Capitolul XVIII. Telegrama.

Dezumflat pe moment, Tommy intră în restaurant şi comandă un prânz copios. Cele patru zile de înfometare îl făcură să preţuiască din nou o masă bună.

Tocmai era pe punctul dea duce la gură o bucăţică delicioasă de Sole à la Jeanette, când îl văzu intrând pe Julius. Tommy flutură vesel mâna, reuşind să atragă atenţia celuilalt. La vederea lui Tommy, ochii lui Julius părură să iasă din orbite. Străbătu sala şi-i scutură mâna cu o putere cam exagerată, după cum gândi Tommy.

— Sfinte Doamne! Exclamă. Eşti chiar tu?

— Bine-nţeles. De ce n-aş fi?

— De ce n-ai fi? Zău, omule, nu ştii că ai fost dat ca mort? În câteva zile aveam să ţinem un recviem în memoria ta.

— Cine credea că am murit?

— Tuppence.

— Bănuiesc că şi-a amintit proverbul despre muribundul cel tânăr. Trebuie că am în mine ceva din păcatul, originar din moment ce am supravieţuit. Apropo, unde e Tuppence?

— Nu-i aici?

— Nu, tipul de la recepţie mi-a spus că tocmai a plecat.

— La cumpărături, cred. Am lăsat-o aici, din maşină, acum o oră. Dar, ia spune, nu poţi să te lepezi de calmul tău englezesc şi să-i dai drumul? Ce Dumnezeu, ai făcut tot timpul ăsta?

— Dacă iei masa aici, comandă acum. O să dureze cam mult povestea asta.

Julius îşi trase un scaun de cealaltă parte a mesei, chemă un chelner şi-i dictă dorinţele. Apoi se întoarse spre Tommy.

— La atac! Cred că ai avut ceva aventuri.

— Una sau două, răspunse Tommy cu modestie, şi îşi începu epopeea. Julius ascultă încremenit. Jumătate din ceea ce comandase rămăsese pe masă. La sfârşit, oftă adânc.

— Bravo! Le zici ca la carte!

— Şi acum, de pe frontul de acasă, spuse Tommy, întinzând mâna după o piersică.

— Păăi, tărăgănă Julius, nu pretind că am avut şi noi aceleaşi aventuri.

Şi, la rândul lui, îşi asumă rolul de povestitor. Începând cu incursiunea lipsită de succes de la Bournemouth, trecu la întoarcerea la Londra, la cumpărarea maşinii, descrise neliniştea crescândă a lui Tuppence, vizita la sir James şi senzaţionalele întâmplări ale nopţii trecute.

— Dar cine a omorât-o? Întrebă Tommy. N-am prea înţeles.

— Doctorul a spus că a făcut-o cu mâna ei, răspunse sec Julius.

— Dar sir James ce crede?

— Fiind un reprezentant al legii, e asemeni unui om-scoică, replică Julius. Aş spune că-şi „rezervă dreptul la opinii”. Continuă cu evenimentele din dimineaţa aceea.

— Amnezie, ai? Rosti Tommy cu interes. Pe Jupiter, aşa se explică de ce se uitau la mine atât de ciudat când am abordat problema să-i pun întrebări fetei. Ce scăpare din partea mea! Dar nu era un lucru dintre acelea pe care le poţi ghici.

— Nu ţi-au dat nici un indiciu privitor la unde ar putea fi Jane?

Tommy scutură din cap cu regret.

— Nici o vorbă. După cum vezi, sunt cam tâmpit. Trebuia să scot mai multe de la ei.

— După toate câte s-au întâmplat, cred că eşti norocos că te afli aici. Cacialmaua a fost nemaipomenită. Cum ţi-a venit în minte chiar la ţanc, nu pot să pricep. M-ai făcut paf!

— Eram într-aşa o găleată, încât trebuia să găsesc ceva, răspunse Tommy, simplu.

Urmă o tăcere, apoi Tommy reveni la moartea doamnei Vandemeyer.

