Capitolul XX. Prea târziu.

Ajunşi în stradă, ţinură un scurt consiliu de război. Sir James îşi scoase ceasul din buzunar.

— Trenul pentru Holyhead opreşte în Chester la 12:14. Dacă porniţi imediat cred că puteţi prinde legătura.

Tommy îl privi uimit.

— E vreo grabă, domnule? Azi suntem abia în 24.

— Cred că întotdeauna e bine să te scoli devreme, spuse Julius înainte ca avocatul să fi apucat să răspundă. Ne vom duce chiar acum la gară.

Pe fruntea lui sir James apăru o urmă de încruntare.

— Aş fi vrut să vă pot însoţi. Însă trebuie să iau cuvântul la o adunare, la ora două. Îmi pare rău.

Regretul din glasul lui era evident. Pe de altă parte, era limpede că Julius era foarte dispus să se lipsească de compania celuilalt.

— Nu cred să fie ceva complicat în afacerea asta, rosti el. Un simplu joc „de-a v-aţi ascunselea”, asta-i tot.

— Sper să fie aşa, spuse sir James.

— Sigur. Ce altceva ar putea fi?

— Eşti încă tânăr, domnule Hersheimmer. La vârsta mea, probabil că vei fi învăţat lecţia. „Să nu-ţi subestimezi niciodată adversarul”.

Gravitatea tonului său îl impresionă pe Tommy, dar nu avu nici un efect asupra lui Julius.

— Credeţi că domnul Brown ar putea să-şi bage nasul? Dacă o face, abia îl aştept! Îşi pipăi buzunarul. Am pistol. Micul Willie mă însoţeşte pretutindeni. Scoase un pistol automat, îl mângâie cu afecţiune, apoi îl băgă la locul lui. Însă nu o să fie nevoie să apelez la el. Nu are cine să-l pună în temă pe stimabilul domn Brown.

Avocatul ridică din umeri.

— Nici când doamna Vandemeyer intenţiona să-l trădeze, n-a fost nimeni care să-l pună în temă. Cu toate astea, doamna Vandemeyer a murit fără să vorbească.

Julius fu redus la tăcere, iar sir James adăugă pe un ton lejer:

— Vreau doar să vă pun în gardă. La revedere şi succes. Când aveţi hârtiile în mână, nu riscaţi dacă nu e nevoie. Dacă aveţi vreun motiv să credeţi că aţi fost urmăriţi, distrugeţi-le imediat! Succes. Jocul e acum în mâinile noastre. Dădu mâna cu amândoi.

După zece minute, cei doi tineri erau instalaţi într-un vagon de clasa întâi pe ruta spre Chester.

Mult timp, niciunul nu scoase o vorbă. Când, în cele din urmă, Julius sparse tăcerea, remarca lui fu cu totul neaşteptată.

— Spune-mi, ţi s-a întâmplat vreodată să te prosteşti din cauza unei fete? Întrebă gânditor.

După momentul de uimire, Tommy îşi scotoci prin minte.

— Nu cred, răspunse, în cele din urmă. Cel puţin nu din câte îmi amintesc. De ce?

— Pentru că, în ultimele două luni, am devenit un idiot sentimental din cauza lui Jane! Din clipa în care ochii mi-au căzut pe fotografia ei, inima mi-a luat-o razna, exact ca-n romane. Mi-e ruşine s-o recunosc, însă am venit aici ca s-o găsesc şi să repar lucrurile, iar apoi să mă întorc cu ea ca doamna Julius P. Hersheimmer.

— Oh! Exclamă uimit Tommy.

Julius continuă:

— Asta e o dovadă clară de cât se poate prosti un bărbat! A fost de ajuns să întâlnesc o fată în carne şi oase şi m-am lecuit!

Simţindu-se legat la limbă mai mult ca oricând, Tommy emise un nou „oh”!

— Să nu cumva să crezi că o bârfesc pe Jane, continuă celălalt. E o fată cu adevărat drăguţă şi, fără îndoială, se va îndrăgosti de ea vreun tip, foarte curând.

— Mă gândesc că e chiar foarte frumoasă, rosti Tommy, regăsindu-şi glasul.

