Capitolul XXV. Povestea lui Jane.

Cu braţul petrecut în jurul lui Jane, trăgând-o după ea, Tuppence ajunse în gară. Auzul ei fin prinse zgomotul apropierii trenului.

— Grăbeşte-te, altfel îl pierdem, rosti gâfâind.

Ajunseră pe peron exact în momentul în care trenul era pe punctul de a se pune în mişcare. Tuppence deschise uşa unui compartiment gol de clasa întâi şi fetele se prăbuşiră cu respiraţia întretăiată pe banchetă.

Un bărbat privi înăuntru, apoi trecu în vagonul următor. Jane tresări nervos. Ochii i se dilatară de groază. Se uită întrebătoare la Tuppence.

— Nu crezi că e unul de-al lor? Şopti ea.

Tuppence clătină din cap.

— Nu, nu. E în regulă. Luă mâna lui Jane în ale sale, Tommy nu ne-ar fi spus să facem asta dacă n-ar fi fost absolut sigur că totul e în ordine.

— Dar el nu-i cunoaşte ca mine! Fata se cutremură. Tu nu poţi înţelege. Cinci ani! Cinci ani încheiaţi! Câteodată mă gândeam că am să înnebunesc.

— Linişteşte-te. Totul s-a sfârşit.

— Oare?

Trenul se pusese în mişcare grăbindu-se în noapte cu viteză crescândă. Brusc, Jane sări în picioare.

— Ce a fost asta? Mi s-a părut că văd pe cineva… Uitându-se pe geam.

— Nu, nu e nimeni. Uite. Tuppence se duse la geam şi îl coborî.

— Eşti sigură?

— Foarte sigură.

Cealaltă consideră necesar să se scuze.

— Mă comport ca un iepure fricos, dar nu mă pot reţine. Dacă pun din nou mâna pe mine… Ochii i se măriră de groază.

— Oh, nu! O imploră Tuppence. Culcă-te şi nu te mai gândi. Fii sigură că dacă Tommy n-ar fi fost convins că suntem în siguranţă, nu ne-ar fi trimis cu trenul.

— Vărul meu nu era de acceaşi părere. El nu vroia să ne lase să plecăm.

— Nu, spuse Tuppence, destul de încurcată.

— La ce te gândeşti? Întrebă Jane tăios.

— De ce?

— Glasul tău sună atât de… Ciudat!

— Mă gândeam la ceva. Dar nu vreau să-ţi spun… Nu acum. Poate că greşesc, deşi nu cred. E doar o idee ce mi-a intrat în cap mai demult. Şi lui Tommy… Sunt aproape sigură. Dar nu te necăji… O să avem destul timp să vorbim despre asta. S-ar putea nici să nu fie aşa! Ascultă-mă, culcă-te şi nu te mai gândi la nimic.

— Am să încerc. Genele lungi coborâră peste ochii de culoarea castanei.

În ceea ce o privea, Tuppence rămase pe poziţie, ca un câine de pază. În ciuda ei însăşi, era nervoasă. Ochii îi zburau continuu de la un geam la altul. N-ar fi putut spune precis de ce anume se temea, însă, în adâncul sufletului, nu era nici pe departe atât de sigură şi liniştită pe cât reuşise să pară în faţa lui Jane. Nu că n-ar fi avut încredere în Tommy, însă uneori se întreba dacă cineva atât de simplu şi cinstit ca el putea să fie cu adevărat un rival pentru un criminal viclean şi crud.

Odată ajunse la sir James Peel Edgerton, totul avea să fie bine. Dar vor reuşi să ajungă? Oare forţele din umbră ale domnului Brown nu se şi puseseră în mişcare? Nici măcar ultima imagine a lui Tommy cu pistolul în mână nu reuşea s-o liniştească. La ora asta poate că era doborât, copleşit de numărul mare al inamicului… Tuppence îşi puse la punct planul de luptă.

Când, în cele din urmă trenul intră încet în Charing Cross, Jane Finn se ridică dintr-o săritură.

— Am ajuns? Nu credeam să ajungem vreodată.

— Oh, eu ştiam că o să ajungem cu bine la Londra. Dacă e să se întâmple ceva nostim, acum e momentul să înceapă. Repede, să ieşim. Ne aruncăm într-un taxi.

În minutul următor treceau de barieră, după ce plătiseră taxa necesară, şi se îndreptau spre un taxi.

— King's Cross, spuse Tuppence şoferului. Apoi tresări puternic. Un bărbat se uita prin geam, chiar în momentul în care maşina demară. Era aproape sigură că era acelaşi pe care îl văzuseră trecând spre vagonul de alături. Avu sentimentul oribil că erau înconjurate din toate părţile.

— Ştii, îi explică ea lui Jane, dacă ei cred că ne ducem la sir James, asta o să-i scoată din scenă. Acum îşi vor închipui că mergem la domnul Carter. Casa lui de vacanţă e undeva la nord de Londra.

Trecând pe Holborn, circulaţia se blocă la un moment dat şi taxiul se opri. Era exact ce aştepta Tuppence.