— Nu e nici o îndoială că era chloral?

— Cred că nu. Cel puţin aşa s-a spus, că e un infarct cauzat de o supradoză, sau ceva ca o plesnitură. E în regulă. Nu vreau să fiu deranjat cu vreo anchetă. Însă eu cred că Tuppence şi cu mine şi chiar snobul de sir James aveam aceeaşi idee.

— Domnul Brown?

— Lucru cert.

Tommy dădu din cap.

— În tot cazul, spuse el gânditor, domnul Brown nu avea aripi. Nu văd cum a intrat şi a ieşit.

— Ce părere ai de hipnoză la distanţă? Vreo influenţă magnetică ce a împins-o în mod irezistibil la sinucidere?

Tommy îl privi cu respect.

— Bine, Julius. Chiar foarte bine. Mai ales frazeologia. Numai că mă lasă rece. Eu tânjesc după un domn Brown în carne şi oase. Eu cred că tinerii detectivi dotaţi trebuie să pună osul la treabă, să studieze intrările şi ieşirile şi să-şi stoarcă creierii până când dezleagă misterul. Să dăm o raită la locul crimei. Aş vrea s-o putem lua şi pe Tuppence. Ritz-ul va avea plăcerea unei întâlniri fericite.

De la recepţie li se răspunse că Tuppence încă nu se întorsese.

— Oricum, spuse Julius, mă duc să arunc o privire sus. S-ar putea să fie în camera mea de zi. Dispăru.

Brusc, un băiat de o şchioapă rosti în dreptul cotului lui Tommy:

— Tânăra doamnă… Cred că a plecat cu trenul, domnule, şopti el şovăielnic.

— Ce? Tommy se răsuci către el.

— Taxiul, domnule. Am auzit-o spunându-i şoferului Charing Cross, şi să meargă repede.

Tommy îl privi lung, cu ochii măriţi de uimire. Stimulat, băieţelul continuă:

— Aşa m-am gândit, din moment ce a cerut un mers al trenurilor şi un ghid.

Tommy îl întrerupse.

— Când ţi-a cerut mersul trenurilor şi ghidul?

— Când i-am dat telegrama, domnule.

— Telegrama?

— Da, domnule.

— Când a fost asta?

— Cam pe la doişpe’ jumate, domnule.

— Spune-mi exact cum s-a întâmplat.

Băieţelul inspiră adânc.

— Am dus telegrama la Nr. 891. Doamna era acolo. A deschis-o şi a scos un strigăt, apoi mi-a spus bucuroasă cam aşa: „Adu-mi un ghid şi un mers al trenurilor, dar iute, Henry.” Nu mă cheamă Henry, dar…

— Lasă numele, spuse nerăbdător Tommy. Continuă.

— Da, domnule. I le-am adus şi mi-a spus să aştept şi se uita la ceva. După aia a privit la ceas şi „Fuga”, a zis. „Spune-le să-mi aducă un taxi” şi a început să-şi aranjeze pălăria în faţa oglinzii, şi a fost jos în două secunde, aproape tot atât de repede ca mine, şi o văzui cum fuge pe scări şi se urcă în taxi şi auzii că spune ce v-am spus.

Băiatul se opri şi îşi trase răsuflarea. Tommy continua să-l privească. În acel moment, apăru şi Julius. Ţinea în mână o scrisoare deschisă.

— Auzi, Hersheimmer, Tommy se întoarse spre el, Tuppence a plecat să vâneze pe cont propriu.

— Aiurea!

— Ba a plecat. A luat un taxi până la Charing Cross, grăbindu-se ca dracu după ce a primit o telegramă. Ochii îi căzură pe scrisoarea din mâna lui Julius. Oh, ţi-a lăsat un bilet. E perfect. Unde s-a dus?

Aproape fără să-şi dea seama întinse mâna după scrisoare, dar Julius o împături şi o băgă în buzunar. Părea extrem de stânjenit.

