Capitolul XVII. Annette.
Oricum, problemele viitorului fură curând înlăturate de problemele prezentului. Iar dintre acestea, cea mai apropiată şi presantă, era cea a foamei. Tommy avea un apetit sănătos şi zdravăn. Friptura cu cartofi prăjiţi păreau să aparţină unei vremi apuse. Trebui să recunoască, plin de regret, că nu avea nici o şansă în lupta cu o grevă a foamei.
Privi neajutorat la temniţa sa. O dată sau de două ori renunţă la mândrie şi bătu în uşă. Însă nimeni nu răspunse chemării sale.
„La naiba cu toate!” rosti indignat. „N-or avea de gând să mă lase să mor prin înfometare”. Un nou sentiment de frică îi trecu prin minte.
Asta putea fi una din „Drăguţele metode” de a face un deţinut să vorbească, atribuite lui Boris. Dar după ce mai reflectă, respinse ideea.
„Asta-i opera brutei ăleia cu faţă acră, Conrad” hotărî el. „Cu amicul ăsta o să mă distrez în una din zilele următoare. Asta-i numai o mostră de răutate din partea lui, sunt sigur”.
Reflecţiile ulterioare îi dădură sentimentul că i-ar fi făcut mare plăcere să dea cu ceva în capul ca un ou al lui Conrad. Tommy şi-l mângâie cu blândeţe pe al său şi se lăsă în voia imaginaţiei. Într-un final, o idee sclipitoare îi lumină mintea. De ce nu ar transforma imaginaţia în realitate? Fără îndoială, Conrad era stăpânul casei. Ceilalţi, poate doar cu excepţia neamţului bărbos, o foloseau pentru întâlniri. Prin urmare, de ce nu l-ar pândi pe Conrad în spatele uşii, iar când acesta ar intra, să-l izbească cu un scaun, sau cu unul dintre tablourile decrepite, drept în moalele capului? Ar trebui, bine-nţeles, să ai grijă să nu dai prea tare. Iar apoi… Iar apoi să o ştergi, pur şi simplu! Dacă se întâlnea cu cineva jos, la parter, ei bine… Tommy se lumină la gândul unei întâlniri cu pumnii săi. O astfel de afacere era înfinit pe placul lui decât înfruntarea verbală din după-amiaza aceasta. Încântat de planul său, Tommy desprinse uşor tabloul cu Mefisto şi Faust şi îşi luă poziţia. Speranţele îi erau mari. Planul i se părea simplu, dar excelent.
Timpul trecea, însă Conrad nu apărea. În această cameră – temniţă, ziua şi noaptea erau totuna, dar ceasul de mână al lui Tommy, care avea ceva precizie, îi indică faptul că era nouă seara. Tommy se gândi posomorât că, dacă cina nu avea să sosească degrabă, nu-i rămânea decât să viseze la micul dejun. La zece speranţa îl părăsi şi se trânti pe pat să-şi găsească mângâierea în somn. În cinci minute, uită de toate problemele.
Zgomotul cheii răsucite în broască îl trezi din somn. Nefăcând parte din acel tip de eroi care se deşteaptă în deplină posesie a capacităţilor sale, Tommy clipi spre tavan, întrebându-se vag unde se află. Era opt.
„Ori e ceaiul de dimineaţă, ori micul dejun”, concluzionă el, rugându-se să fie cel din urmă.
Uşa de deschise. Tommy îşi aminti mult prea târziu de planul lui în legătură cu Conrad. Un moment mai apoi se bucură că uitase, căci nu intră Conrad, ci o fată. Fata ducea o tavă pe care o aşeză pe masă.
În lumina plăpândă a lămpii de gaz, Tommy îşi miji ochii spre ea. Îşi spuse pe loc că era una dintre cele mai frumoase fete pe care le văzuse în viaţa lui. Părul ei de un castaniu minunat avea sclipiri aurii, ca şi cum razele de soare s-ar fi răsfrânt în bogăţia lui. Obrajii îi erau trandafirii. Ochii ei, uşor depărtaţi, erau căprui, un căprui auriu care amintea din nou de razele soarelui.
