Capitolul XXII. În Downing Street.

Primul ministru bătea nervos cu degetul în masa din faţa lui. Chipul îi era obosit şi îngrijorat. Reluă discuţia cu domnul Carter din punctul în care fusese întreruptă.

— Nu înţeleg, spuse el. Chiar credeţi că situaţia nu e deloc disperată?

— Aşa a lăsat flăcăul să se înţeleagă.

— Să revedem scrisoarea lui.

Domnul Carter i-o înmână imediat. Era un scris neglijent, băieţesc.

„Stimate domnule Carter, Ceva mă face să cred că mi s-a jucat o festă. Bine-nţeles că e posibil să fiu eu tâmpit, deşi nu cred. Dacă bănuiala mea se confirmă, înseamnă că fata din Manchester a fost doar o înşelătorie. Toată treaba a fost dinainte aranjată, bandajul fals şi toate celelalte, cu scopul de a ne face să credem că jocul s-a terminat… Prin urmare, am impresia că noi trebuie să fi fost foarte aproape de izbândă.

Cred că ştiu cine e adevărata Jane Finn şi am chiar o idee unde se află documentele. Asta din urmă este doar o supoziţie, bine-înţeles, dar am sentimentul că se va dovedi corectă. Oricum, am scris-o şi am băgat-o într-un plic sigilat, pentru orice eventualitate. Am să vă rog să nu-l deschideţi decât în ultimul moment, de fapt, la miezul nopţii pe 28. Veţi înţelege imediat de ce. Vedeţi, am impresia că toată povestea cu Tuppence e tot o înscenare şi că e tot atât de moartă ca şi mine. Logica mea este următoarea: ultima lor şansă este s-o lase pe Jane Finn să evadeze, în speranţa că ea doar s-a prefăcut că şi-a pierdut memoria şi că, odată ce se va vedea liberă, se va duce direct la ascunzătoare. Se înţelege că ăsta ar fi un risc enorm pentru ei, deoarece ea ştie totul despre ei… Dar sunt prea disperaţi să pună mâna pe tratatul ăla. Dar dacă ar ştii că hârtiile au fost descoperite de noi, viaţa nici uneia dintre cele două fete n-ar mai face două parale. Trebuie să încerc să dau de Tuppence, până să evadeze Jane.

Doresc o copie a acelei telegrame care i-a fost trimisă lui Tuppence la Ritz. Sir James Peel Edgerton mi-a spus că numai dumneavoastră aţi putea face asta pentru mine. E înspăimântător de deştept.

Încă un lucru… Vă rog să fie urmărită, zi şi noapte, casa din Soho.

Al dumneavoastră, Thomas Beresford”

Primul ministru îşi înălţă privirea.

— Şi plicul sigilat?

Domnul Carter zâmbi sec.

— În seiful de la bancă. Mi-am luat toate măsurile de siguranţă.

— Nu credeţi că… Primul ministru ezită o clipă, ar fi mai bine să îl deschidem acum? Bine-nţeles că trebuie să asigurăm documentul, adică imediat ce presupunerea tânărului se va fi dovedit corectă. Putem să păstrăm în secret faptul că am procedat aşa.

— Chiar putem? Nu sunt sigur. Peste tot în jur sunt spioni. Odată aflat, viaţa fetelor se duce uite-aşa! Şi pocni semnificativ degetele. Nu, băiatul a avut încredere în mine şi nu vreau să-l dezamăgesc.

— Bine, bine, atunci să lăsăm. Cum arată băiatul ăsta?

— Aparent, e un tânăr englez obişnuit, spălăţel, cam tare de cap. Gândeşte încet. Pe de altă parte, e absolut imposibil să-l abaţi de la calea cea dreaptă, folosindu-te de imaginaţia lui. N-are deloc… Aşa că e greu să-l înşeli. Întoarce lucrurile pe toate părţile şi, odată ce a găsit ceva, nu-l mai lasă. Mica doamnă e total diferită. Mai multă intuiţie decât gândire, împreună, fac o pereche drăguţă. Calmul şi vigoarea.

— Pare promiţător, îngână primul ministru.

— Da, asta mă face să am speranţe. E tipul de om care nu se aventurează să exprime o părere înainte de a fi foarte sigur de ea.

Pe buzele celuilalt apăru umbra unui zâmbet.

— Şi ăsta e… băiatul care îl va învinge pe cel mai mare criminal al zilelor noastre?

— Acest… Băiat, cum aţi spus! Însă, uneori, am impresia că văd o umbră în spatele lui.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Peel Edgerton.

— Peel Edgerton? Repetă înmărmurit primul ministru.

— Da. Aici e mâna lui. Atinse scrisoarea deschisă. E acolo… Lucrând în întuneric, tăcut, neştiut. Întotdeauna am avut sentimentul că dacă există cineva pe pământ care să ajungă la domnul Brown, Peel Edgerton ar putea fi acela. Vă spun că acum lucrează la cazul ăsta, însă nu vrea să se ştie. Apropo, zilele trecute, am primit o cerere cam ciudată de la el.

— Da?

— Mi-a trimis un decupaj dintr-un ziar american. În el se făcea referire la cadavrul unui bărbat, găsit aproape de docurile din New York, acum trei săptămâni. Mă ruga să-i furnizez orice informaţie pe tema asta.

— Şi?

Carter ridică din umeri.

— N-am făcut mare lucru. Tipul era în jur de treizeci şi cinci de ani… Îmbrăcat sărăcăcios… cu faţa rău desfigurată. N-a fost niciodată identificat.

— Şi aveţi impresia că este vreo legătură între cele două probleme?