— N-are nici o legătură cu asta. E despre ceva… Ceva ce am rugat-o să-mi aducă la cunoştinţă.

— Oh! Tommy era uimit şi părea că aşteaptă ceva mai mult.

— Ascultă, rosti brusc Julius, ar fi mai bine să-ţi spun. I-am cerut azi-dimineaţă domnişoarei Tuppence să se mărite cu mine.

— Oh! Rosti Tommy, mecanic. Era năucit. Cuvintele lui Julius îl luaseră pe nepregătite. Mintea i se blocase pe moment.

— Aş vrea să-ţi spun că, înainte de a-i sugera ceva în acest sens domnişoarei Tuppence, i-am mărturisit că nu vreau să mă bag în nici un fel între ea şi tine…

Tommy îşi reveni.

— E în regulă, spuse repede. Tuppence şi cu mine suntem prieteni de ani de zile. Nimic mai mult. Îşi aprinse ţigara cu o mână care îi tremura puţin. E chiar foarte bine. Tuppence mereu spunea că ea caută…

Se opri brusc, roşu la faţă, însă Julius nu părea deranjat deloc.

— Oh, dolarii vor fi cei care vor aranja chestiunea. Domnişoara Tuppence m-a pus în temă cu asta. Nu e câtuşi de puţin o impostoare. Ar trebui s-o ducem perfect împreună.

Tommy îl privi curios, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, apoi se răzgândi şi nu rosti nimic. Ei bine, de ce nu? Nu se lamentase ea că nu cunoştea nici un bărbat bogat? Nu-şi expusese limpede opţiunea de a se mărita pentru bani, dacă i se oferea ocazia? Întâlnirea cu tânărul american îi oferise ocazia… Şi era puţin probabil să-i dea cu piciorul. Era moartă după bani, întotdeauna o spusese. De ce s-o condamne că rămânea credincioasă principiilor sale?

Cu toate acestea, Tommy o condamna. Era plin de un pasionat şi cu totul ilogic resentiment. Era bine să se spună lucrurilor pe nume… Însă o fată adevărată nu s-ar fi măritat niciodată pentru bani. Tuppence avea un îngrozitor sânge rece şi era plină de ea, şi ar fi fost încântat să n-o mai vadă în viaţa lui! Ce lume coruptă!

Glasul lui Julius îl smulse din gânduri.

— Da, ar trebui s-o ducem bine împreună. Am auzit că întotdeauna fetele te refuză prima dată… E ca o convenţie.

Tommy îl apucă de braţ.

— Te refuză? Ai spus refuză?

— Clar. Nu ţi-am spus? Mi-a trântit un „nu”, fără nici un fel de motiv. Eternul feminin, cum i se zice, sau, cel puţin aşa am auzit. Dar o să-şi revină ea repede. E drept că şi eu am cam zorit-o…

Însă Tommy îl întrerupse brusc.

— Ce spune în biletul ăla? Întrebă el poruncitor.

Julius se văzu obligat să i-l înmâneze.

— Nu conţine nici cel mai mic indiciu despre unde s-a dus, îl asigură el din nou pe Tommy. Dar poţi să te convingi şi singur dacă nu mă crezi.

Biletul, cu scrisul şcolăresc al lui Tuppence, suna aşa: „Dragă Julius, întotdeauna e mai bine ca lucrurile să fie clare. Nici prin cap nu-mi trece să mă gândesc la măritiş până nu-l găsim pe Tommy. S-o lăsăm pentru atunci.

A ta afectuoasă, Tuppence”

Tommy i-o dădu înapoi, cu ochii lucioşi. Sentimentele sale cunoscură o totală schimbare. Acum o considera pe Tuppence un suflet deosebit de nobil şi dezinteresat. Nu-l refuzase ea pe Julius fără să ezite? E drept că biletul conţinea semne de slăbiciune, dar asta se putea scuza. După cum scrisese, se putea înţelege că vroise să-i forţeze mâna lui Julius să depună mai multe eforturi pentru a-l găsi pe el, Tommy, însă el nu credea că, după aceea, răspunsul ar fi fost afirmativ. Draga de Tuppence, nici o fată din lume nu se putea compara cu ea! Când o s-o vadă… Se smulse brusc din gânduri.

