Capitolul XXIV. Julius câştigă un set.

În apartamentul său de la Claridge's, Kramenin stătea tolănit pe divan şi dicta secretarului său într-o rusă şuierătoare. La un moment dat, telefonul din apropiere sună şi secretarul ridică receptorul, vorbi câteva clipe, apoi i-l întinse şefului său.

— E cineva jos, care întreabă de dumneavoastră.

— Cine?

— Şi-a dat numele de Julius P. Hersheimmer.

— Hersheimmer, repetă Kramenin pe gânduri. Am mai auzit numele ăsta.

— Tatăl lui era unul din regii oţelului din America, explică secretarul, a cărui sarcină era să cunoască totul. Tânărul acesta trebuie să fie multimilionar.

Ochii celuilalt se îngustară a apreciere.

— Ar fi mai bine să cobori, Ivan, şi să afli ce vrea. Secretarul se supuse, închizând fără zgomot uşa în urma sa. După câteva minute, reveni.

— Refuză să spună în ce problemă a venit… Zice că e ceva absolut personal şi că trebuie să vă vadă.

— Multimilionar, murmură Kramenin. Adu-l aici, dragă Ivan. Secretarul părăsi din nou încăperea şi se întoarse escortându-l pe Julius.

— Domnul Kramenin? Întrebă repezit acesta din urmă.

Rusul, după ce îl examină atent cu ochii săi spălăciţi şi răi, se înclină.

— Încântat să vă cunosc, spuse americanul. Am câteva probleme foarte importante de discutat cu dumneavoastră între patru ochi. Se uită semnificativ la celălalt.

— Secretarul meu, domnul Grieber, faţă de care nu am secrete.

— S-ar putea… Însă am eu, răspunse Julius, sec. Aşa încât v-aş fi obligat dacă i-aţi spune s-o şteargă.

— Ivan, spuse rusul moale, dacă nu te deranjează să treci în camera de alături…

— Nu în camera de alături, interveni Julius. Cunosc eu aceste apartamente princiare… Şi vreau să rămână complet gol, în afară de dumneavoastră şi de mine. Trimiteţi-l prin jur, la un magazin să-şi cumpere alune de un penny.

Deşi îi displăcea total modul de a vorbi al americanului, Kramenin era ros de curiozitate.

— Vor lua mult timp problemele dumneavoastră?

— S-ar putea toată noaptea, dacă ne înţelegem.

— Foarte bine, Ivan. În seara asta nu mai am nevoie de dumneata. Du-te la teatru… Distrează-te.

— Vă mulţumesc, excelenţa voastră.

Secretarul se înclină şi ieşi.

Julius stătu la uşă, urmărindu-i plecarea. În cele din urmă, cu un oftat de satisfacţie, închise uşa şi reveni la locul său din mijlocul încăperii.

— Şi acum, domnule Hersheimmer, poate o să aveţi amabilitatea să intraţi în subiect.

— Cred că nu va dura mai mult de un minut, rosti tărăgănat Julius. Apoi, cu o schimbare bruscă a manierelor: Mâinile sus… Sau trag!

Preţ de o clipă Kramenin se holbă la pistolul mare, apoi, cu o grabă aproape comică, îşi ridică mâinile deasupra capului. Julius pricepu cu cine are de-a face. Omul cu care trebuia să discute era un laş abject… Restul avea să fie uşor.

— Asta este ultraj! Strigă rusul cu glasul ascuţit, isteric. Ultraj! Ai de gând să mă omori?

— Dacă-ţi ţii gura, nu. Nu încerca să ajungi la sonerie. Aşa e mai bine.

— Ce vrei? Nu faci nimic sub ameninţare. Ţine cont că viaţa mea este valoroasă pentru ţara mea. Poate am fost bârfit…

— Cred că omul care te-ar ciurui ar face un bine umanităţii, spuse Julius. Dar nu-ţi face griji. Nu mi-am propus să te omor de data asta… Adică, dacă eşti rezonabil.

În faţa ameninţării din ochii celuilalt, rusul coborî glasul. Îşi trecu limba peste buzele uscate.

— Ce vrei? Bani?

— Nu. O vreau pe Jane Finn.

— Jane Finn? N-am… Auzit de ea niciodată.

— Mincinos nemernic! Ştii foarte bine ce vreau să spun.

— Îţi spun că n-am auzit niciodată de fată.