— Repede, şopti ea, deschide uşa din dreapta!

Fetele coborâră în mijlocul străzii. După două minute erau instalate în alt taxi şi schimbară direcţia, de data asta spre Carlton House Terrace.

— Gata, spuse Tuppence cu mare satisfacţie, le-am făcut-o. Nu pot să nu mă gândesc că sunt într-adevăr deşteaptă! Ce trebuie să mai înjure şoferul celuilalt taxi! Dar i-am luat numărul şi am să-i trimit un mandat poştal mâine, aşa că nu o să fie în pierdere din cauză că a fost naiv. Ce coteşte ăsta… Oh!

Se auzi un scrâşnet de cauciucuri şi o bubuitură. Un alt taxi se ciocnise cu al lor.

Într-o clipă, Tuppence fu pe trotuar. Se apropia un poliţist, înainte de a fi ajuns acolo, Tuppence îi dădu taximetristului cinci şilingi şi, trăgând-o pe Jane după ea, se pierdură în mulţime.

— Mai avea câţiva paşi de aici, spuse Tuppence cu respiraţia întretăiată. Accidentul avusese loc în Trafalgar Square.

— Crezi că ciocnirea a fost întâmplătoare, ori s-a produs în mod deliberat?

— Nu ştiu. Ar putea fi oricare variantă.

Mână în mână, fetele aproape că alergau.

— S-ar putea să fie doar o închipuire, însă am sentimentul că ne urmăreşte cineva, spuse Tuppence brusc.

— Grăbeşte-te! Murmură cealaltă. Oh, grăbeşte-te!

Ajunseseră la colţul cu Carlton House Terrace şi se simţiră uşurate. Dintr-odată, un bărbat masiv şi beat în aparenţă, le tăie calea.

— Bună seara, doamnelor, spuse el împleticindu-se. Unde vă grăbiţi aşa?

— Lasă-ne să trecem, rosti imperios Tuppence.

— Am numai o vorbă cu frumoasa ta prietenă. Beţivul întinse o mână nesigură şi o apucă pe Jane de umăr. Tuppence auzi alţi paşi în spate. Nu căută să se asigure dacă erau prieteni sau duşmani. Coborându-şi capul, recurse la o manevră din vremea copilăriei, şi-l izbi pe agresor drept în plex. Succesul acestei tactici lipsite de sportivitate fu instantaneu. Omul căzu brusc pe trotuar. Tuppence şi Jane îşi luară călcâiele la spinare. Casa spre care alergau era ceva mai în josul străzii. În spatele lor se auzi ecoul altor paşi. Când ajunseră la uşa lui sir James nici nu mai puteau respira. Tuppence folosi soneria, iar Jane ciocănelul.

Bărbatul care le oprise puse piciorul pe scări. Un moment ezită, însă chiar în clipa aceea uşa se deschise. Fetele se năpustiră în hol. Sir James apăru în uşa bibliotecii.

— Alo! Ce e asta?

Înaintă şi îşi petrecu braţul în jurul lui Jane care se clătina pe picioare. O conduse mai mult târând-o în bibliotecă şi o aşeză pe o canapea îmbrăcată în piele. Dintr-o sticlă de pe masă turnă într-un pahar câteva picături de coniac şi o sili să bea. Fata oftă, apoi se ridică. Avea încă ochii mari şi înspăimântaţi.

— Totul e în ordine, copila mea. Nu te teme, aici eşti în siguranţă.

Respiraţia fetei reveni la normal, iar obrajii îşi recăpătară culoarea. Sir James se uită la Tuppence cu o privire amuzată.

— Aşadar, eşti tot atât de moartă ca şi Tommy al dumitale, domnişoară Tuppence!

— Tinerii Aventurieri” au o mie de vieţi, se lăudă fata.

— Aşa se pare, răspunse, sec, sir James. Deci, nu mă înşel dacă spun că aventura s-a soldat cu succes, iar ea e…

— Arătă spre fata de pe pat – Jane Finn?

Jane se ridică.

— Da, spuse ea calmă, eu sunt Jane Finn. Am o mulţime de lucruri să vă povestesc.

— Când ai să mai prinzi puteri…

— Nu, acum! Ridicase puţin glasul. Mă voi simţi mai în siguranţă după ce vă voi fi spus totul.

Sir James se aşeză în unul din fotoliile largi din faţa divanului. Cu o voce joasă, Jane îşi începu povestirea.

— Am venit pe „Lusitania” să-mi iau în primire postul de la Paris. Războiul mă entuziasmase teribil şi doream din tot sufletul să ajut într-un fel sau altul. Studiasem franceza şi profesorul meu spunea că au nevoie de ajutoare într-un spital din Paris, aşa că am scris acolo oferindu-mi serviciile, care mi-au fost acceptate. Nu aveam rude, drept care lucrurile erau uşor de aranjat.