— După cum spuneai, rosti el, adunându-se, nu-i nici un indiciu unde s-a dus. Hei, Henry!

Băiatul apăru, smerit. Tommy îi dădu cinci şilingi.

— Încă ceva. Îţi aduci aminte ce a făcut doamna cu telegrama? Henry icni şi spuse:

— A făcut-o ghem şi a aruncat-o în cămin şi-a chiuit de bucurie, domnule, cam aşa: „iuhuu!”

— Foarte plastic, Henry, spuse Tommy. Îţi meriţi cei cinci şilingi. Vino, Julius. Trebuie să găsim telegrama.

Urcară în grabă treptele. Tuppence îşi uitase cheia în uşă. Camera era aşa cum o lăsase. În cămin era un ghemotoc alb cu portocaliu. Tommy îl culese şi netezi telegrama.

„Vino imediat, Moat House, Ebury, Yorkshire, evenimente mari – TOMMY”.

Se uitară unul la altul stupefiaţi. Julius vorbi primul:

— N-ai trimis-o tu?

— Sigur că nu. Ce vrea să însemne?

— Cred că vrea să însemne ce-i mai rău, rosti liniştit Julius. Au înhăţat-o.

— Ce?

— Lucru cert. Au semnat cu numele tău şi ea a căzut în cursă ca o oaie.

— Doamne sfinte! Ce facem?

— Ne grăbim şi plecăm după ea! Imediat. Nu e timp de pierdut. E un noroc chior că n-a luat cu ea telegrama, altfel poate că nu i-am fi dat niciodată de urmă. Dar trebuie să ne grăbim. Unde-i ghidul ăla?

Vitalitatea lui Julius era contagioasă. Dacă ar fi fost lăsat în voia lui, cu siguranţă Tommy s-ar fi aşezat şi ar fi început să se gândească, cel puţin jumătate de oră, ce plan de acţiune să adopte. Dar cu Julius Hersheimmer alături, era imposibil să nu intri în priză.

După ce mai blestemă pe înfundate, Julius îi înmână lui Tommy ghidul, considerând că el era mai la curent cu misterele lui. Tommy îl abandonă în favoarea mersului trenurilor.

— Uite, am găsit. Ebury, Yorks. De la King's Cross. Sau St. Paneras. (Băiatul trebuie să fi greşit. Nu era Charing Cross, ci King's Cross). 12:50, ăsta e trenul cu care a plecat. 2:10, ăsta s-a dus. Următorul e la 3:20. Un tren al dracului de lent.

— Ce zici de maşină?

Tommy scutură din cap.

— Trimite-o dacă vrei, dar noi e mai bine să mergem cu trenul. Important e să ne păstrăm calmul.

Julius bombăni.

— Asta aşa e. Însă îmi ies din minţi când mă gândesc că sărmana copilă e în pericol!

Tommy dădu din cap într-un mod nedefinit. Se gândea. După câteva minute rosti:

— Spune, Julius, ce vor de la ea?

— Habar n-am la ce te referi.

— Vroiam să spun că nu cred că urmăresc să-i facă vreun rău, explică Tommy. Ea e ostatică, doar atât. N-o paşte nici un pericol imediat, pentru că, în cazul în care noi am descoperi ceva, le-ar fi al dracului de folos. Atât timp cât e în puterea lor, suntem legaţi la mâini, înţelegi?

— Clar, spuse Julius, gânditor. Aşa e.

— În afară de asta, adăugă Tommy, eu am mare încredere în Tuppence.

Călătoria fu obositoare, cu numeroase halte şi bariere. Trebuiră să schimbe de două ori, o dată la Doncaster, a doua oară, într-un loc unde trenul făcea cruce cu altul. Ebury era o gară pustie, cu un impiegat solitar, căruia Tommy i se adresă.