Un gând delirant trecu prin mintea lui Tommy.
— Eşti Jane Finn? Întrebă pe nerăsuflate.
Fata clătină din cap, mirată.
— Numele meu e Annette, domnule.
Vorbea într-o engleză uşor stricată.
— Oh! Exclamă Tommy, cam dezorientat. Française? Se hazardă el.
— Oui, monsieur. Monsieur parle français?
— N-am mai vorbit de mult, spuse Tommy. Ce e ăsta? Micul dejun?
Fata dădu din cap. Tommy sări din pat şi începu să examineze conţinutul tăvii. Acesta consta dintr-o bucată de pâine, puţină margarină şi o cană de cafea.
— Traiul nu-i la fel ca la Ritz, remarcă el cu un oftat. Dar pentru tot ce ne dai, Doamne, îţi mulţumesc. Amin.
Îşi trase un scaun, iar fata se îndreptă spre uşă.
— Stai puţin, strigă Tommy. Vreau să te întreb o grămadă de lucruri, Annette. Ce faci în casa asta? Să nu-mi spui că eşti nepoata lui Conrad, sau fiica lui, sau altceva, pentru că nu pot s-o cred.
— Servesc, domnule. Nu sunt rudă cu nimeni.
— Înţeleg, spuse Tommy. Ştii ce te-am întrebat puţin mai înainte. Cunoşti numele? L-ai auzit vreodată?
— Cred că am auzit lumea vorbind de Jane Finn.
— Nu ştii unde e?
Annette scutură din cap.
— De pildă, nu e în casă?
— Oh, nu, domnule. Acum trebuie să plec… Ei mă aşteaptă.
Fata ieşi în grabă. Cheia se răsuci în broască.
— Mă întreb cine sunt „ei” mormăi Tommy, înfulecând din bucata de pâine. Cu puţin noroc, fata asta m-ar putea ajuta să scap de aici. Nu arată ca făcând parte din bandă.
La unu, Annette apăru cu o altă tavă, dar de data asta era însoţită de Conrad.
— Bună dimineaţa, spuse Tommy amabil. Văd că nu foloseşti săpunul „Pear”.
Conrad mârâi ameninţător.
— N-ai o conversaţie sclipitoare, nu-i aşa, bătrâne? Ei, ce să-i faci, nu putem avea întotdeauna şi minte şi frumuseţe. Ce avem la prânz? Tocană? De unde ştiu? Elementar, dragă Watson… Mirosul de ceapă e inconfundabil.
— Vorbeşte, vorbeşte, mormăi celălalt. S-ar putea să mai fie doar puţin până va trebui să vorbeşti.
Remarca era neplăcută în ceea ce sugera, dar Tommy o ignoră. Se aşeză la masă.
— Retrage-te, valet, spuse, fluturându-şi mâna. Vorbăria nu-i punctul tău forte.
În acea seară, Tommy stătea pe pat şi cugeta adânc. Conrad avea să însoţească din nou fata? Dacă nu, să încerce să rişte să-şi facă din ea un aliat? Hotărî că trebuie încercat totul. Situaţia lui era disperată.
La opt, zgomotul familiar al cheii răsucite îl făcu să sară în picioare. Fata era singură.
— Închide uşa, îi ceru el, vreau să vorbesc cu tine.
Ea se supuse.
— Ascultă, Annette, vreau să mă ajuţi să scap de aici.
Fata scutură din cap.
— Imposibil. La etajul de dedesubt sunt trei.
— Oh! Tommy îi fu recunoscător, în secret, pentru informaţie. Dar dacă ai putea, m-ai ajuta?
— Nu, domnule.
— De ce nu?
Fata ezită.
— Cred… Ei sunt de-ai mei. Tu i-ai spionat. Au dreptate să te ţină aici.
— Sunt oameni răi, Annette. Dacă m-ai ajuta, te-aş duce departe de ei. Şi vei primi, probabil, şi o grămadă de bani.
Însă fata clătină din cap.
— N-aş îndrăzni, domnule. Mi-e frică de ei.
