Capitolul XXI. Tommy face o descoperire.

Câteva clipe rămaseră uitându-se tâmpiţi unul la celălalt, zăpăciţi de şoc. Într-un fel sau altul, în mod inexplicabil, domnul Brown le-o luase înainte. Tommy acceptă liniştit înfrângerea. Nu şi Julius.

— Cum mama dracului a ajuns înaintea noastră. Asta mă depăşeşte!

Tommy clătină din cap şi spuse mohorât:

— Asta explică de ce cusăturile erau noi. Trebuia să ne fi dat seama…

— La dracu cu afurisitele alea de cusături! Cum a ajuns aici înaintea noastră? Ne-am grăbit cât am putut. E absolut imposibil ca cineva să ajungă aici mai rapid decât noi. Şi, totuşi, cum a făcut? Crezi că era vreun microfon în camera lui Jane? După mine, trebuie să fi fost.

Însă bunul simţ al lui Tommy obiectă.

— Nimeni nu avea de unde să ştie dinainte că ea va fi adusă în casa aceea… Şi, mai ales, în camera aia.

— Asta aşa e, recunoscu Julius. Atunci, înseamnă că una din surori era o escroacă şi a tras cu urechea, ce zici de asta?

— Oricum, nu văd ce mai contează, răspunse obosit Tommy. S-ar putea ca el să le fi găsit acum câteva luni, a luat hârtiile şi pe urmă… Pe Jupiter, nu! Nu merge! Ar fi fost imediat publicate.

— Sigur că ar fi fost! Nu, cineva a fost aici cu o oră, două, înaintea noastră. Dar să mă ia naiba dacă pricep cum a reuşit.

— Aş fi vrut ca tipul, Peel Edgerton să fi fost cu noi, rosti Tommy pe gânduri.

— De ce? Julius îl privi lung. Furtul era comis când am ajuns noi.

— Da… Tommy ezită. Nu-şi putea explica sentimentul… Ideea absurdă că prezenţa renumitului K. C. ar fi putut preveni catastrofa. Reveni la ideea de mai înainte. Nu are rost să ne batem capul cum a reuşit. Jocul e jucat. Suntem învinşi. Nu-mi mai rămâne de făcut decât un singur lucru.

— Care?

— Să mă întorc cât mai degrabă la Londra. Domnul Carter trebuie să fie anunţat. Acum e doar o problemă de ore ca bomba să explodeze, în orice caz trebuie să afle.

Sarcina nu era deloc plăcută, însă Tommy nu intenţiona să se sustragă. Trebuia să raporteze domnului Carter eşecul. După aceea, treaba lui era terminată. Luă trenul de la miezul nopţii spre Londra. Julius preferă să rămână peste noapte în Holyhead.

La jumătate de oră după sosire, sfârşit şi palid, Tommy stătea în faţa şefului său.

— Am venit să raportez, domnule. Am dat greş… Rău de tot.

Domnul Carter îl privi pătrunzător.

— Vrei să spui că tratatul…

— E în mâinile domnului Brown, domnule.

— Ah! Exclamă liniştit domnul Carter. Expresia feţei nu i se schimbase, însă Tommy văzu licărirea de disperare din ochii lui. Asta îl convinse mai mult ca orice că nu mai exista nici o speranţă.

— Ei bine, rosti domnul Carter, după câteva momente, cred că nu trebuie să ne pierdem cu firea. Îmi pare bine că măcar ştiu sigur. Trebuie să facem tot ce se poate.

În mintea lui Tommy stăruia convingerea: „Nu mai există nici o speranţă şi el ştie asta!”

Celălalt îl privi lung.

— Nu pune la inimă, flăcăule, rosti cu blândeţe. Ai făcut tot ce ai putut. Ne confruntăm cu unul dintre cele mai mari creiere ale secolului. Iar dumneata ai fost foarte aproape de succes. Nu uita asta.

— Mulţumesc, domnule. Sunteţi foarte amabil.

— Eu mă simt vinovat. Mă învinovăţesc chiar de când am primit ultimele veşti.