— Iar eu îţi spun că micul Willie, aici de faţă, abia aşteaptă să-şi dea drumul.

Rusul se înmuie vizibil.

— N-ai să îndrăzneşti…

— Oh, ba da, am să îndrăznesc, fiule!

Probabil că Kramenin recunoscu o uşoară lipsă de convingere în glasul celuilalt, căci rosti înţepat:

— Ei bine? Să zicem că ştiu la ce te referi… Şi, ce-i cu asta?

— Ai să-mi spui acum… Aici… Unde se află.

Kramenin clătină din cap.

— Nu pot.

— De ce?

— Nu pot. Îmi ceri imposibilul.

— Ţi-e frică, hai? De cine? De domnul Brown? Ah, ce amuzant! Deci, există o asemenea persoană? Mă îndoiam. Şi doar la auzul numelui său înţepeneşti de groază!

— L-am văzut, spuse rusul încet. Am vorbit cu el faţă în faţă. N-am ştiut decât mai târziu. E un oarecare. Nu l-aş putea recunoaşte, dacă l-aş vedea iar. Cine e în realitate? Nu ştiu. Însă un lucru ştiu: de omul ăsta trebuie să te temi.

— Nu va şti niciodată, spuse Julius.

— Ştie totul… Iar răzbunarea lui e necruţătoare. Nici chiar eu, Kramenin, n-aş fi exceptat.

— Deci n-ai să faci ce-ţi cer?

— Îmi ceri imposibilul.

— Atunci, e păcat pentru tine, rosti vesel Julius. Dar lumea, în general, va avea de câştigat! Ridică revolverul.

— Opreşte-te! Ţipă rusul. Doar n-ai de gând să mă împuşti?

— Bine-nţeles că da. Întotdeauna am auzit că revoluţionarii nu dau doi bani pe viaţă, dar se pare că problema se pune cu totul altfel când e vorba de viaţa lor. Ţi-am oferit o şansă să-ţi salvezi pielea murdară şi ai refuzat-o!

— Mă vor omorî.

— Ei bine, rosti Julius amuzat, cum vrei. Însă eu îţi spun doar atât: micul Willie o va face mai repede, iar dacă aş fi în locul tău, mi-aş încerca în mod sportiv norocul cu domnul Brown.

— O să fii spânzurat dacă mă împuşti, mormăi nehotărât rusul.

— Nu, străine, aici greşeşti. Uiţi că am bani. O armată întreagă de avocaţi se vor agita, vor aduce câţiva doctori cu capetele luminate care vor declara că am creierul dereglat. Am să petrec câteva luni într-un sanatoriu liniştit, starea mea mintală se va înbunătăţi, doctorii mă vor declara din nou sănătos şi toate se vor sfârşi cu bine pentru micul Julius. Cred că pot să mă plictisesc câteva luni într-un sanatoriu după ce voi fi scăpat lumea de tine, dar să nu-ţi faci griji că o să fiu spânzurat!

Rusul îl crezu. El însuşi corupt, credea în puterea banului. Citise despre procese pentru crime în America, care se desfăşurau aidoma spuselor lui Julius. El însuşi cumpărase şi vânduse justiţia. Acest tânăr american viguros, cu vocea lui tărăgănată, avea să-i vină de hac.

— Am să număr până la cinci, continuă Julius, şi dacă mă laşi să trec de patru, n-ai să mai ai de ce să-ţi faci griji în privinţa domnului Brown. Poate o să-ţi trimită câteva flori la înmormântare, dar n-ai să le mai miroşi.

Eşti gata? Încep. Unu… Doi. Trei. Patru.

Rusul îl întrerupse cu un urlet.

— Nu trage! Fac tot ce doreşti.

Julius coborî revolverul.

— Credeam că ai priceput întrebarea. Unde e fata?

— La Gatehouse, în Kent. Astley Priors, aşa se numeşte locul.

— E prizonieră?

— Nu i se permite să părăsească clădirea… Deşi nu e nici un pericol. Prostuţa şi-a pierdut memoria, nenorocita!

— Socot că asta e supărător pentru tine şi prietenii tăi. Ce-i cu cealaltă fată pe care aţi răpit-o acum mai mult de-o săptămână?

— Şi ea e tot acolo, rosti rusul arţăgos.

— Asta-i bine, spuse Julius. Nu-i aşa că am scos-o frumuşel la capăt? Şi ce noapte drăguţă pentru o plimbare!