Se întoarse să plece.
— N-ai face nimic să ajuţi altă fată? Strigă Tommy. E cam de vârsta ta. Nu ai salva-o din ghearele răpitorilor ei?
— Te referi la Jane Finn?
— Da.
— Pe ea ai venit s-o cauţi aici? Da?
— Aşa e.
Fata îl privi, apoi îşi trecu mâna peste frunte.
— Jane Finn. Mereu aud numele ăsta. Îmi e familiar.
Tommy veni repede spre ea.
— Trebuie să ştii ceva despre ea!
Dar fata se întoarse brusc.
— Nu ştiu nimic… Doar numele. Se îndreptă spre uşă. Brusc, scoase un ţipăt. Tommy tresări. Fata se uita la tabloul pe care el îl sprijinise jos, de perete, noaptea trecută. O clipă, prinse expresia de groază din ochii ei. Apoi, ca prin minune, aceasta se transformă în uşurare, şi fata ieşi brusc din cameră. Tommy nu putu face nimic. Îşi imaginase, oare, că el avusese de gând s-o atace? Cu siguranţă nu. Agăţă gânditor tabloul la locul lui.
Alte trei zile trecură, îngrozitor de monotone. Tommy simţea că-i cedează nervii. Nu-i vedea decât pe Conrad şi pe Annette, iar fata devenise surdă. Vorbea doar monosilabic. În ochi îi mocnea un gen de suspiciune întunecată. Tommy simţea că, dacă izolarea aceasta avea să mai ţină mult, o să înnebunească. Înţelesese de la Conrad că se aşteptau ordine de la „domnul Brown”. Poate era departe sau în străinătate, gândea Tommy, şi ei erau obligaţi să-l aştepte să se întoarcă.
Dar seara celei de a treia zi aduse cu sine o schimbare brutală.
Era abia şapte când auzi tropot de paşi pe coridor. În minutul următor uşa se deschise. Intră Conrad. Cu el era omul cu chip de drac, Nr. 14. La vederea, lor, inima lui Tommy se strânse.
— Salut, şefu, spuse Nr. 14 cu un rânjet. Ai adus funia, colega?
Tăcutul Conrad scoase la iveală un cablu subţire. În clipa următoare, mâinile monstruos de dibace ale numărului 14 îi înfăşurau membrele, în timp de Conrad îl ţinea.
— Ce dracu…? Începu Tommy.
Însă rânjetul moale, fără cuvinte, al taciturnului Conrad îi îngheţă cuvintele pe buze.
Nr. 14 îşi continuă cu abilitate treaba. Într-un minut, Tommy era doar un balot neajutorat. Atunci, Conrad vorbi în sfârşit:
— Credeai că ne-ai dus, nu-i aşa? Cu ce ştiai şi cu ce nu ştii. Făceai târg cu noi! Şi tot timpul n-a fost decât un bluf! Bluf! Ştii mai puţin decât o mâţă. Dar jocul tău s-a sfârşit… Porcule!
Tommy zăcea în tăcere. Nu era nimic de spus. Eşuase. Într-un fel sau altul, omnipotentul domn Brown îi ghicise înşelătoria. Brusc, îi veni un gând.
— Un discurs splendid, Conrad, spuse el admirativ. Dar de ce legăturile astea şi cătuşele? De ce nu-l laşi pe acest amabil domn să-mi taie pe loc beregata?
— Rahat! Rosti pe neaşteptate Nr. 14. Crezi că suntem atât de proşti s-o facem aici, cu poliţia roind împrejur? Da' de unde! Am comandat o caleaşcă pentru alteţa voastră, mâine dimineaţă, dar, între timp, nu avem altă şansă, înţelegi?
— Nimic nu poate fi mai hidos ca vorbele tale… Afară, fireşte, de faţa ta.
— Ţine-ţi gura! Spuse Nr. 14.
— Cu plăcere, replică Tommy. Faceţi o gravă greşeală… Dar pierderea e a voastră.
— Nu ne mai tragi tu pe sfoară în felul ăsta, spuse Nr. 14. Vorbeşti de parcă te-ai afla încă la strălucitorul Ritz, nu-i aşa?