— Îmi poţi spune care e drumul spre Moat House?

— Moat House? E la o bucată bună de aici. Casa aia de lângă mare, pricepi?

Tommy confirmă. După ce ascultară îndrumarea amănunţită dar încurcată a impiegatului, se pregătiră să părăsească gara. Începuse să plouă, şi, ridicându-şi gulerele pardesielor, o porniră prin noroiul drumului. Brusc, Tommy se opri.

— Aşteaptă o clipă. Se întoarse în fugă la gară şi-l abordă din nou pe impiegat.

— Ascultă, ai văzut o doamnă tânără, care a ajuns mai devreme, cu trenul care pleacă din Londra la 12:50? Probabil şi ea te-a întrebat care e drumul spre Moat House.

O descrise pe Tuppence cât de bine se pricepu, însă impiegatul scutură din cap. Cu trenul respectiv sosiseră mai mulţi oameni şi n-ar fi putut reţine în mod deosebit pe cineva. Însă era foarte sigur că nimeni nu se interesase de drumul spre Moat House.

Tommy i se alătură din nou lui Julius şi-i explică de ce se întorsese la gară. Se simţea extrem de deprimat, parcă i se pusese o greutate pe inimă. Simţea că acţiunea nu avea sorţi de izbândă. Duşmanii lor beneficiau de un avans de trei ore. Pentru domnul Brown, trei ore erau ceva! El nu putea să ignore faptul că telegrama fusese descoperită.

Drumul părea că nu se mai termină. La un moment dat o cotiră greşit şi merseră aproape o jumătate de milă în altă direcţie. Trecuse de şapte când un băieţandru le spuse că Moat House era chiar după colţ.

O poartă ruginită de fier scârţâia sinistru din balamale! Un drum aşternut cu un strat gros de frunze. Locul avea ceva ce-i făcu pe cei doi să se înfioare. Frunzele le înăbuşeau paşii, în timp ce înaintau pe drumul pustiu. Ziua era aproape pe sfârşite. Parcă mergeau în lumea stafiilor. Crengile trosneau şi se ciocneau între ele într-o notă lugubră. Din când în când câte o frunză umedă aluneca în zbor, făcându-i să tresară la atingerea ei rece.

O cotitură a drumului îi aduse în faţa casei. Şi aceasta părea pustie. Obloanele erau trase, iar treptele ce duceau la uşa de la intrare, acoperite cu muşchi. Să fi fost, într-adevăr, momită Tuppence în acest loc dezolant? Era foarte puţin probabil ca pe aici să fi călcat cineva de luni de zile.

Julius smuci mânerul ruginit al clopoţelului. Ecoul dezacordat înfioră pustietatea casei. Sunară iar şi iar… Dar nici un semn de viaţă, înconjurară casa. Doar linişte şi ferestre oblonite. Trebuiră să accepte ceea ce vedeau cu ochii lor. Locul era pustiu.

— Nu-i nimic de făcut, spuse Julius.

Îşi îndreptară paşii înapoi, spre poartă.

— Trebuie să fie vreun sat pe aproape, continuă tânărul american. Ar fi mai bine să întrebăm acolo. Ar putea să cunoască locul şi să ne spună dacă a fost cineva pe aici în ultimul timp.

— Da, nu-i o idee rea.

Urmând drumul, ajunseră curând într-un cătun. La marginea lui, întâlniră un muncitor ce îşi căra geanta cu scule. Tommy îl opri cu o întrebare.

— Moat House? E pustie. Aşa e de ani de zile. Dacă doriţi cheia, o are doamna Sweeny… Lângă oficiul poştal.

Tommy îi mulţumi. Găsiră repede oficiul poştal, care era şi magazin cu de toate, şi bătură la casa de lângă el. Le deschise o femeie îngrijită, zdravănă, care le înmână pe dată cheia de la Moat House.