— Ce plimbare? Întrebă Kramenin, privindu-l fix.

— Spre Gatehouse, bine-nţeles. Sper că te pasionează automobilismul?

— Ce vrei să spui? Refuz să merg.

— Nu face pe nebunul. Doar nu crezi că sunt eu omul ăla care să te lase aici. Primul lucru pe care l-ai face ar fi să-ţi suni prietenii la telefon! Ah! Observă cum falca celuilalt căzu. Vezi, îţi şi făcuseşi planul. Nu, domnule, vii cu mine. Asta de aici e uşa dormitorului? Ia-o înainte.

Eu şi micul Willie te urmăm. Pune-ţi un pardesiu gros, ăsta-i perfect, îmblănit? Şi zici că eşti socialist! Acum vom coborî scările, şi vom ieşi afară prin hol. Maşina mea ne aşteaptă. Şi nu uita că nu te scap din ochi. Pot să trag foarte bine şi prin buzunarul pardesiului. Un cuvânt sau doar o privire spre unul din servitorii ăia în livrea şi vor fi convinşi că eşti un personaj din poveştile cu stafii!

Coborâră împreună scările şi ieşiră spre maşina ce aştepta. Rusul tremura de furie. Servitorii hotelului roiau în jurul lor. Un strigăt îi urcă spre buze, însă şi-l înăbuşi în ultima clipă. Americanul era omul care se ţinea de cuvânt.

Când ajunseră lângă maşină, Julius oftă uşurat. Trecuseră de zona periculoasă. Frica îşi făcuse din plin efectul asupra celui de alături.

— Urcă! Ordonă el. Apoi prinse privirea piezişă a rusului. Nu, şoferul nu o să te ajute deloc. Marinar. Era pe un submarin, în Rusia, când a izbucnit revoluţia. Poporul tău i-a ucis unul din fraţi. George!

— Da domnule? Şoferul întoarse capul.

— Acest domn e un bolşevic rus. Nu vrem să-l împuşcăm decât dacă e nevoie. Înţelegi?

— Perfect, domnule.

— Vreau să mergem la Gatehouse, în Kent. Cunoşti bine drumul?

— Da, domnule, va fi o călătorie de o oră şi jumătate.

— Fă-o într-o oră. Mă grăbesc.

— Fac tot posibilul, domnule. Maşina ţâşni şi pătrunse în trafic.

Julius se tolăni confortabil lângă victima sa. Îşi ţinea mâna în buzunarul pardesiului, dar purtarea sa era civilizată în cel mai înalt grad.

— Am omorât odată un tip din Arizona… Începu el vesel.

La capătul călătoriei de o oră, nefericitul Kramenin era mai mult mort decât viu. După povestea cu omul din Arizona, urmase una cu un gangster din San Francisco şi un episod cu împuşcături în Munţii Stâncoşi. Stilul narativ al lui Julius, dacă nu era foarte corect, era pitoresc!

Încetinind, şoferul anunţă peste umăr că tocmai intră în Gatehouse. Julius îi ordonă rusului să-i ghideze. Planul său era să ajungă cu maşina direct la Astley Priors. Acolo Kramenin urma să ceară cele două fete. Îi explică ferm că micul Willie n-ar fi tolerat vreo greşeală. La ora aceea însă, Kramenin era ca o bucată de lut în mâinile celuilalt, îngrozitorul ritm cu care merseseră îl sleise. La fiecare curbă se crezuse mort.

Maşina încetini şi se opri în faţa porţii; şoferul aşteptă noi ordine.

— Mai întâi întoarce maşina, George. Apoi sună şi întoarce-te la locul tău. Lasă motorul să meargă şi fi gata să ţâşneşti ca dracu când îţi spun eu.

— Foarte bine, domnule.

Uşa din faţă se deschise şi apăru majordomul. Kramenin simţea în coaste ţeava revolverului.

— Hai, sâsâi Julius, şi ai grijă.

Rusul se supuse. Buzele îi erau albe şi vocea nu prea sigură:

— Sunt eu… Kramenin! Adu-mi imediat fata! N-am timp de pierdut!

Whittington coborâse scările. La vederea celuilalt, scoase o exclamaţie de uimire.

— Dumneavoastră! Ce s-a întâmplat? Cu siguranţă cunoaşteţi planul…

Kramenin îl întrerupse, folosind cuvintele care de multe ori creaseră panică:

— Am fost trădaţi! Planul trebuie abandonat. Trebuie să ne salvăm pielea. Fata! Şi repede! E singura noastră şansă.

