oaie! Ehei, dacă pun vreodată mâna pe el, îl storc ca pe… ca pe dracu!

— Această eventualitate pare puţin probabilă, spuse sec, celălalt.

— Cred că aveţi dreptate, recunoscu Julius cu sinceritate. Şi, în tot cazul, ceea ce caut eu e originalul. Unde credeţi că ar putea fi, sir James?

Avocatul scutură din cap.

— Imposibil de spus. Dar cred că pot spune unde a fost.

— Da? Unde?

Sir James zâmbi.

La locul aventurii dumitale nocturne, la sanatoriul din Bournemouth.

— Acolo? Imposibil. Am întrebat.

— Nu, dragul meu, dumneata ai întrebat de o persoană cu numele de Jane Finn. Dacă fata a fost plasată acolo, e mai mult ca sigur că a fost prezentată sub un nume fals.

— Bravo! Strigă Julius. Eu nu m-aş fi gândit niciodată la asta!

— Era destul de limpede, răspunse celălalt.

— Poate că şi doctorul era amestecat în afacerea asta, sugeră Tuppence.

Julius scutură din cap.

— Nu cred. L-am citit imediat. Nu, sunt absolut sigur că doctorul Hall e O. K.

— Hall, ai spus? Întrebă sir James. E ciudat… E într-adevăr foarte ciudat…

— De ce?

— Pentru că, întâmplător, l-am întâlnit azi-dimineaţă. Îl cunosc de vreo câţiva ani, iar azi-dimineaţă m-am intersectat cu el pe stradă. Mi-a spus că stă la Metropole. Se întoarse către Julius. Nu ţi-a spus că vine la Londra?

Julius scutură din cap.

— Ciudat, îngână sir James. Dumneata nu ai menţionat numele ăsta în această după-amiază, altfel ţi-aş fi sugerat să te duci şi să-i ceri şi alte informaţii, dându-ţi cartea mea de vizită, pentru a te putea introduce la el.

— Sunt un berbec, spuse Julius cu o umilinţă surprinzătoare. Trebuia să mă fi gândit la chestia aia cu numele fals.

— Cum puteai să te mai gândeşti la ceva după ce ai căzut din pom? Strigă Tuppence. Sunt sigură că altul ar fi murit.

— Lasă, oricum nu mai contează, spuse Julius. O avem în mână pe doamna Vandemeyer şi ea ne va spune tot ce vrem.

— Da, recunoscu Tuppence, însă glasul nu îi sună prea sigur.

Tăcerea se lăsă peste ei. Puţin câte puţin, fantasmele nopţii începură să-şi facă efectul… Un trosnet brusc al vreunei mobile… O învolburare imperceptibilă de perdea… Brusc, Tuppence sări în sus cu un ţipăt.

— Nu mă pot stăpâni. Ştiu că domnul Brown e aici, undeva în apartament!

Îl simt.

— Ei hai, Tuppence, cum ar putea fi? Uşa asta e deschisă spre hol. Nimeni n-ar putea intra pe uşa din faţă fără să-l vedem sau să-l auzim.

— Degeaba. Simt că e aici!

Privi rugătoare la sir James care răspunse cu gravitate:

— Cu toată stima pentru sentimentele dumitale (care sunt şi ale mele în problema asta), nu văd cum e omeneşte posibil ca cineva să fie în apartament fără ştirea noastră.

Fata se simţi puţin mai liniştită la auzul acestor cuvinte.

— Când stai treaz toată noaptea, întotdeauna devii nervos, mărturisi ea.

— Da, spuse sir James. Suntem în situaţia unor oameni care ţin o şedinţă de spiritism. Poate că dacă am avea un medium printre noi, am obţine nişte rezultate fantastice.

— Credeţi în spiritism? Întrebă Tuppence cu ochii larg deschişi.

Avocatul ridică din umeri.

— Fără îndoială, e ceva adevărat în asta. Dar majoritatea mărturiilor n-ar avea nici o valoare în boxa martorilor.

Orele se scurgeau. La prima licărire a zorilor, sir James trase la o parte draperiile. În faţa lor se deschidea ceea ce puţini londonezi văd, priveliştea răsăritului de soare peste oraşul adormit. Acum, odată cu ivirea luminii, spaimele şi fantasmele, nopţii păreau absurde. Starea de spirit a lui Tuppence reveni la normal.

— Ura! Zise ea. Se prefigurează o zi minunată. Şi-l vom găsi pe Tommy. Şi pe Jane Finn. Şi totul va fi nemaipomenit. Am să-l întreb pe domnul Carter dacă pot fi făcută Doamnă a Regatului Unit.