Tommy nu replică. Se întreba cum reuşise domnul Brown să-i descopere indentitatea. Ajunse la concluzia că Tuppence, neliniştită, se dusese la poliţie şi dispariţia lui odată făcută publică, bandei nu-i fu greu să facă legătura între cele două fapte.
Cei doi ieşiră şi uşa se închise. Tommy fu lăsat cu gândurile lui, care nu erau plăcute. Deja simţea junghiuri şi crampe în membre. Era complet neajutorat şi nici nu vedea cine ar fi putut să-l ajute.
Trecu aproape o oră, când auzi cheia răsucindu-se uşor şi uşa deschizându-se. Era Annette. Inima lui Tommy bătu ceva mai repede. Uitase de fată. Era cu putinţă să fi venit să-l ajute.
Brusc, se auzi vocea lui Conrad:
— Ieşi afară de acolo, Annette. Nu vrea nimic de mâncare în seara asta.
— Oui, oui, je sais bien. Dar trebuie să iau cealaltă tavă. Avem nevoie de lucrurile de pe ea.
— Bine, grăbeşte-te, bombăni Conrad.
Fără să privească către Tommy, fata se duse spre masă şi luă tava. Ridică mâna şi stinse lumina.
— Nenorocito, Conrad venise spre uşă, de ce ai făcut asta?
— Întotdeauna o sting. Trebuia să-mi spuneţi. S-o aprind iar, domnule Conrad?
— Nu, ieşi afară.
— Le beau petit monsieur, strigă Annette, trecând pe lângă pat, în întuneric. L-aţi legat bine, bien! E ca un pui bandajat! Amuzamentul sincer din glasul ei îl necăji pe tânăr; însă, în acel moment, spre uimirea lui, îi simţi mâna alergând uşor peste legăturile lui şi ceva mic şi rece îi fu strecurat în palmă.
— Vino, Annette.
— Mais me voilà.
Uşa se închise. Tommy îl auzi pe Conrad spunând:
— Încui-o şi dă-mi cheia.
Paşii de îndepărtară. Tommy zăcea împietrit de uimire. Obiectul pe care Annette i-l strecurase în mână era un briceag mic, cu lama deschisă. Din felul în care fata evitase să se uite la el şi din faptul că stinsese lumina, înţelese că încăperea era supravegheată. Undeva în pereţi trebuiau să existe nişte orificii. Amintindu-şi cât de reţinută fusese mereu purtarea fetei, îşi dădu seama că fusese urmărit în tot acest timp. Spusese ceva care să-l dea de gol? Nu prea. Îşi exprimase dorinţa de a scăpa şi cea de a o găsi pe Jane Finn, dar nimic ce ar fi putut constitui un indiciu referitor la identitatea lui. Adevărat, întrebarea pe care i-o pusese lui Annette dovedea că nu o cunoştea pe Jane Finn, dar nu susţinuse niciodată contrariul. Acum, problema se punea dacă Annette ştia în realitate mai mult. Negările ei să fi fost în primul rând pentru cei ce ascultau? În privinţa asta nu putea ajunge la nici o concluzie.
Însă, deocamdată, era o întrebare mai importantă decât toate celelalte. Putea el, legat cum era, să reuşească să-şi taie legăturile? Începu să frece cu grijă lama briceagului de coarda care-i ţinea legate încheieturile mâinilor. Era o treabă cumplită şi-şi înăbuşi un strigăt de durere când lama îi pătrunse în carne. Dar încet şi cu perseverenţă, continuă să mişte în sus şi-n jos cuţitul. Se tăiase rău, însă, în cele din urmă coarda cedă. Cu mâinile libere, restul fu uşor. Cinci minute mai târziu era în picioare, menţinându-se drept cu o oarecare dificultate din cauza crampelor din membre. Prima grijă fu să-şi bandajeze încheietura rănită. Apoi se aşeză în vârful patului şi începu să gândească. Conrad luase cheia de la uşă, aşa că nu se putea aştepta la alt ajutor de la Annette. Singura ieşire din acea cameră era uşa, prin urmare, era nevoit să aştepte până când aveau să vină cei doi să-l scoată. Însă atunci… Tommy zâmbi! Mişcându-se cu atenţie în întunericul camerei, Tommy dibui şi dădu jos de pe perete tabloul. Simţea o plăcere practică, întrucât primul său plan nu-i irosise imaginaţia în zadar. Acum nu-i mai rămânea decât să aştepte. Aştepta.
