Capitolul XXIII. Cursă contra cronometru.

După ce-l sună pe sir James, următoarea mişcare a lui Tommy fu să treacă pe la South Audley Mansions. Îl găsi pe Albert la post şi se prezentă fără prea multă vorbă ca unul dintre prietenii lui Tuppence. Albert îşi dădu imediat drumul la gură.

— În ultima vreme e foarte linişte aici, spuse el cu importanţă. Sper că tânăra doamnă e bine, nu-i aşa, domnule?

— Tocmai asta e problema. A dispărut.

— Doar nu vreţi să spuneţi că escrocii au pus mâna pe ea?

— Ba da.

— În lumea cealaltă?

— Nu, la dracu, în lumea asta!

— E doar o expresie, domnule, explică Albert. În filme escrocii au totdeauna un restaurant în lumea cealaltă2. Dar nu credeţi că i-au venit de hac, domnule?

— Sper că nu. Apropo, n-ai din întâmplare o mătuşă, o verişoară, o bunică sau vreo rudă de genul ăsta care ar putea să aibă nevoie de tine să-i pui ventuze? Un zâmbet de încântare apăru pe chipul lui Albert.

— M-am prins, domnule! Sărmana mea mătuşă zace bolnavă de mult şi mă cheamă pe patul de moarte.

Tommy încuviinţă satisfăcut.

— Poţi să spui asta şefilor tăi şi să vii să ne întâlnim într-o oră la Charing Cross?

— Voi fi acolo, domnule. Puteţi conta pe mine.

După cum judecase Tommy, Albert se dovedi a fi un aliat de nădejde. Cei doi îşi fixară cartierul la hanul din Gatehouse. Lui Albert îi reveni misiunea de a culege informaţii. În privinţa asta, nu exista nici o dificultate.

Astley Priors era proprietatea unui anume doctor Adams. Doctorul nu mai practica, se retrăsese, credea hangiul, îşi mai păstrase câţiva pacienţi, (aici, tipul se bătu cu înţeles peste frunte), „nişte glumeţi, mă înţelegeţi! „ Doctorul era o persoană cunoscută în sat, sponsoriza toate acţiunile sportive locale, „un domn foarte plăcut, îndatoritor”. Era de mult acolo? Oh, cam de vreo zece ani… Poate chiar mai mult. Era un domn învăţat, un savant. Lumea şi profesorii veneau de multe ori de la oraş să-l consulte. În tot cazul, ţinea casă deschisă, mereu primea oaspeţi.

În faţa acestei limbuţii, Tommy începu să aibă îndoieli. Era oare cu putinţă ca acest ilustru, bine cunoscut personaj să fi fost în realitate un criminal periculos? Viaţa lui părea atât de deschisă. Nici o urmă de fapte dubioase. Să fi fost totul o imensă greşeală? La gândul ăsta, Tommy simţi cum îl trec fiorii.

Apoi îşi aminti de pacienţii particulari… „nişte glumeţi”. Se interesă cu grijă dacă printre ei se afla şi o tânără doamnă şi dădu semnalmentele lui Tuppence. Însă despre pacienţi nu se ştiau prea multe… Rareori erau văzuţi pe afară. O descriere sumară a lui Annette fu la rândul ei sortită eşecului.

Astley Priors era o frumoasă clădire din cărămidă roşie, înconjurată de un teren bine împădurit, ceea ce o ascundea vederii dinspre şosea.

În prima seară, Tommy, însoţit de Albert, exploră terenul. Datorită insistenţelor lui Albert, se târâră dureros pe burtă, ceea ce provocă mai mult zgomot decât dacă ar fi mers pe picioare. În orice caz, precauţia asta se dovedi cu totul inutilă. După căderea nopţii, locul, asemenea tuturor celorlalte case, părea nelocuit. Tommy îşi imaginase un câine de pază fioros. Fantezia lui Albert zbură spre o pumă sau o cobră dresată. Însă ajunseră la tufişurile din apropierea casei fără a fi deloc molestaţi.

Ferestrele sufrageriei aveau obloanele deschise. În jurul mesei era reunită o mare adunare. Vinul de Porto trecea din mână în mână. Părea o petrecere normală, plăcută. Prin fereastra deschisă, fragmente de conversaţie răzbăteau în aerul nopţii. Era o discuţie înfierbântată despre campionatul de cricket al comitatului!

Tommy simţi din nou fiorii incertitudinii. Părea imposibil de crezut că oamenii aceştia erau altceva decât păreau. O luase razna încă o dată?

Domnul cu barbă blondă şi ochelari, care stătea în capul mesei, arăta extrem de cinstit şi normal.