La şapte, Tuppence se oferi să facă un ceai. Se întoarse cu tava pe care erau ceainicul şi patru ceşti.

— Pentru cine e cealaltă ceaşcă? Întrebă Julius.

— Pentru prizonieră, bine-nţeles. Presupun că putem să o considerăm aşa.

— Să-i oferi un ceai e un gen de efect contrar al nopţii trecute, spuse Julius.

— Da, aşa e, admise Tuppence. Însă, oricum, merge. Sper să intraţi amândoi, în cazul în care sare la mine sau se întâmplă ceva. Înţelegeţi, nu ştiu în ce toane s-a trezit.

Sir James şi Julius o conduseră până la uşă.

— Unde e cheia? Oh, sigur, e la mine.

Introduse cheia în broască, o răsuci, şi apoi se opri:

— Dar dacă, totuşi, a evadat? Întrebă ea în şoaptă.

— Absolut imposibil, răspunse Julius încrezător.

Însă sir James nu spuse nimic.

Tuppence inspiră adânc şi intră. Scoase un suspin de uşurare când o văzu pe doamna Vandemeyer întinsă în pat.

— Bună dimineaţa, salută ea, veselă. V-am adus un ceai.

Doamna Vandemeyer nu răspunse. Tuppence lăsă ceaşca pe noptieră şi se duse să tragă jaluzelele. Când se întoarse, observă că doamna Vandemeyer zăcea în aceeaşi poziţie. Cu o teamă subită în suflet, Tuppence se repezi către pat. Mâna pe care o ridică era rece ca gheaţa… De acum doamna Vandemeyer nu avea să mai vorbească în veci…

Ţipătul ei îi aduse şi pe ceilalţi. Le trebui foarte puţin. Doamna Vandemeyer murise… Trebuie să fi fost moartă de câteva ore. Era clar că murise în somn.

— Nenorocit ghinion! Strigă disperat, Julius.

Avocatul era mai calm, însă în ochi avea o lucire ciudată.

— Dacă e noroc, replică el.

— Nu credeţi… Dar, e absolut imposibil… Nimeni n-ar fi putut intra.

— Nu, admise avocatul. Nu văd cum ar fi putut. Şi totuşi… Ea era pe punctul de a-l trăda pe domnul Brown… Şi a murit. Să fie doar o întâmplare?

— Dar cum…

— Da, cum! Asta trebuie să aflăm. Rămase tăcut, mângâindu-şi uşor bărbia. Trebuie să aflăm, rosti liniştit, şi Tuppence se gândi că, dacă ea ar fi fost domnul Brown, nu i-ar fi plăcut tonul acestor vorbe simple.

Privirea lui Julius se îndreptă spre fereastră.

— Fereastra e deschisă, remarcă el. Credeţi…

Tuppence scutură din cap.

— Balconul se întinde atât cât ţine budoarul, iar noi eram acolo.

— Poate el s-a strecurat afară… Sugeră Julius.

Însă sir James îl întrerupse.

— Metodele domnului Brown nu sunt atât de lipsite de rafinament, între timp, trebuie să chemăm un medic, însă, înainte de asta, există ceva în cameră care ne-ar putea fi de folos?

Toţi trei începură să caute în grabă. O grămadă de cenuşă în cămin indica faptul că doamna Vandemeyer arsese toate hârtiile înainte de a încerca să fugă. Nu rămăsese nimic important, deşi cercetaseră şi cealaltă cameră.

— Uitaţi aici, spuse brusc Tuppence, arătând către un mic seif demodat, din perete. Cred că e pentru bijuterii, dar s-ar putea să conţină şi altceva.

Cheia era în broască şi Julius descuie uşiţa şi se uită înăuntru. Cercetarea îi luă ceva timp.

— Ei bine? Spuse Tuppence nerăbdătoare.

Înainte de a răspunde, Julius îşi scoase capul şi trânti uşa. Urmă o scurtă pauză.

— Nimic, spuse el.

După cinci minute, medicul chemat în grabă îşi făcu precipitat, apariţia. Recunoscându-l pe sir James, atitudinea sa fu foarte politicoasă.

— Infarct cardiac, sau poate o supradoză de somnifer. Mirosi. Parcă s-ar simţi şi un miros de chloral în aer.

Tuppence îşi aminti de paharul pe care îl azvârlise. Un nou gând o făcu să se îndrepte spre lavoar. Găsi sticluţa din care doamna Vandemeyer turnase câteva picături.

Fusese pe trei sferturi plină. Acum… Era goală.