Capitolul XIX. Jane Finn.

Trenul meu a ajuns acum o jumătate de oră, explică Julius în timp ce părăseau gara. Înainte de a pleca din Londra, mi-am făcut socoteala că ai să vii cu ăsta şi i-am telegrafiat lui sir James. Ne-a rezervat camere şi ne întâlnim cu el la cină, în jur de opt.

— Ce te făcuse să crezi că nu-l mai interesa deloc cazul? Întrebă curios Tommy.

— Ceea ce a spus, răspunse Julius sec. Pasărea asta bătrână e tot atât de mută ca o stridie! La fel ca majoritatea afurisiţilor din branşa lui, nu vroia să se pronunţe până nu era sigur că putea aduce o probă.

— Mă întreb…

Julius se întoarse spre el.

— Ce te întrebi?

— Dacă ăsta era adevăratul motiv.

— Sigur. Pun pariu că da.

Tommy scutură din cap, neconvins.

Sir James sosi, punctual, la opt, şi Julius i-l prezentă pe Tommy. Sir James îi strânse mâna cu căldură.

— Sunt încântat să te cunosc, domnule Beresford. Am auzit multe despre dumneata de la domnişoara Tuppence, zâmbi involuntar, aşa încât s-ar zice că te cunosc foarte bine.

— Vă mulţumesc, domnule, spuse Tommy, vesel.

— Îl examină repede pe avocat. Ca şi Tuppence, simţi magnetismul celuilalt. Îi reamintea de domnul Carter. Cei doi, atât de deosebiţi ca aspect fizic, produceau aceeaşi impresie. Atât în spatele purtării obosite a unuia, cât şi al rezervei profesionale a celuilalt, stătea acelaşi tip de minte ascuţită ca o sabie.

În acelaşi timp, Tommy fu obiectul unei atente observaţii din partea lui sir James. Când avocatul îşi coborî ochii, Tommy avu sentimentul că celălalt citise în el ca într-o carte deschisă. Nu putea să se întrebe decât care era concluzia finală, dar existau puţine şanse s-o afle. Sir James lua totul, însă dădea numai ce vroia el să dea. O dovadă a acestui fapt avu loc imediat.

De îndată ce prezentările fură făcute, Julius se lansă într-un torent de întrebări. Cum reuşise sir James să dea de urma fetei? De ce nu le-a adus la cunoştinţă că se ocupa încă de caz? Şi aşa mai departe.

Sir James îşi mângâie bărbia şi spuse:

— Chiar aşa, chiar aşa. Ei, bine, fata a fost găsită. Şi ăsta e mare lucru, nu-i aşa? Ei, hai nu e lucru mare?

— Sigur că e. Dar cum i-aţi dat de urmă tocmai dumneavoastră? Domnişoara Tuppence şi cu mine credeam că aţi renunţat.

— Ah! Avocatul îi aruncă o privire scurtă, apoi îşi reluă mângâiatul bărbiei. Asta aţi crezut, nu-i, aşa? Chiar aţi crezut? Vai!

— Deci, am greşit, insistă Julius.

— Ei bine, nu ştiu dacă se poate spune chiar aşa. Cert e că a fost un noroc pentru toţi că am reuşit să o găsim pe domnişoară.

— Dar unde e? Se repezi Julius, în timp ce mintea îi zbură la altceva. Credeam că e mai sigur s-o aduceţi aici.

— Asta e cam greu, rosti cu gravitate sir James.

— De ce?

— Din cauză că tânăra a fost accidentată de o maşină şi a suferit uşoare contuzii la cap. A fost dusă la spital şi, după ce şi-a revenit, a spus că se numeşte Jane Finn. Când… Ah! Am auzit asta, am aranjat să fie mutată în casa unui doctor… Un prieten de-al meu, şi v-am telegrafiat. Fata şi-a pierdut din nou cunoştinţa şi încă nu şi-a recăpătat-o.

— E grav rănită?

— Oh, o contuzie şi câteva zgârieturi; din punct de vedere medical, rănile sunt absolut fără gravitate, ţinând cont de condiţiile în care s-au produs. Starea ei poate fi atribuită consecinţei şocului mintal provocat de recăpătarea memoriei.

— Şi-a revenit? Strigă Julius, emoţionat.