Whittington ezită.

— Aveţi ordin… De la el?

— Normal! Altfel aş fi aici? Grăbeşte-te!Nu-i timp de pierdut! Ar fi mai bine să vină şi cealaltă prostuţă.

Whittington se întoarse şi intră alergând în casă. Minutele se scurgeau chinuitor. Apoi… Două siluete înfăşurate în grabă în mantale apărură pe scări şi fură zorite spre maşină. Cea mai scundă dintre ele era înclinată să opună rezistenţă şi Whittington o împinse înăuntru cu brutalitate. Julius se aplecă în faţă şi, în momentul acela lumina ce străbătea prin uşa deschisă, îi căzu pe faţă. Celălalt bărbat, care stătea pe scări în spatele lui Whittington, scoase o exclamaţie puternică. Trucul se sfârşise.

— Dă-i bătaie, George! Strigă Julius. Şoferul apăsă pe accelerator, şi cu o săritură, maşina ţâşni.

Omul de pe scări scoase o înjurătură. Îşi duse mâna la buzunar. Urmă un fulger şi o bubuitură. Glonţul trecu la un milimetru de fata mai înaltă.

— Jos, Jane! Strigă Julius. Întinde-te pe podeaua maşinii. O împinse iute în faţă, apoi, ridicându-se, ochi cu grijă şi trase.

— L-ai nimerit? Strigă Tuppence

— Sigur, replică Julius. Totuşi nu a murit. Bestiile ca el au multe vieţi. Eşti teafără, Tuppence?

— Bine-nţeles că sunt. Unde e Tommy? Şi cine e ăsta? Arătă spre Kramenin care tremura ca varga.

— Tommy îşi face bagajele pentru Argentina. A crezut că te-ai dus cu picioarele înainte. Drept prin poartă, George! Aşa. Avem un avans de cel puţin cinci minute. Vor folosi telefonul, cred, aşa că să fim atenţi să nu intrăm în capcană şi n-o luăm pe drumul direct. M-ai întrebat cine e ăsta, Tuppence? Dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Kramenin. L-am convins să facă o excursie pentru sănătatea lui.

Rusul rămase mut, încă livid de groază.

— Dar ce i-a făcut să ne lase să plecăm? Întrebă Tuppence bănuitoare.

— Socotesc că domnul Kramenin i-a rugat atât de frumos încât chiar că n-au putut să-l refuze!

Asta era prea mult pentru rus. Izbucni violent:

— Blestematule… Blestematule! Acum ei ştiu că eu i-am trădat. Viaţa nu-mi va fi în siguranţă nici o oră în ţara asta.

— Asta aşa e, consimţi Julius. Te-aş sfătui să-ţi iei imediat tălpăşiţa spre Rusia.

— Atunci lasă-mă să plec, strigă celălalt. Am făcut ce mi-ai cerut. De ce mă mai ţii cu tine?

— Nu pentru plăcerea companiei tale. Poţi să pleci chiar acum dacă vrei. Credeam că doreşti să te duc pe gratis înapoi la Londra.

— S-ar putea să nu ajungi niciodată înapoi la Londra, mârâi celălalt. Lasă-mă să cobor, aici şi acum.

— Desigur. Opreşte, George. Domnul nu face excursia completă. Dacă vin vreodată în Rusia, domnule Kramenin, am să mă aştept la un bun venit cu aclamaţii şi…

Însă, înainte ca Julius să-şi fi încheiat discursul, şi înainte ca maşina să se fi oprit complet, rusul se năpusti afară şi dispăru în noapte.

— Ne-a părăsit cam brusc, comentă Julius, după ce maşina se puse din nou în mişcare. Şi nici măcar n-a spus politicos doamnelor la revedere. Hai, Jane, poţi să te aşezi pe banchetă acum.

Fata vorbi pentru prima dată.

— Cum l-ai „convins”? Întrebă.

Julius îşi mângâie revolverul.

— Micul Willie inspiră încredere.

— Splendid! Strigă fata. Culoarea îi reveni în obraji, iar ochii ei se uitau cu admiraţie la Julius.

— Annette şi eu nu ştiam ce o să se întâmple cu noi, spuse Tuppence. Bătrânul Whittington ne zorea. Ne-am gândit că eram mieii duşi la tăiere.

— Annette. Aşa i se zice? Întrebă Julius.