Noaptea trecu încet. Tommy avea impresia că nu o să se mai sfârşească, dar în cele din urmă, auzi paşi. Se ridică, inspiră adânc şi apucă ferm tabloul.
Uşa se deschise. O lumină slabă se strecură înăuntru. Conrad se îndreptă direct spre lampa de gaz. Tommy regretă enorm că el intrase primul. I-ar fi făcut mare plăcere să înceapă cu el. Nr. 14 îl urma. În timp ce trecea pragul, Tommy apucă tabloul şi-l izbi cu toată forţa în capul lui. Nr. 14 se prăbuşi în mijlocul unui zgomot formidabil de sticlă spartă, într-o clipă, Tommy ţâşni afară şi trase uşa. Cheia era în broască. Tommy o răsuci şi apoi o scoase, chiar în momentul ta care, dinăuntru, Conrad se năpustise cu toată forţa în uşă, cu o avalanşă de înjurături.
Tommy ezită o clipă. De la etajul de dedesubt se auzea mişcare. Apoi, neamţul strigă pe scări.
— Gott im Himmel! Conrad, ce e asta?
Tommy simţi o mână subţire strecurându-se într-a sa. Lângă el stătea Annette. Fata îi arătă o scară şubredă ce părea să ducă la vreun pod.
— Repede, sus! Îl trase după ea pe scări. În clipa următoare, se aflau într-o mansardă mizeră, plină cu lemne. Tommy privi în jur.
— Nu merge. Asta e o capcană sigură. N-ai cum să ieşi de aici.
— Stt! Aşteaptă. Fata îşi duse degetul la buze. Se strecură spre capătul scării şi ascultă.
Bubuiturile şi bătăile în uşă erau îngrozitoare. Neamţul şi încă cineva încercau să spargă uşa. Annette îi explică în şoaptă:
— Ei cred că eşti încă înăuntru. Nu au cum să audă ce spune Conrad. Uşa e prea groasă.
— Credeam că pot auzi ce se petrece în cameră.
— În camera de alături e un orificiu prin care se poate vedea. Ai fost deştept că ţi-ai dat seama. Dar ei nu se gândesc acum la asta… Sunt prea nerăbdători să pătrundă înăuntru.
— Da… Dar, ascultă…
— Las-o pe mine. Fata se aplecă. Spre uimirea lui, Tommy o văzu cum leagă capătul unei sfori lungi de mânerul unui mare ulcior crăpat, îl aranjează cu grijă, apoi se întoarce spre el.
— Ai cheia de la uşă?
— Da.
— Dă-mi-o.
I-o înmână.
— Am să cobor acum. Crezi că ai să poţi merge până la jumătatea scării, apoi să-ţi dai drumul în spatele ei, fără să fii văzut?
Tommy dădu din cap.
— Acolo, în umbra palierului, e un dulap mare. Ascunde-te după el. Ţine capătul acestei sfori. Când am să le dau celorlalţi drumul să iasă… Tragi!
Înainte să poată să o mai întrebe ceva, fata zburase uşor pe scări şi o văzu în mijlocul grupului, strigând tare:
— Mon Dieu! Mon Dieu! Qu'est-ce qu'il y a?
Neamţul se întoarse spre ea cu o înjurătură.
— Cară-te de aici! Du-te în camera ta.
Cu multă grijă, Tommy îşi făcu vânt şi ateriză în spatele scării. Cât timp ei nu se întorceau… Totul era bine. Se ghemui după dulap. Ceilalţi mai erau încă între el şi scări.
— Ah! Annette păru să se împiedice de ceva. Se opri. Mon Dieu, voilà la clé!