Sir James tamburină masa cu degetele, cumva pierzându-şi răbdarea.

— Fără îndoială, domnule Hersheimmer, din moment ce a fost în stare să-şi dea adevăratul nume. Credeam că ai înţeles lucrul ăsta.

— Şi s-a întâmplat ca chiar dumneavoastră să fiţi pe fază, spuse Tommy. Ca în basme.

Însă sir James era greu de întors.

— Coincidenţele sunt lucruri ciudate, răspunse el sec.

Dar Tommy avea acum certitudinea a ceea ce înainte doar suspectase. Prezenţa lui sir James la Manchester nu era întâmplătoare. Departe de a fi abandonat cazul, după cum presupusese Julius, îşi folosise cu succes propriile metode şi scosese la lumină fata dispărută. Singurul lucru care îl nedumerea pe Tommy era de ce toată această discreţie? Ajunse la concluzia că faptul se datora deformaţiei profesionale.

Julius vorbi:

— Imediat după cină mă duc direct s-o văd pe Jane.

— Mă tem că nu va fi posibil, spuse sir James. E foarte puţin probabil să i se permită să primească vizite la ora asta. Aş sugera să mergem mâine dimineaţă, cam pe la zece.

Julius se înroşi. Exista ceva la sir James care întotdeauna îl stârnea să i se opună. Era conflictul dintre două personalităţi puternice.

— Oricum, am să mă duc în seara asta acolo şi am să văd dacă nu pot să-i mituiesc să-şi încalce regulile prosteşti.

— Sigur nu te va ajuta la nimic, domnule Hersheimmer.

Cuvintele sunară ca o împuşcătură şi Tommy îşi ridică privirea tresărind. Julius era nervos şi agitat. Mâna cu care îşi duse paharul la gură tremură puţin, însă îl ţintui pe sir James cu ochi sfidători. O clipă, ostilitatea dintre cei doi păru să producă scântei, însă, în cele din urmă, Julius îşi coborî privirea, învins.

— Deocamdată, dumneavoastră sunteţi şeful.

— Mulţumesc, spuse celălalt. Atunci, rămâne pe mâine, la zece? Se întoarse cu multă nonşalanţă spre Tommy. Trebuie să recunosc domnule Beresford, că mă surprinde întrucâtva să te întâlnesc în seara asta aici. Ultima oară când am auzit despre dumneata, prietenii erau foarte neliniştiţi în ceea ce te privea. Nu mai ştiau nimic despre dumneata de câtăva vreme şi domnişoara Tuppence înclina să creadă că întâmpinai mari dificultăţi!

— Aşa era, domnule! Tommy zâmbi aducerii aminte. În viaţa mea n-am fost într-un loc mai „etanş”.

Ajutat de întrebările lui sir James, îşi descrise pe scurt aventurile. Când ajunse la sfârşit, avocatul îl privea cu un interes sporit.

— Ai evadat spectaculos dintr-un loc atât de „etanş”, spuse el, grav. Te felicit. Ai dat dovadă de multă ingeniozitate şi te-ai descurcat bine.

La această laudă, Tommy se înroşi.

— N-aş fi putut scăpa dacă nu era fata, domnule.

— Da. Sir James zâmbi uşor. A fost un noroc pentru dumneata că s-a întâmplat ca ea… Ăă… Să se îndrăgostească de dumneata. Tommy fu gata să protesteze, dar sir James continuă: Presupun că nu există nici o îndoială că face parte din bandă?

— Mă tem că nu, domnule. Credeam că poate o ţin cu forţa acolo, însă felul în care a acţionat nu se potriveşte cu ideea mea. Vedeţi, s-a întors la ei, când putea să fugă.

Sir James aprobă gânditor.

— Ce a spus? Ceva despre dorinţa de a fi dusă la Marguerite?

— Da, domnule. Presupun că se referea la doamna Vandemeyer.

— Ea întotdeauna semna Rita Vandemeyer. Toţi prietenii îi spuneau Rita. Totuşi, cred că fata se obişnuise să-i rostească numele întreg. Şi, în momentul în care striga după ea doamna Vandemeyer era fie moartă, fie în agonie! Curios! Sunt câteva elemente care mă şochează prin cât sunt de obscure… Brusca ei schimbare de comportament faţă de dumneata, de exemplu. Apropo, desigur că locul a fost cercetat, nu?