În noaptea aceea Tommy dormi prost. În dimineaţa următoare, Albert, după ce îşi consolidase prietenia cu băiatul zarzavagiului, luă locul acestuia şi intră pe sub pielea bucătăresei de la Malthouse. Se întoarse de acolo cu informaţia că ea era fără îndoială „una dintre escroci”, însă Tommy nu dădu crezare acestui basm. Luat la întrebări, Albert nu putu aduce nici un argument care să-i susţină afirmaţia, în afara propriei sale păreri că femeia nu era genul obişnuit de bucătăreasă. Se vedea cât de colo.

Substituirea fiind repetată (în avantajul creşterii fondului bănesc al fiului zarzavagiului), a doua zi Albert se întoarse cu prima probă dătătoare de speranţă. În casă era o tânără franţuzoaică. Tommy îşi înlătură îndoielile. Avea o confirmare a teoriei sale. Însă timpul presa. Era în 27. Pe 29 era mult controversata „Zi a laburiştilor”, despre care se auzeau tot felul de zvonuri. Ziarele scriau într-o notă neliniştită. Erau descrise pe larg indicii privind un coup d'état laburist. Guvernul nu spunea nimic. Ştia şi era pregătit. Se şoptea despre disensiunea dintre liderii laburişti. Nu toţi gândeau la fel. Cei mai clarvăzători dintre ei îşi dădeau seama că ceea ce îşi propuseseră putea fi foarte bine o lovitură de moarte dată Angliei pe care o iubeau din tot sufletul. Erau înspăimântaţi de dezastrul şi mizeria pe care greva generală le-ar fi provocat şi dispuşi să negocieze cu guvernul. Însă în spatele lor lucrau forţe viclene, insistente, care scormoneau amintirea vechilor greşeli, dezaprobau slăbiciunea jumătăţilor de măsură şi alimentau neînţelegerile.

Tommy simţea că, datorită domnului Carter, înţelegea foarte bine situaţia. Cu documentul fatal în mâinile domnului Brown, opinia publică ar fi trecut de partea extremiştilor laburişti şi a revoluţionarilor. Altfel, mai exista o şansă. Guvernul, sprijinit de o armată loială şi de forţele poliţieneşti, putea învinge. Însă cu preţul a mari suferinţe.

Gândul lui Tommy sări la un alt vis. Prin prinderea şi demascarea domnului Brown, toată acea organizaţie s-ar fi destrămat dintr-odată, în mod ruşinos. Ciudata influenţă permanentă a şefului nevăzut îi ţinea uniţi. Fără el, Tommy credea că s-ar fi instaurat brusc panica şi, odată ce oamenii cinstiţi i-ar fi părăsit, reconcilierea ar fi fost posibilă în ceasul al doisprezecelea.

— Spectacolul ăsta are un singur protagonist, îşi spuse Tommy. Singurul lucru care trebuie făcut e să fie înhăţat acest om.

Asta era o parte din planul său ambiţios, pentru care îi ceruse domnului Carter să nu deschidă plicul sigilat. Tratatul secret era doar pretextul, momeala lui Tommy. El însuşi era înspăimântat de îndrăzneala sa. Cum îndrăznea măcar să creadă că ar putea descoperi el ceea ce atâţia oameni mai înţelepţi şi mai deştepţi trecuseră cu vederea? Totuşi, rămase cu tenacitate la ideea sa.

În acea seară, el şi Albert pătrunseră iar pe domeniul de la Astley Priors. Ambiţia lui Tommy era ca, într-un fel sau altul, să reuşească să pătrundă chiar în casă. În timp ce înaintau cu grijă, Tommy icni brusc.

La o fereastră de la al doilea etaj, lumina din cameră proiecta pe storuri conturul unei siluete. Era una pe care Tommy ar fi recunoscut-o oriunde! Tuppence se afla în casă!

Îl apucă pe Albert de umăr.

— Stai aici! Când încep să cânt, urmăreşte fereastra.

Se retrase în grabă pe drumul principal şi începu să răcnească din rărunchi, clătinându-se pe picioare:

Sunt soldat.

Un soldat englez ameţit, Poţi vedea după picioare că sunt soldat…

Fusese melodia preferată a lui Tuppence în perioada petrecută în spital. Nu se îndoia că dacă ar auzi-o, ar trage nişte concluzii. Tommy nu avea deloc voce, însă avea un volum excelent. Zgomotul pe care îl producea era înfiorător.