— Mă îndoiesc că e genul de loc care să vi se potrivească, domnule. E într-o stare îngrozitoare de ruină. Tavanele cad şi tot aşa. Ar trebui băgaţi o grămadă de bani în ea.

— Mulţumesc, spuse Tommy, vesel. O fi o ruină, însă casele sunt scumpe în ziua de azi.

— Asta aşa e, îl aprobă cu însufleţire femeia. Fiica şi ginerele meu caută de nu ştiu când o casă. Toate astea sunt din vina războiului. Totul e groaznic de schimbat. Dar, scuzaţi-mă, domnule, cred că e prea întuneric ca să vedeţi casa ca lumea. N-ar fi mai bine să aşteptaţi până dimineaţă?

— Aveţi dreptate. Oricum, o să aruncăm în seara asta o privire pe acolo. Am fi ajuns mai devreme, dacă nu rătăceam drumul. Există vreun loc drăguţ, pe aici unde se poate petrece o noapte?

Doamna Sweeny păru încurcată.

— Ar fi „Yorkshire Arms”, dar nu e un loc prea potrivit pentru nişte domni ca dumneavoastră.

— Oh, o să fie perfect. Mulţumim. Apropo, n-a venit azi o doamnă tânără să întrebe de cheie?

Femeia scutură din cap.

— Nimeni nu s-a interesat demult de casa aia.

— Mulţumesc foarte mult.

Îşi îndreptară din nou paşii spre Moat House. În timp ce uşa se deschidea din balamale cu un scârţâit de protest, Julius aprinse un chibrit şi examina podeaua cu atenţie. Apoi scutură din cap.

— Aş jura că n-a trecut nimeni pe aici. Uite ce praf. Şi e gros. Nici o urmă de paşi.

Umblară de colo-colo prin casa pustie. Pretutindeni aceeaşi poveste. Praful domnea în lege, aparent nederanjat.

— Asta mă zăpăceşte, spuse Julius. Nu cred că Tuppence a pus vreodată piciorul aici, în casa asta.

— Trebuie să-l fi pus.

Julius scutură din cap fără să răspundă.

— O să venim din nou mâine dimineaţă, spuse Tommy. La lumina zilei poate vedem mai multe.

Dimineaţa reluară cercetările şi fură constrânşi să tragă concluzia că de mult timp nu trecuse nimeni pe acolo. Dacă nu părăsiră imediat satul, asta se datoră numai unei descoperiri făcute din întâmplare de Tommy. În timp ce se îndreptau către poartă, acesta scoase brusc un ţipăt şi, oprindu-se, se aplecă şi culese ceva dintre frunze, pe care i-l înmână lui Julius. Era o mică broşă de aur.

— E a lui Tuppence!

— Eşti sigur?

— Absolut. Am văzut-o deseori purtând-o.

Julius inspiră adânc.

— Asta clarifică lucrurile. În tot cazul, Tuppence a venit aici. O să ne stabilim cartierul general la cârciuma din sat şi o să facem tărăboi până dăm de ea. Cineva trebuie s-o fi văzut.

Bătălia începu. Tommy şi Julius lucrau când separat, când împreună, însă rezultatul rămânea acelaşi. Nimeni cu semnalmentele lui Tuppence nu fusese văzut prin vecinătate. Erau uimiţi… Dar nu descurajaţi. În cele din urmă îşi schimbară tactica. Cu siguranţă, Tuppence nu rămăsese mult în împrejurimile de la Moat House. Asta dovedea că fusese adusă şi luată cu maşina. Îşi reînoiră cercetările. Văzuse cineva vreo maşină staţionând pe undeva, pe lângă Moat House, în ziua aceea? Alt eşec.

Julius telegrafie la Londra să i se trimită maşina şi scotociră zilnic împrejurimile cu şi mai mult zel. O limuzină gri, în care îşi puseseră toate speranţele, fu urmărită până la Harrogate, însă se dovedi a fi proprietatea unei foarte respectabile văduve!