— Da, domnule, însă şterseseră toate urmele.

— Normal, rosti sir James, sec.

— N-au lăsat în urmă nici un indiciu.

— Mă întreb… Avocatul bătu darabana în masă, gânditor.

Ceva în glasul lui îl făcu pe Tommy să-l privească atent. Să fi văzut ochii acestui bărbat ceva acolo unde ceilalţi fuseseră orbi?

— Aş fi vrut să fiţi acolo, domnule, să cercetaţi casa.

— Şi eu aş fi vrut, rosti liniştit sir James. Rămase câteva clipe tăcut, apoi întrebă: şi ce-ai mai făcut de atunci?

Un moment, Tommy îl privi lung. Abia apoi îi trecu prin cap că avocatul nu avea de unde să ştie.

— Am uitat că nu ştiţi de Tuppence, spuse încet. Neliniştea chinuitoare, uitată pe moment, emoţia provocată de vestea că, în sfârşit, Jane Finn fusese găsită, puse din nou stăpânire pe el.

Avocatul lăsă repede jos furculiţa şi cuţitul.

— I s-a întâmplat ceva domnişoarei Tuppence? Glasul îi era pătrunzător.

— A dispărut, spuse Julius.

— Când?

— Acum o săptămână.

— Cum?

Întrebările lui sir James veneau în rafale. Când Tommy, când Julius, expuseră întâmplările ultimei săptămâni şi căutările lor zadarnice.

Sir James ajunse imediat la miezul problemei.

— O telegramă semnată cu numele dumnitale? Înseamnă că ştiau ceva de voi doi. Nu erau siguri de cât de multe ai aflat în casa aceea. Răpirea domnişoarei Tuppence e urmarea faptului că le-ai scăpat. La nevoie, ar putea să-ţi închidă gura ameninţându-te cu ce i se va întâmpla ei, dacă vorbeşti.

Tommy confirmă.

— Exact aşa gândesc şi eu, domnule.

Sir James îl privi pătrunzător.

— Dumneata ai elaborat totul, nu-i aşa? Nu-i rău… Nu-i rău deloc. Lucrul curios e că ei, ta mod sigur, nu ştiau nimic despre dumneata la început, când te-au luat prizonier. Eşti convins că nu ţi-au descifrat în vreun fel identitatea?

Tommy scutură din cap.

— Asta aşa e, interveni Julius. De aceea socotesc că cineva i-a pus în temă… Şi nu mai devreme de duminică seara.

— Da, dar cine?

— Acel atotputernic şi atoateştiutor domn Brown, bine-nţeles!

În glasul lui Julius era o notă uşor batjocoritoare care îl făcu pe sir James să-l privească pătrunzător.

— Dumneata nu crezi în domnul Brown, domnule Hersheimmer?

— Nu, domnule, nu cred, i-o întoarse tânărul american cu ostentaţie. Nu ca atare, ca să spun aşa. Socotesc că e o scorneală… Un fel de „bau-bau” de speriat copiii. Adevăratul cap al întregii afaceri este tipul ăla rus, Kramenin. Cred că dacă vrea, e în stare să facă să izbucnească revoluţii în trei ţări concomitent! Whittington este probabil şeful filialei engleze.

— Nu sunt de acord cu dumneata, spuse scurt sir James. Domnul Brown există. Se întoarse spre Tommy. Ai remarcat de unde a fost expediată telegrama?

— Nu, domnule. Mă tem că nu.

— Hm! O ai la dumneata?

— E sus, în bagajul meu.

— Aş vrea să-mi arunc o privire asupra ei. Nu e nici o grabă. Aţi pierdut o săptămână – Tommy lăsă capul în jos – aşa că o zi în plus nu mai contează. Ne vom ocupa mai întâi de Jane Finn. După aceea vom vedea ce putem face ca s-o eliberăm pe domnişoara Tuppence. Nu cred că o paşte un pericol imediat. Adică, atâta timp cât ei nu ştiu că am găsit-o pe Jane Finn şi că i-a revenit memoria. Secretul ăsta trebuie păstrat cu orice preţ. Înţelegeţi?

Ceilalţi doi încuviinţară şi, după ce stabiliră amănuntele întâlnirii din dimineaţa următoare, marele avocat îşi luă la revedere.