Neamţul i-o smulse. Descuie uşa. Conrad ieşi împleticindu-se şi înjurând.
— Unde e? L-aţi prins?
— N-am văzut pe nimeni, spuse neamţul tăios. Chipul îi păli. Ce vrei să spui?
Conrad trase o altă înjurătură.
— A fugit.
— Imposibil. Ar fi trebuit să treacă pe lângă noi.
În acel moment, cu un zâmbet satisfăcut, Tommy trase de sfoară. Un zgomot de cioburi se auzi dinspre mansarda de deasupra. Cât ai clipi, bărbaţii începură să se împingă unul pe altul spre scara şubredă şi dispărură în întunericul de sus.
Iute ca fulgerul, Tommy ieşi din ascunzătoare şi alergă pe scări în jos, trăgând fata după el. În hol nu era nimeni. Începu să tragă neîndemânatic de zăvor şi de lanţ. În cele din urmă reuşiră şi uşa se deschise. Annette dispăruse.
Tommy rămase încremenit. Urcase din nou scările? Înnebunise? Fierbea de nerăbdare, dar rămase pe poziţie. Nu putea pleca fără ea.
Brusc, se auzi un strigăt, vocea neamţului, apoi glasul lui Annette, limpede şi ascuţit.
— Ma foi, a scăpat! Şi încă repede! Cine ar fi crezut?
Tommy încă stătea ţintuit. Să fi fost un îndemn să plece? Era înclinat să creadă că era.
Şi apoi, cu şi mai mare putere, cuvintele ajunseră până la el:
— Asta-i o casă blestemată. Vreau să mă întorc la Marguerite. La Marguerite. La Marguerite!
Tommy fugi din nou către scări. Era clar că ea vroia ca el să plece şi s-o lase acolo. Dar de ce? Trebuia cu orice preţ să încerce să o ia cu el. Atunci, inima îi tresări. Conrad cobora în fugă scările, scoţând un urlet sălbatic la vederea lui. Ceilalţi îl urmau.
Tommy îl întâmpină cu un pumn. Acesta nimeri drept în falca celuilalt, care căzu ca un lemn. Al doilea bărbat se împiedică de corpul lui şi căzu. Dinspre capul scărilor se abătu un fulger şi glonţul trecu pe lângă urechea lui Tommy. Înţelese că ar fi fost mult mai bine pentru pielea lui să plece din casă cât mai repede. În ceea ce o privea pe Annette, nu putea face nimic. Măcar se răzbunase pe Conrad, ceea ce nu era puţin lucru. Lovitura fusese grozavă.
Alergă spre uşă, trântind-o în urma sa. Piaţeta era pustie. În faţa casei era o dubă de brutar. Era clar că urmau să-l scoată din Londra în duba aia şi cadavrul i-ar fi fost găsit la multe mile depărtare de casa din Soho. Şoferul sări pe trotuar şi încercă să-i bareze drumul. Pumnul lui Tommy lovi din nou şi şoferul se prăbuşi ca trăsnit.
Tommy îşi luă picioarele la spinare şi o rupse la fugă… Însă prea târziu. Uşa casei se deschise şi un nor de gloanţe se abătu asupra lui. Din fericire, niciunul nu-l nimeri. Dădu colţul piaţetei.
„Un lucru e sigur, îşi spuse, nu pot continua să tragă. Asta ar atrage poliţia pe urmele lor. Mă mir că au îndrăznit s-o facă şi acum.”
Auzi paşii urmăritorilor în spatele lui şi îşi mări viteza. Odată scăpat de aceste străduţe, ar fi fost în siguranţă. Trebuia să fie pe undeva un poliţist… Nu că vroia neapărat să-i ceară ajutorul, ci pentru cazul în care n-ar fi avut încotro. Să apeleze la poliţist ar fi presupus să dea explicaţii şi lămuriri suplimentare. În momentul următor avu toate motivele să-şi binecuvânteze norocul. Se împiedică de un individ ce mergea cu capul plecat şi care, tresărind şi scoţând un ţipăt de spaimă, o luă la goană în josul străzii. Tommy se trase repede în umbra unui portal. Într-o clipă avu plăcerea să-şi vadă urmăritorii, dintre care unul era neamţul, repezindu-se pe urmele necunoscutului. Diversiunea reuşise!