Fiecare zi le punea în faţă o nouă problemă. Julius era ca un ogar în lesă. Urmărea cel mai mic indiciu. Fu urmărită fiecare maşină care trecuse prin sat în ziua fatidică. Îşi croi drum şi pătrunse pe domenii private, supunând pe proprietarii de maşini unor interogatorii minuţioase. Scuzele îi erau la fel ca şi metodele şi rareori reuşi să nu stârnească indignarea victimelor; dar, zilele se scurgeau una după alta şi nici vorbă să dea de urma lui Tuppence. Răpirea fusese atât de bine pusă la punct, încât părea că fata se evaporase.

O nouă preocupare începu să frământe mintea lui Tommy.

— Ştii de cât timp suntem aici? Întrebă într-o dimineaţă, în timp ce îşi luau micul dejun. De o săptămână. N-am avansat cu nimic în găsirea lui Tuppence, iar duminica viitoare e 29!

— La dracu! Exclamă Julius. Aproape uitasem de 29. Nu m-am gândit decât la Tuppence.

— Şi eu. Numai că n-am uitat de data de 29, dar asta poate să se ducă dracului, important e s-o găsim pe Tuppence. Însă astăzi e 23 şi a mai rămas puţin timp. Dacă e să-i dăm de urmă, trebuie s-o facem înainte de 29. După aceea, viaţa ei nu va mai avea nici o valoare. Jocul de-a ostaticii se va termina atunci. Am impresia că am făcut o mare greşeală în felul în care am acţionat. Am pierdut timpul şi n-am realizat nimic.

— Ai dreptate. Am fost nişte tâmpiţi care am muşcat din momeală şi am mestecat-o mai mult decât şi-ar fi închipuit ei. Nu mă mai învârt prosteşte pe aici!

— Ce vrei să spui?

— Am de gând să fac ce trebuia de fapt acum o săptămână. Mă întorc la Londra şi predau cazul în mâinile poliţiei britanice. Am făcut pe copoii. Copoi! A fost o mostră de curată prostie! Asta e! M-am săturat. Direct la Scotland Yard!

— Ai dreptate, rosti încet Tommy. Să dea Domnul s-o scoatem la capăt măcar aşa.

— Mai bine mai târziu decât niciodată. Am fost ca doi ţânci care se joacă „de-a Baba-oarba”. Acum mă duc direct la Scotland Yard şi le cer să mă ia de mână şi să-mi arate pe ce drum să apuc. Părerea mea e că un profesionist are întotdeauna câştig de cauză în faţa unui amator. Vrei să vii cu mine?

Tommy scutură din cap.

— La ce bun? Ajunge unul. Eu am să mai rămân pe aici, să dau târcoale o vreme. Ceva trebuie să se întâmple. Nu poţi să ştii niciodată.

— Sigur. Ei bine, pe curând. Mă întorc cât ai zice peşte, cu câţiva inspectori după mine. Am să le spun să-şi etaleze deşteptăciunea şi să facă tot ce pot.

Însă următoarele evenimente nu se încadrară în planul elaborat de Julius. Spre sfârşitul zilei, Tommy primi o telegramă.

„Te aştept Manchester Midland Hotel Veşti importante.

— Julius.”

La 7:30, în aceeaşi seară, Tommy cobora dintr-un personal. Julius îl aştepta pe peron.

— M-am gândit că ai să vii cu trenul ăsta, dacă ai primit telegrama de la mine.

Tommy îl apucă de braţ.

— Ce e? Au găsit-o pe Tuppence? Julius scutură din cap.

— Nu. Dar am găsit asta aşteptându-ne la Londra. Tocmai sosise, înmână telegrama celuilalt. În timp ce citea, Tommy făcu ochii mari.

„Găsit Jane Finn. Veniţi Manchester Midland Hotel Imediat.

— Peel Edgerton.”

Julius luă telegrama înapoi şi o împături.

— Ciudat, spuse el gânditor. Credeam că tipul s-a dat la fund!