La zece fix, cei doi tineri erau la locul întâlnirii. Sir James li se alătură pe treptele de la intrare. Era singurul care nu părea emoţionat, îi prezentă pe cei doi doctorului.

— Domnul Hersheimmer… Domnul Beresford… Doctor Roylance. Cum se simte pacienta?

— Merge spre bine. Bine-nţeles că nu are idee de trecerea timpului. În dimineaţa asta a întrebat câţi au fost salvaţi de pe „Lusitania” şi dacă scria în ziare. Asta, desigur, era de aşteptat. Pare totuşi, s-o preocupe ceva.

— Cred că putem să-i alungăm neliniştea. Putem intra?

— Bine-nţeles.

În timp ce îl urmau pe doctor pe scări, inima lui Tommy bătea ceva mai repede. În sfârşit, Jane Finn! Mult căutata, misterioasa, alunecoasa Jane Finn! Cât de improbabil păruse succesul! Iar aici, în casa asta, cu memoria aproape miraculos restabilită, zăcea fata care avea în mână viitorul Angliei! Un geamăt înăbuşit scăpă de pe buzele lui Tommy. Măcar de-ar fi fost şi Tuppence lângă el să împărtăşească împreună rezultatul triumfător al muncii asociaţiei lor! Înlătură cu hotărâre gândul de la Tuppence. Încrederea lui în sir James era în creştere. Exista un om care, în mod sigur, va reuşi să dea de urma lui Tuppence. Deocamdată, Jane Finn! Şi, brusc, sufletul îi fu cuprins de teamă… Părea atât de uşor… Dacă aveau s-o găsească moartă… Doborâtă de mâna domnului Brown?

În clipa următoare râdea de propriile-i închipuiri melodramatice. Doctorul deschise uşa şi intrară. Pe patul alb, bandajată la cap, zăcea fata. Întreaga scenă părea întrucâtva ireală. Totul semăna atât de mult cu ceea ce îşi imaginase. Încât părea regizat.

Fata se uită de la unul la altul cu nişte ochi mari, miraţi. Sir James vorbi primul.

— Domnişoară Finn, spuse el, acesta este vărul dumitale, domnul Julius P. Hersheimmer.

Chipul fetei se îmbujoră uşor, în timp ce Julius făcu un pas înainte şi-i luă mâna.

— Ce faci, verişoară Jane? Întrebă el senin.

Însă Tommy sesiză tremurul vocii lui.

— Eşti într-adevăr fiul unchiului Hiram? Întrebă fata, uimită. Glasul ei, cu un uşor accent vestic, avea ceva aproape emoţionat.

Lui Tommy i se păru vag cunoscut, dar înlătură gândul, ca fiind imposibil.

— Sigur.

— Citeam de obicei despre unchiul Hiram în ziare, continuă fata, pe tonul ei moale. Dar nu m-am gândit că am să te întâlnesc într-o zi. Mama avea impresia că unchiului Hiram nu o să-i treacă niciodată supărarea.

— Aşa era bătrânul, recunoscu Julius. Însă eu cred că tânăra generaţie e altfel. Certurile în familie n-au nici un rost. Primul lucru la care m-am gândit, imediat ce s-a terminat războiul, a fost să vin să te caut.

Peste chipul fetei trecu o umbră.

— Mi s-au spus nişte lucruri… Lucruri îngrozitoare… Că mi-am pierdut memoria, şi că au trecut nişte ani despre care n-am să ştiu niciodată cum au trecut… Ani din viaţă pierduţi.

— Nu ţi-ai dat singură seama de asta?

Ochii fetei se măriră.

— Vai, nu. Pentru mine e ca şi când timpul s-ar fi oprit în clipa când eram grăbiţi către bărci. Am totul în faţa ochilor. Închise ochii cu un fior.

Julius privi către sir James, care încuviinţă.

— Nu-ţi fă nici o problemă. Nu merită. Acum, ascultă, Jane, vrem să ne spui ceva. La bordul vasului ăla era un om care avea asupra lui nişte documente foarte importante, iar capetele mari din ţara asta cred că el ţi le-a strecurat ţie. Aşa e?

Fata ezită, uitându-se la ceilalţi doi. Julius înţelese.