Tommy se aşeză pe treptele casei şi îşi permise o pauză pentru a-şi trage sufletul. Apoi o apucă încetişor în direcţia opusă. Aruncă o privire spre ceas. Era trecut de cinci jumătate. Începea să se lumineze tot mai mult. La colţul următor trecu pe lângă un poliţist care îi aruncă o uitătură bănuitoare. Tommy se simţi uşor ofensat. Apoi, trecându-şi mâna peste faţă, începu să râdă. Nu se răsese, nici nu se spălase de trei zile! Ce grozav trebuia să arate!
Se îndreptă fără să mai zăbovească spre clădirea care adăpostea Baia Turcească, despre care ştia că este continuu deschisă. Când apăru din nou în lumina puternică a zilei, se simţi proaspăt şi gata să-şi făurească planuri.
În primul rând, trebuia să mănânce zdravăn. Nu mai mâncase nimic de ieri de la prânz. Intră într-un magazin A. B. C. şi comandă ouă cu şuncă şi cafea. În timp ce mânca, citea ziarul de dimineaţă pe care îl proptise în faţa sa. Deodată încremeni. Era un articol mare despre Kramenin, care era descris ca „omul din umbră al bolşevismului” din Rusia, şi care tocmai sosise la Londra… ca un fel de trimis neoficial. Cariera lui era vag relatată, însă se afirma cu tărie că el, şi nu liderii deja cunoscuţi, fusese autorul revoluţiei ruse.
În mijlocul paginii se afla portretul său.
„Aşadar, iată cine e Nr. 1,” spuse Tommy cu gura plină de ouă cu şuncă. „N-am nici o îndoială în privinţa asta, trebuie să mă grăbesc”.
Îşi plăti micul dejun şi porni spre Whitehall. Acolo îşi dădu numele şi preciză că mesajul era urgent. Câteva minute mai târziu de afla în prezenţa bărbatului care aici nu trecea sub numele de „domnul Carter”. Chipul lui era încruntat.
— Ascultă, n-ai nici un drept să vii şi să întrebi de mine în felul acesta. Credeam că lucrul ăsta s-a înţeles clar.
— Da, domnule. Însă m-am gândit că mai important e să nu pierdem timpul.
Şi, repede şi succint, atât cât era posibil, povesti întâmplările prin care trecuse în ultimele câteva zile.
Pe la mijloc, domnul Carter îl întrerupse, pentru a da câteva ordine cifrate prin telefon. Încruntarea îi dispăruse de pe faţă. Când Tommy termină, îl aprobă cu căldură.
— Ai dreptate. Fiecare minut e preţios. Şi aşa mă tem să nu fie prea târziu pentru noi. Ei n-or să aştepte. Vor pleca imediat. Totuşi, s-ar putea să lase ceva în urmă, care să constituie un indiciu. Spui că l-ai recunoscut pe Kramenin ca fiind Nr. 1? Asta e important. Ne trebuie o probă serioasă împotriva lui ca să putem preveni prea uşoara cădere a guvernului. Ce e cu ceilalţi? Ai văzut două chipuri care îţi erau cunoscute? Crezi că unul era laburist? Uită-te atunci la pozele astea şi vezi dacă poţi să-l identifici.
După o clipă, Tommy ridică una. Domnul Carter afişă o oarecare surpriză.
— Ah, Westway! N-aş fi crezut. Poza ca moderat. Cât despre celălalt, cred că pot spune precis cine e. Îi înmână lui Tommy o altă fotografie şi zâmbi în faţa exclamaţiei de uimire a acestuia. Deci, am dreptate. Cine e? Irlandez? E un proeminent membru unionist al Parlamentului. Totu-i praf în ochi, bine-nţeles. Îl suspectam… Însă nu aveam nici o dovadă. Da, ai făcut foarte bine, tinere. Spui că 29 e data. Ne rămâne timp puţin… Foarte puţin…
— Dar… Tommy ezită.