— Sigur că este. Numai că nu prea e ca în fotografie. Cel puţin presupun că, într-un fel, ea e… trebuie să fie… Pentru că am recunoscut-o dintr-o dată. Dacă aş fi văzut-o într-o mulţime, aş fi spus: „Asta e fata al cărei chip îl recunosc fără nici o ezitare”. Însă ceva era cu fotografia aia. Julius scutură din cap şi oftă din greu. Romantismul e un lucru al naibii de ciudat!

— Probabil că e, replică Tommy cu răceală, din moment ce ai venit aici îndrăgostit de o fată şi i-ai cerut alteia mâna doar în decurs de două săptămâni.

Julius avu bunul simţ să pară stingherit.

— Păi, să vezi, aveam un soi de sentiment de oboseală că n-am s-o găsesc niciodată pe Jane… Că, de fapt, totul era o prostie. Şi atunci… Ei bine. Francezii, de exemplu, sunt mult mai înţelepţi în felul în care privesc lucrurile. Ei nu amestecă romantismul cu mariajul…

Tommy se înfierbântă.

— Ei, fir-aş al naibii! Dacă asta e…

Julius se grăbi să-l întrerupă.

— Stai aşa, nu sări. N-am vrut să spun ceea ce crezi. Americanii au o părere despre moralitate mai bună chiar decât a voastră. Ceea ce am vrut să spun e că francezul priveşte căsătoria ca pe-o afacere… Doi oameni se cunosc, constată că se potrivesc, pun la punct problema banilor… Şi văd toată povestea din punct de vedere practic, într-un spirit afacerist.

— Dacă m-ai întreba pe mine, cu toţii suntem ai dracului de afacerişti în ziua de azi. Nu ne auzi decât întrebând: „Cât face?” Bărbaţii sunt destul de răi, însă fetele sunt şi mai rele.

— Linişteşte-te, fiule. Nu te înfuria aşa.

— Sunt furios, spuse Tommy.

Julius se uită la el şi socoti că era mai bine să nu mai spună nimic. Oricum, Tommy avu destul timp să se liniştească înainte de a ajunge la Holyhead şi zâmbetul vesel îi reapăruse pe faţă când sosiră la destinaţie.

După ce se consultară, ajutaţi şi de o hartă rutieră, se puseră de acord încotro să se îndrepte şi închiriară un taxi care îi duse pe şoseaua către Treaddur Bay. Îl instruiră pe şofer să meargă încet şi erau foarte atenţi să nu treacă de potecă. Nu mult după ce părăsiră oraşul, o zăriră, şi Tommy opri prompt maşina, întrebând, ca din întâmplare, dacă poteca ducea spre mare. La răspunsul afirmativ al şoferului, coborâră şi-l plătiră generos.

Un moment mai târziu, taxiul demara încet înapoi, spre Holyhead… Tommy şi Julius îl urmăriră cu privirea, apoi o porniră către poteca îngustă.

— Presupun că e ceea bună, nu? Întrebă Tommy cu îndoială. Trebuie să fie o mulţime pe aici.

— Sigur că este. Uită-te la tufişuri. Îţi aduci aminte ce spunea Jane?

Tommy se uită la tufişurile stufoase, încărcate de flori aurii, care străjuiau de o parte şi de alta poteca, şi se convinse.

Coborau în şir indian, Julius fiind în frunte. De două ori, Tommy îşi întoarse capul, neliniştit. Julius se uită înapoi.

— Ce e?

— Nu ştiu. Tot am impresia că ne urmăreşte cineva.

— N-are cine să fie, rosti hotărât Julius. L-am fi zărit.

Tommy se văzu obligat să recunoască logica lui Julius. Cu toate acestea sentimentul acela de nelinişte se adâncea. În ciuda lui însuşi, credea în atotputernicia duşmanului lor.

— Chiar aş dori ca tipul să ne iasă în cale, spuse Julius şi se bătu peste buzunar. Micul Willie abia aşteaptă să mai exerseze!

— Întotdeauna porţi asta… pe el… cu tine? Întrebă Tommy extrem de curios.

— Absolut întotdeauna. Niciodată nu ştii ce se poate întâmpla. Tommy păstră o tăcere respectuoasă. Micul Willie îl impresiona.

Părea să îndepărteze ameninţarea domnului Brown.

Poteca trecea acum pe lângă stâncă, paralel cu marea. Julius se opri atât de brusc încât Tommy se împiedică de el.

— Ce-i? Întrebă el.