— Domnul Beresford este împuternicit de guvernul britanic să recupereze documentele. Sir James Peel Edgerton este membru al Parlamentului şi ar putea deveni ministru dacă ar dori. Datorită lui am reuşit să dăm de tine în sfârşit. Aşa că dă-i drumul şi spune-ne toată povestea. Ţi-a dat Danvers hârtiile?

— Da. Mi-a spus că eu aveam mai multe şanse să le păstrez, pentru că primii salvaţi erau femeile şi copiii.

— Exact cum ne-am gândit, spuse sir James.

— Mi-a spus că erau foarte importante… Că puteau schimba totul pentru aliaţi. Dar, dacă toate astea au trecut şi războiul s-a terminat, ce mai contează acum?

— Cred că istoria se repetă, Jane. Prima dată s-a făcut mare vâlvă şi tărăboi în jurul acestor hârtii, apoi totul a murit, ca acum întregul scandal să izbucnească din nou… Dar din motive diferite. Deci, poţi să ni le dai chiar acum?

— Dar nu pot.

— Ce?

— Nu sunt la mine.

— Nu… Sunt… la… Tine? Julius îşi accentuase cuvintele cu mici pauze.

— Nu… Le-am ascuns.

— Le-ai ascuns?

— Da. Eram nesigură. Mi se părea să sunt urmărită. Asta m-a speriat… Tare. Îşi duse mâna la cap. E aproape ultimul lucru de care îmi aduc aminte, înainte de a mă trezi aici, în spital…

— Continuă, spuse sir James, cu glasul său pătrunzător. Ce îţi aduci aminte?

Fata se întoarse supusă către el.

— Era la Holyhead. M-am dus acolo… Nu-mi amintesc de ce…

— Asta nu contează, continuă!

— În confuzia de pe chei, am reuşit să mă strecor nevăzută. Am luat o maşină. I-am spus şoferului să mă scoată din oraş. M-am uitat apoi să văd dacă nu suntem urmăriţi. În spate nu era nici o maşină. La marginea şoselei, am zărit o potecă. I-am spus omului să mă aştepte.

Se opri, apoi continuă:

— Poteca ducea la o stâncă şi apoi cobora înspre mare, printre tufişurile mari şi galbene… Parcă erau flăcări aurii. M-am uitat în jur. Nu se vedea nimeni. Dar chiar la nivelul capului meu, în stâncă, era o gaură. Era foarte mică, puteam doar să-mi strecor mâna în ea, însă adâncă. Am luat pachetul impermeabil pe care îl purtam agăţat în jurul gâtului şi l-am înfundat cât mai bine. Apoi am rupt nişte muşchi şi am astupat gaura, în aşa fel încât să nu se observe deloc crăpătura. Apoi mi-am întipărit în minte foarte bine locul, ca să-l pot regăsi. Era acolo un bolovan care semăna cu un câine ridicat pe labele din spate, parcă cerşea. După aceea m-am întors la şosea. Maşina mă aştepta şi m-a dus înapoi. Am apucat să prind trenul. În sinea mea mă simţeam puţin ruşinată de închipuirile mele însă, treptat, am văzut cum bărbatul din faţa mea îi făcea semne din ochi femeii care stătea lângă mine, şi m-am speriat iar, dar m-am bucurat la gândul că hârtiile erau în siguranţă. Am ieşit pe culoar să iau puţin aer. Mă gândeam că m-aş putea strecura în alt vagon. Însă femeia mi-a strigat că îmi căzuse ceva, iar când m-am întors să mă uit, ceva m-a lovit… Aici. Îşi duse mâna în spate, la cap. Nu-mi mai amintesc altceva, decât că m-am trezit aici, în spital.

Urmă o pauză.

— Mulţumesc, domnişoară. Cel care vorbea era sir James. Sper că nu te-am obosit.

— Oh, e în regulă. Mă înţeapă puţin capul, însă, în rest, mă simt minunat.

Julius înaintă şi îi luă din nou mâna.

— Pe curând, verişoară Jane. Acum mă grăbesc după hârtiile alea, dar mă voi întoarce cât ar da un câine de două ori din coadă, şi am să te duc la Londra să-ţi ofer bucuriile de care au nevoie anii tăi tineri, înainte de a pleca spre Statele Unite! Aşa că… Grăbeşte-te şi fă-te bine!