— Oarecum. Bine-nţeles că s-ar putea să greşesc.

Urmă o pauză, după care domnul Carter continuă:

— L-am rugat să vină aici. Nu pentru că am dori să-l facem să spună ceva ce el nu vrea să ştim. Instinctul său avocăţesc este prea puternic. Însă sunt sigur că el poate să elucideze cele câteva puncte obscure din scrisoarea tânărului Beresford. Ah, iată-l!

Cei doi se ridicară să-l salute pe noul venit. Un gând oarecum ciudat trecu prin mintea primului ministru: „Succesorul meu, poate!”

— Avem o scrisoare de la tânărul Beresford, intră imediat în subiect domnul Carter. Presupun că v-aţi întâlnit cu el.

— Presupunerea dumneavoastră e greşită, spuse avocatul.

— Oh! Domnul Carter era puţin derutat.

Sir James zâmbi şi îşi mângâie bărbia.

— M-a sunat, binevoi el să spună.

— Aveţi ceva împotrivă să ne relataţi convorbirea dintre dumneavoastră şi el?

— Absolut nimic. Mi-a mulţumit pentru o anumită scrisoare pe care i-am trimis-o… De fapt, îi oferisem o slujbă. Apoi mi-a amintit de ceva ce i-am spus la Manchester, cu privire la o falsă telegramă care a făcut-o pe domnişoara Cowley să plece. Apoi l-am întrebat dacă s-a mai întâmplat ceva între timp. Mi-a spus despre fotografia pe care a găsit-o în sertarul domnului Hersheimmer. Avocatul făcu o pauză, apoi continuă: L-am întrebat dacă pe fotografie erau numele şi adresa fotografului din California. Mi-a răspuns: „Aţi ghicit, domnule. Sunt”. Apoi mi-a povestit ceva ce nu ştiam. Fotografia era a franţuzoaicei Annette care îi salvase viaţa.

— Ce?

— Exact. Oarecum curios, l-am întrebat ce făcuse cu fotografia. Mi-a răspuns că a pus-o la loc, unde o găsise. Avocatul făcu din nou o pauză. Asta era bine, să ştiţi… Foarte bine. Tânărul ăsta ştie să-şi folosească creierul. L-am felicitat. Descoperirea lui a fost providenţială. Desigur că, din momentul în care povestea cu fata din Manchester s-a dovedit a fi o înscenare, totul se schimbă. Tânărul Beresford şi-a dat singur seama, fără să i-o spun eu. Însă, în privinţa domnişoarei Cowley, nu avea încredere în judecata sa. Bănuiam eu că trăieşte? I-am răspuns că, având în vedere situaţia, erau serioase motive să cred că da. Asta ne-a adus din nou la problema telegramei.

— Ce?

— L-am sfătuit să apeleze la dumneavoastră pentru copia telegramei originale. M-am gândit că ar fi posibil ca, după ce domnişoara Cowley a aruncat-o pe podea, unele cuvinte să fi fost şterse şi înlocuite intenţionat, cu scopul de a ne pune pe o pistă falsă.

Carter încuviinţă. Scoase din buzunar o foaie şi citi cu glas tare: „Vino imediat, Astley Priors, Gatehouse, Kent, mari descoperiri.

— Tommy”.

— Foarte simplu, spuse sir James, şi foarte ingenios. Doar câteva cuvinte schimbate şi treaba era făcută. Iar peste cel mai important indiciu, au trecut cu vederea.

— Care indiciu?

— Depoziţia băiatului din hotel, precum că domnişoara Cowley s-a dus la Charing Cross. Erau atât de siguri pe ei, încât au fost convinşi că băiatul făcuse o greşeală.

— Deci, unde e acum tânărul Beresford?

— La Gatehouse, Kent, asta numai dacă nu mă înşel eu prea tare.

Domnul Carter îl privi curios.

— Mă întreb de ce nu sunteţi şi dumneavoastră acolo, Peel Edgerton?

— Oh, sunt ocupat cu un caz.

— Credeam că sunteţi în concediu.

— Oh, n-am fost citat în instanţă. Cred că era mai corect să spun că mă ocup de întocmirea unui dosar. Mai aveţi ceva pentru mine în legătură cu americanul acela?

— Mă tem că nu. E atât de important să aflaţi cine era?

— Ştiu cine era, răspunse senin sir James. N-o pot încă dovedi… Însă ştiu.

Ceilalţi doi nu mai întrebară nimic. Aveau sentimentul că ar fi fost o pierdere de timp.

— Însă ceea ce nu înţeleg eu, spuse brusc primul ministru, este cum a ajuns fotografia aia în sertarul domnului Hersheimmer.

— Poate că nu l-a părăsit niciodată, sugeră avocatul cu amabilitate.

— Dar falsul inspector? Inspectorul Brown?

— Ah! exclamă gânditor sir James. Se ridică. Nu vă mai reţin. Ocupaţi-vă în continuare de afacerile naţiunii. Eu trebuie să mă întorc… la cazul meu.

Două zile mai târziu, Julius Hersheimmer reveni de la Manchester. Pe birou îl aştepta un bilet de la Tommy: „Dragă Hersheimmer, îmi pare rău că mi-am pierdut calmul în cazul în care nu ne mai vedem, îţi spun la revedere. Mi s-a oferit o slujbă în Argentina şi poate ar fi bine s-o primesc.

Al tău, Tommy Beresford”.

Un zâmbet aparte flutură o clipă pe faţa lui Julius. Aruncă scrisoarea în coşul de hârtii.

— Prostul naibii! Murmură el.