— Priveşte acolo. Zău dacă asta nu le întrece pe toate! Tommy privi. Ieşit în afară şi gâtuind pe jumătate poteca, se afla un bolovan uriaş care, cu adevărat, semăna cu un câine „cerşetor”.

— Ei bine, zise. Tommy, refuzând să împărtăşească emoţia lui Julius, nu asta ne aşteptam să vedem?

Julius îl privi întunecat şi clătină din cap.

— Flegmatic ca orice englez! Bine-nţeles că ne aşteptam la asta… Dar, oricum, mă simt zăpăcit să văd chestia asta stând aici exact cum ne aşteptam!

Tommy, al cărui calm era, poate, mai mult prefăcut decât natural, se mişcă nerăbdător.

— Ia-o înainte. Unde-o fi gaura?

Cercetară cu multă atenţie stânca. Tommy se trezi spunând prosteşte:

— După atâţia ani, muşchiul s-ar putea să nu mai fie acolo.

La care Julius răspunse solemn:

— Cred că ai dreptate.

Brusc, Tommy arătă cu o mână tremurândă.

— Ce zici de crăpătura de acolo?

Julius îi răspunse gâtuit:

— Asta e… sigur.

Se uitară unul la altul.

— Când eram în Franţa, spuse Tommy cu gândul în urmă, ori de câte ori colegul meu nu venea pe la mine, îmi spunea că se simţise ciudat, că avusese o dispoziţie stranie. Nu l-am crezut niciodată. Dar, indiferent dacă a simţit sau nu aşa ceva, senzaţia asta există. O simt eu acum! Şi încă puternic!

Se uită la stâncă cu un soi de pasiune chinuitoare.

— La naiba! Strigă. E imposibil! Cinci ani! Gândeşte-te, numai! Copii care caută cuiburi de păsări, picnicuri, mii de oameni care trec pe aici! Nu poate să fie acolo! Şansa e una dintr-o sută! E împotriva raţiunii!

Într-adevăr, simţea că e imposibil… Poate mai mult din cauză că nu-i venea să creadă că el reuşise acolo unde atâţia alţii dăduseră greş. Treaba era prea simplă ca să poată fi adevărată. Gaura trebuie să fie goală.

Julius se uita la el cu un zâmbet larg.

— Eşti răvăşit rău de tot, spuse el tărăgănat, cu un soi de veselie. Ei bine, la atac! Îşi băgă mâna în crăpătură şi făcu o uşoară grimasă. E strâmtă rău. Mâna lui Jane trebuie să fie cu mult mai subţire decât a mea. Nu simt nimic… Nu… Stai, ce e asta? Măiculiţă! Şi, imitând sunetul unei trompete, scoase un pacheţel decolorat. Asta-i averea! Învelită în muşama. Ţine-o până îmi scot eu briceagul!

Minunea se petrecuse. Tommy apucă cu gingăşie preţiosul pachet. Reuşiseră!

— Ciudat, spuse el prosteşte, credeam că cusăturile trebuie să fie putrezite. Însă arată de parcă ar fi noi.

Le tăiară cu multă grijă şi desfăcură muşamaua. Înăuntru era o mică foie de hârtie, împăturită. Cu degete tremurătoare, o despăturiră. Foaia era albă! Se uitară uimiţi unul la altul.

— O pistă falsă? Danvers era doar momeala?

Tommy clătină din cap. Soluţia asta nu-l satisfăcea. Brusc, faţa i se lumină.

— Am găsit! Cerneală simpatică!

— Crezi?

— Oricum, merită să încercăm. La căldură, de obicei apare scrisul. Să adunăm nişte vreascuri şi să facem un foc.

După câteva minute, reuşiră să aprindă un foc plăpând din crenguţe şi frunze. Tommy ţinu hârtia aproape de flacără. La căldură, foaia se curbă puţin. Atâta tot.

Brusc, Julius întinse braţul şi arătă nişte litere care începeau să apară într-o culoare uşor maronie.

— Măiculiţă! Am găsit! Zău, ai avut o idee grozavă. Mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap.

Tommy mai ţinu un timp hârtia în poziţia în care era, până când consideră că flacăra îşi făcuse pe deplin efectul asupra cernelii, apoi o trase. În clipa următoare scoase un ţipăt.

Pe foaie, întipărite cu litere clare, cafenii, erau cuvintele:

CU SALUTĂRI, DE LA DOMNUL BROWN.