În momentul acela un majordom impecabil, însoţit de un valet tot atât de impecabil, ieşiră prin uşa din faţă. Majordomul începu să-l ocărască. Tommy continuă să cânte, adresându-i-se amical majordomului cu „dragă beţivane”. Valetul îl apucă de un braţ, majordomul de celălalt, îl cărară şi-l dădură afară pe poartă. Majordomul îl ameninţă cu poliţia, dacă va intra din nou. Treaba fusese făcută perfect, ca la carte. Oricine ar fi jurat că majordomul era un majordom adevărat, valetul, un valet adevărat… Numai că, din întâmplare, majordomul era Whittington!

Tommy se retrase la han şi aşteptă întoarcerea lui Albert. Într-un târziu, acesta catadixi să apară.

— Ei, ce-i? Strigă Tommy nerăbdător.

— În regulă. În timp ce vă dădeau afară, fereastra s-a deschis şi a căzut ceva. Îi înmână lui Tommy un petic de hârtie. Era înfăşurat într-o mapă de plicuri.

Pe hârtie erau mâzgălite trei cuvinte: „Mâine… Aceeaşi oră”.

— Ura! Strigă Tommy. A mers!

— Am scris un mesaj pe o bucată de hârtie, am înfăşurat-o în jurul unei pietre, şi am aruncat-o pe fereastră, continuă Albert pe nerăsuflate.

Tommy se întunecă.

— Zelul tău ne va nenoroci, Albert. Ce-ai scris?

— Am scris că stăm la han. Dacă poate să iasă, să vină aici şi să orăcăie ca broasca.

— Va şti că eşti tu, spuse Tommy oftând uşurat. Te-a părăsit imaginaţia, Albert, să ştii. Păi tu n-ai fi în stare să recunoşti orăcăitul unei broaşte, dacă l-ai auzi.

Băiatul păru cam dezumflat.

— Fruntea sus, spuse Tommy. Nu-i nimic. Majordomul ăla e un vechi prieten de-al meu… Pariez că ştia cine eram, dar n-a lăsat să se vadă. În planul lor nu intră să stârnească bănuieli. De asta am ieşit bine din povestea de mai înainte. Nu vor să mă descurajeze de tot. Pe de altă parte, nu se lasă prea uşor. Eu sunt un pion pentru ei, Albert, asta sunt eu. Dacă păianjenul dă drumul prea repede muştii, musca ar putea bănui că-i o treabă aranjată. Ei, de aici necesitatea acelui tânăr promiţător, domnul T. Beresford, care, la momentul potrivit, va face o greşeală de pe urma căreia să tragă ei foloase. Numai că acesta din urmă, domnul T. Beresford, s-a prins!

Tommy se duse la culcare într-o stare oarecum optimistă. Îşi elaborase cu grijă, planul pentru seara următoare. Era sigur că locatarii de la Astley Prior's nu o să-i pună beţe în roate până la un anumit punct, după care Tommy îşi propuse să le facă o surpriză.

Totuşi, în jur de douăsprezece, liniştea îi fu întreruptă. I se spuse că era aşteptat de către cineva la bar. Solicitantul era un căruţaş necioplit, mânjit de noroi din cap până-n picioare.

— Ei, prietene, ce e? Întrebă Tommy.

— Ar putea fi pentru dumneavoastră, domnule? Căruţaşul îi arătă un bilet murdar, împăturit, pe care era scris: „Du-i asta domnului care stă la hanul de lângă Astley Priors. Îţi va da zece şilingi”.

Scrisul era al lui Tuppence. Tommy aprecie isteţimea ei de a se fi gândit că el îşi dăduse la han un alt nume. Dădu să apuce biletul.

— E în regulă. Căruţaşul îl trase înapoi.

— Cum rămâne cu cei zece şilingi ai mei?

Tommy îi dădu repede o bancnotă de zece şilingi şi omul îi înmână biletul. Tommy îl desfăcu.

„Dragă Tommy, Am ştiut că tu ai fost noaptea trecută. Nu veni în seara asta. Ei te vor aştepta. În dimineaţa asta ne duc de aici. Am auzit ceva de Wales… Holyhead, aşa cred. Dacă am ocazia, am să arunc în stradă biletul ăsta. Annette mi-a povestit cum ai scăpat. Curaj!

A ta, Twopence”.

Tommy strigă după Albert, chiar înainte de a fi terminat de citit epistola.

— Fă-mi bagajul! Plecăm!

— Da, domnule. Bocancii băiatului se auziră urcând scara. Holyhead? Însemna că, totuşi… Tommy era uimit. Continuă să citească încet.

La etaj, bocancii lui Albert erau foarte activi. Brusc, un al doilea strigăt se auzi de jos.

— Albert! Sunt un tâmpit! Despachetează!

— Da, domnule.

Tommy netezi gânditor biletul.

— Da, un tâmpit, rosti încetişor. Dar mai e unul la fel de tâmpit. Şi, în sfârşit, ştiu cine e!