Domnul Carter îi citi gândurile.
— Cred că putem să ne luptăm cu ameninţarea cu greva generală. E o încercare… Însă avem şanse mari. Dar dacă afurisitul ăla de tratat iese la suprafaţă… Ne-am dus! Anglia va fi cuprinsă de anarhie. Ah, ce-i asta? Maşina? Vino, Beresford, să aruncăm o privire în casa aia, a dumitale.
Doi poliţişti erau la datorie în faţa casei din Soho. Un inspector îi dădu raportul domnului Carter cu glas coborât.
— Păsările şi-au luat zborul… După cum ne aşteptam. Să intrăm.
Umblând prin casa pustie, Tommy avea impresia că visează. Totul era exact cum fusese. Camera – temniţă cu tablourile atârnând strâmb, urciorul spart la mansardă, camera de întrunire cu masa ei lungă. Dar nici o urmă de hârtii. Ori fuseseră distruse, ori luate de acolo. Şi nu era nici un semn de la Annette.
— Mă uimeşte ce mi-ai spus despre fată, zise domnul Carter. Crezi că s-a întors în mod voit?
— Aşa se pare, domnule. A fugit pe scări în sus, în timp ce încercam să deschid uşa.
— Hm, atunci înseamnă că face parte din bandă; dar, femeie fiind, n-a răbdat-o inima să vadă cum un tânăr prezentabil ca dumneata e ucis. Însă e clar că e de-a lor, altfel nu s-ar fi întors.
— Nu cred că e cu adevărat de-a lor, domnule. Părea… Atât de deosebită…
— Presupun că arăta bine, nu? Spuse domnul Carter cu un zâmbet care îl făcu pe Tommy să roşească până la rădăcina părului. Recunoscu, destul de ruşinat, că Annette era frumoasă.
— Apropo, întrebă domnul Carter, nu te-ai arătat încă domnişoarei Tuppence. M-a bombardat cu scrisori cu privire la dumneata.
— Tuppence? Mi-era teamă că o să facă puţină gălăgie. S-a dus la poliţie?
Domnul Carter scutură din cap.
— Atunci, mă întreb cum de m-au dibuit.
Domnul Carter îl privi întrebător şi Tommy îi explică. Celălalt dădu gânditor din cap.
— Adevărat, e cam ciudat. Afară doar dacă n-ai menţionat, din întâmplare, numele de Ritz.
— Se prea poate, domnule. Totuşi, trebuie să fi aflat dintr-o dată ceva despre mine.
— Ei bine, nu mai avem nimic de făcut aici, spuse domnul Carter, privind în jur. Ce-ai zice să luăm masa împreună?
— Vă mulţumesc mult, domnule, dar cred că ar fi mai bine să mă întorc la hotel, s-o liniştesc pe Tuppence.
— Desigur. Transmite-i salutări din partea mea şi spune-i să nu creadă, data viitoare, că poţi fii atât de uşor omorât.
Tommy făcu cu ochiul.
— Am o grămadă de vieţi, domnule.
— Aşa cred şi eu, răspunse sec domnul Carter. Ei bine, la revedere. Ţine minte, acum eşti un om marcat, aşa că ai grijă de dumneata.
— Vă mulţumesc, domnule.
Tommy opri un taxi, urcă şi dădu adresa hotelului Ritz, apoi se abandonă plăcerii anticipate a întâlnirii sale surpriză cu Tuppence.
— Mă întreb ce a făcut până acum, Mai mult ca sigur, a păzit-o pe „Rita”. Apropo, cred că la ea s-a gândit Annette când a spus Marguerite. Nu mi-am dat seama atunci. Gândul îl chinui o vreme, căci părea să dovedească faptul că doamna Vandemeyer şi Annette erau în relaţii strânse.
Taxiul trase în faţă la Ritz. Tommy se năpusti înăuntru, dar entuziasmul îi fu brusc frânat. I se spuse că domnişoara Cowley plecase de un sfert de oră.