Se părea că mintea lui încerca să se adapteze noii idei.

— Ăsta e numele ei, spuse Tuppence, făcând ochii mari.

— Aiurea! Ea poate să creadă că ăsta e numele ei, pentru că şi-a pierdut memoria, biata copilă. Însă numele ei adevărat este Jane Finn.

— Ce…? Strigă Tuppence.

Dar fu întreruptă. Cu un bubuit scurt, un glonte se înfipse în tapiţeria maşinii, chiar în spatele capului ei.

— Jos cu voi! Strigă Julius. E o ambuscadă. Tipii s-au grăbit, nu glumă. Accelerează puţin, George.

Maşina ţâşni uşor înainte. Se auziră mai multe împuşcături, dar din fericire, niciuna nu-i nimeri. Julius, ridicat, se aplecă spre spatele maşinii.

— Nu-i nimic de împuşcat, anunţă el mucalit. Cred însă că în curând vom participa la un alt picnic. Ah!

Îşi duse mâna la obraz.

— Eşti rănit? Întrebă repede Annette.

— Doar o zgârietură.

Fata sări în picioare.

— Dă-mi drumul! Lasă-mă să plec, îţi spun! Pe mine mă vor. Numai pe mine. N-o să vă pierdeţi viaţa din cauza mea! Lasă-mă să plec!

Julius o apucă de ambele braţe şi o privi. Fata vorbise fără nici o urmă de accent străin.

— Stai jos, copilă, spuse el blând. Cred că memoria ta e în regulă. I-ai fraierit tot timpul, nu-i aşa?

Fata se uită la el, încuviinţă din cap şi izbucni brusc în plâns.

Julius o bătu uşurel pe umăr.

— Gata, gata… Eşti doar puţin speriată. Nu avem de gând să te părăsim.

Printre suspine, fata rosti înăbuşit.

— Eşti de acasă. Îmi dau seama după voce. Mi-e dor de acasă.

— Sigur că sunt de acasă. Sunt vărul tău… Julius Hersheimmer. Am venit în Europa pentru a te căuta… Şi să fac un mic dans cu tine, dacă-mi permiţi.

Maşina încetini. George întoarse capul peste umăr.

— Aici e o răscruce, domnule. Nu sunt sigur care e drumul. Maşina îşi reduse din viteză până abia se mişca. În acel moment, o siluetă ţâşni din spate şi îşi vârâ capul pe geam.

— Îmi pare rău, rosti Tommy.

Fu întâmpinat cu un torent de exclamaţii.

— Eram în tufişurile de la marginea drumului. Am mers în spate. Nu aveam cum să vă înştiinţez, în viteza cu care goneaţi. Tot ce am putut să fac a fost să mă ţin după voi. Şi acum fetelor, afară!

— Afară?

— Da. Chiar lângă şosea e o gară. Trenul soseşte în trei minute. Dacă vă grăbiţi, o să-l prindeţi.

— Ce dracu pui la cale? Întrebă Julius. Crezi că le poţi prosti să părăsească maşina?

— Tu şi cu mine rămânem în maşină. Coboară doar fetele.

— Ai înnebunit, Beresford. Eşti complet nebun! Nu poţi lăsa fetele să plece singure. Ăsta ar însemna să fie sfârşitul.

Tommy se întoarse spre Tuppence.

— Coboară imediat, Tuppence. Ia-o şi pe ea şi faceţi exact cum am spus. Nu vi se va întâmpla nimic. Sunteţi în siguranţă. Luaţi trenul spre Londra. Mergeţi direct la sir James Peel Edgerton. Domnul Carter lipseşte din oraş, dar veţi fi în siguranţă cu sir James.

— Tâmpitule! Strigă Julius. Eşti nebun. Jane tu rămâi aici.

Cu o mişcare rapidă, Tommy smulse pistolul din mâna lui Julius, şi-l îndreptă spre acesta.

— Acum crezi că vorbesc serios? Afară, amândouă, şi faceţi cum v-am spus… Dacă nu, trag!

Tuppence sări afară, trăgând-o după ea pe îndărătnica Jane.

— Vino, e în regulă. Dacă Tommy e sigur… E sigur. Grăbeşte-te. O să pierdem trenul.

O luară la fugă. Mânia lui Julius răbufni.

— Ce dracu… Tommy îl întrerupse.

— Gura! Am ceva de vorbit cu tine, domnule Julius Hersheimmer.