Ceva în tonul lui atrase atenţia lui Tommy. Inima i se strânse de o altă spaimă.

— Mai e… ceva, domnule?

— Mă tem că da, răspunse grav domnul Carter. Întinse mâna după o hârtie de pe masă.

— Tuppence…? Bolborosi Tommy.

— Citeşte singur.

Cuvintele bătute la maşină îi jucau prin faţa ochilor. Descrierea unei toce verzi şi a unui pardesiu în al cărui buzunar de sus atârna o batistă brodată cu iniţialele P. L. C, îi ardea mintea. Se uită chinuit la domnul Carter. Acesta răspunse întrebării lui mute:

— Pescuită pe coasta din Yorkshire… Aproape de Ebury. Mă tem… Că a fost un joc murdar.

— Dumnezeule! Gemu Tommy. Tuppence! Diavolii ăştia… N-am să-mi găsesc odihna până nu mă răfuiesc cu ei! Am să-i vânez! Am…

Mila de pe chipul domnului Carter îl făcu să se oprească.

— Ştiu ce simţi, sărmanul meu băiat. Dar nu ajută la nimic. N-ai face decât să-ţi iroseşti în zadar forţele. Poate sună brutal, dar sfatul meu e următorul: Uită-ţi durerea. Timpul le vindecă pe toate. Vei uita.

— S-o uit pe Tuppence? Niciodată!

Domnul Carter clătină din cap.

— Aşa gândeşti acum. Nu vei trăi toată viaţa gândindu-te la… Fetiţa asta curajoasă! Îmi pare rău de toată povestea… Îmi pare îngrozitor de rău.

Tommy îşi reveni cu o tresărire.

— Vă răpesc timpul, domnule, spuse, făcând un efort. Nu aveţi de ce să vă simţiţi vinovat. Noi am fost doi tineri proşti care s-au apucat de o treabă ca asta. Dumneavoastră ne-aţi avertizat. Însă aş fi vrut să fi dat Domnul ca eu să fi fost cel care şi-a frânt gâtul. La revedere, domnule.

Întors la Ritz, Tommy începu să-şi împacheteze puţinele lucruri mecanic, cu gândurile duse. Încă nu putea să creadă că tragedia îi întrerupsese monotonia dulce a existenţei. Ce bine o duseseră împreună, el şi Tuppence! Iar acum… Oh, nu putea să creadă… Nu putea fi adevărat! Tuppence… Moartă! Micuţa Tuppence luând viaţa în piept! Era un coşmar înfiorător. Atâta tot.

I se aduse un bilet cu câteva cuvinte încurajatoare de la Peel Edgerton, care citise vestea în ziare. (Jurnalele titraseră cu litere mari: FOSTĂ INFIRMIERĂ VOLUNTARĂ ÎNECATĂ TRAGIC). Biletul se încheia cu o ofertă de serviciu la o fermă din Argentina, unde sir James avea proprietăţi considerabile.

— Un fel de cerşetor, mormăi Tommy şi-l azvârli.

Uşa se deschise şi Julius se năpusti înăuntru cu obişnuita-i violenţă. Ţinea în mână un ziar desfăcut.

— Ascultă, ce-s toate astea? Se pare că spun o tâmpenie despre Tuppence.

— E adevărat, rosti liniştit Tommy.

— Vrei să spui că i-au făcut-o?

Tommy încuviinţă.

— Presupun că atunci când au pus mâna pe tratat Tuppence nu le-a mai fost de nici un folos şi le-a fost teamă să-i dea drumul.

— Fir-aş al naibii! Micuţa Tuppence. Era o fetiţă atât de vitează…

Însă în creierul lui Tommy parcă explodă ceva. Sări în picioare.

— Oh, termină! Ţie nu-ţi pasă cu adevărat, blestematule! Tu ai cerut-o de nevastă cu nenorocitul tău sânge rece, dar eu am iubit-o. Mi-aş fi dat sufletul pentru ea. M-aş fi dat la o parte, fără nici un cuvânt şi aş fi lăsat-o să se mărite cu tine pentru că tu îi puteai oferi viaţa pe care şi-o dorea, în timp ce eu nu eram decât un pârlit care abia dacă avea cu ce să-şi ducă zilele. Dar asta nu ar fi însemnat că nu-mi păsa!

— Ascultă, începu Julius, cumpătat.

— Oh, du-te dracului! Nu suport să te mai văd aici vorbindu-mi de micuţa Tuppence. „Du-te şi vezi-ţi acum de verişoară-ta. Tuppence e a mea! Am iubit-o dintotdeuna, de când eram copii şi ne jucam amândoi. Am crescut şi nimic nu s-a schimbat. N-am să uit niciodată când eram în spital şi a apărut ea cu boneta aia caraghioasă şi cu şorţ! Mi s-a părut o minune s-o văd pe fata pe care o iubeam îmbrăcată în uniformă de infirmieră.

Însă Julius îl întrerupse.

— Uniformă de infirmieră! Fir-aş al naibii! Trebuie să mă duc la Colney Hatch! Aş putea jura că am văzut-o şi pe Jane cu bonetă de infirmieră. Dar asta e imposibil! Nu, pe barba mea, chiar am văzut-o! Ea era cea care vorbea cu Whittington în clinica din Bournemouth. Acolo nu era pacientă! Era infirmieră!

— Aş îndrăzni să spun că a fost cu ei de la început, spuse Tommy, supărat. Nu m-aş mira să aflu că ea i-a furat hârtiile lui Danvers, chiar de la început.

— Blestemat să fiu dacă ea a făcut-o! Strigă Julius. E verişoara mea şi e patriotă ca orice fată americană.

— Mă doare-n cot ce e şi cară-te odată de aici! Urlă Tommy cât îl ţinu glasul.

Tinerii erau pe punctul de a se încăiera. Însă brusc, parcă prin minune, supărarea lui Julius se stinse.

— În regulă, fiule, rosti el cu calm, plec. Nu-ţi port deloc pică pentru tot ce mi-ai spus. Ai avut tot dreptul s-o faci. Am fost cel mai mare cretin din câţi pot exista. Calmează-te – Tommy făcuse un gest nervos – plec chiar acum… Mă duc la gara North Western Railway, dacă vrei să ştii.

— Puţin îmi pasă unde te duci, mârâi Tommy.

Când uşa se închise în urma lui Julius, Tommy se întoarse la geamantanul său. „Asta e tot”, murmură el şi trase de clopoţel.

— Du-mi bagajul jos.

— Da, domnule. Plecaţi?

— Plec la dracu', spuse Tommy nepoliticos.

Însă băiatul nu se simţi ofensat, ci se mulţumi să rostească plin de respect:

— Da, domnule. Să chem un taxi?

Tommy încuviinţă.

Unde se ducea? Nu avea nici o idee. În afară de ideea fixă de a da ochii cu însuşi domnul Brown, nu avea nici un alt plan. Reciti scrisoarea de la sir James şi clătină din cap. Tuppence trebuia răzbunată. Totuşi, fusese drăguţ din partea amicului.

— Cred că ar fi bine să-i răspund.

Se duse la birou. Ca de obicei, în hoteluri, era o grămadă de plicuri dar nici o foaie de hârtie. Sună. Nu veni nimeni. Tommy începu să fiarbă. Apoi îşi aminti că în camera de zi a lui Julius era un stoc mare de hârtie. Americanul îşi anunţase plecarea imediată, aşa că nu exista riscul să dea nas în nas cu el. Începuse să se simtă destul de ruşinat de lucrurile pe care i le spusese. Bătrânul Julius trecuse uşor peste ele. Dacă ar fi fost de faţă şi-ar fi cerut scuze.

Însă camera era goală. Tommy se îndreptă spre masa de scris şi trase sertarul din mijloc. Ochii îi căzură pe o fotografie aruncată neglijent, cu faţa în sus. O clipă rămase ţintuit locului. Apoi o scoase, închise sertarul, se îndreptă încet către un fotoliu şi se aşeză, cu fotografia în mână.

Ce Dumnezeu căuta fotografia acelei franţuzoaice, Annette, în sertarul biroului lui Julius Hersheimmer?