Când „Lusitania” a fost torpilată, a venit la mine un bărbat. Îl observasem de mai multe ori… Şi îmi făcuse impresia că se temea de ceva sau cineva. M-a întrebat dacă sunt patriotă, dacă iubesc America, ţara mea, şi mi-a spus că ducea nişte hârtii care erau de o importanţă vitală pentru aliaţi. M-a rugat să le preiau eu. Trebuia să urmăresc un anunţ în „Times”. Dacă nu apărea, urma să duc hârtiile ambasadorului american.

Ceea ce a urmat seamănă cu un coşmar. Îl mai visez uneori… Am să trec peste partea asta. Domnul Danvers îmi spusese să fiu foarte atentă. Se putea să fi fost urmărit de la New York, deşi nu credea. La început n-am avut nici o bănuială, însă în barca ce mă ducea la Holyhead am început să fiu neliniştită. Era o femeie care se uita la mine foarte pătrunzător şi care nu mă slăbea din ochi, în general… O anume doamnă Vandemeyer. La început îi eram recunoscătoare pentru grija pe care mi-o purta, însă tot timpul simţeam că era ceva cu ea, ceva ce nu-mi plăcea, iar pe vaporul irlandez am văzut-o vorbind cu nişte oameni cu înfăţişare ciudată şi, după cum mă priveau, am înţeles că era vorba despre mine. Mi-am amintit că doamna stătea foarte aproape de mine pe „Lusitania” când domnul Danvers mi-a dat pacheţelul şi că înainte încercase o dată sau de două ori să vorbească cu el. Începuse să-mi fie frică, însă nu vedeam ce puteam face.

Mi-a venit brusc ideea să mă opresc la Holyhead şi să nu plec spre Londra în ziua aceea, dar curând mi-am dat seama că ar fi fost o prostie. Trebuia să mă port ca şi când nu observasem nimic şi să sper că nu se va întâmpla nimic. Nu vedeam ce puteau să-mi facă din moment ce eram în gardă. Din precauţie, făcusem deja ceva… Descususem pachetul şi înlocuisem hârtiile cu o foaie albă, apoi îl cususem la loc. Astfel, nu îmi păsa dacă mi l-ar fi furat.

Mă frământam, însă, în continuare, ce să fac cu documentele autentice. În cele din urmă, le-am despăturit şi le-am netezit, apoi le-am băgat între paginile cu anunţuri ale unei reviste. Am lipit cele două pagini ale revistei cu nişte bandă adezivă ruptă de la un plic. Purtam revista băgată neglijent în buzunarul raglanului meu.

La Holyhead am încercat să mă urc într-un vagon cu oameni care păreau a fi în regulă, însă, în mod ciudat, eram mereu înconjurată de o mulţime care se îngrămădea şi mă împingea să merg încotro nu vroiam. Acest lucru mă făcu să-mi fie frică. În final, m-am trezit în acelaşi vagon cu doamna Vandemeyer. Am ieşit pe culoar, însă celălalt vagon era plin, aşa că a trebuit să mă întorc şi să mă aşez. Mă consolam cu gândul că mai era lume în vagon… Chiar în faţa mea stătea un bărbat drăguţ cu soţia. Mă simţeam aproape fericită. M-am lăsat pe spate şi am închis ochii. Cred că şi-au închipuit că dormeam, însă nu aveam ochii închişi de tot şi am văzut la un moment dat, cum bărbatul drăguţ scoase ceva din geamantan şi-l dădu doamnei Vandemeyer, făcându-i cu ochiul…

Nici n-am cuvinte să vă spun cât m-a îngrozit lucrul acesta. Singurul meu gând a fost să ies cât mai repede pe culoar. M-am ridicat, încercând să par naturală şi senină. Poate au observat ceva… Nu ştiu… Dar doamna Vandemeyer a spus brusc: „Acum!” Şi mi-a acoperit nasul şi gura cu ceva, când mă pregăteam să strig. În aceeaşi clipă am simţit o lovitură puternică în cap…

Fata se cutremură. Sir James îngână câteva cuvinte de compătimire. După un minut, Jane reluă:

— Nu ştiu cât a trecut până mi-am recăpătat cunoştinţa. Mă simţeam rău şi eram slăbită. Zăceam pe un pat murdar. Lângă el era un paravan, însă am auzit două persoane vorbind în cameră. Una era doamna Vandemeyer. Am încercat să trag cu urechea, însă, la început, n-am prins mare lucru. Când, în cele din urmă, am înţeles ce se petrecea, m-am îngrozit! Mă mir că nu am ţipat…

Nu găsiseră hârtiile, găsiră doar pachetul cu foaia albă şi erau înnebuniţi! Nu ştiau dacă eu schimbasem hârtiile, sau dacă Danvers crease o diversiune, documentele reale luând un alt drum. Spuneau că or să mă… Tortureze ca să afle.

Până atunci nu ştiusem ce este frica… Adevărata frică ce te paralizează. O dată au venit şi s-au uitat la mine. Am închis ochii şi m-am prefăcut că sunt încă inconştientă, dar îmi era frică să nu audă cum îmi bătea inima. Însă ei au plecat. Am început să mă gândesc nebuneşte. Ce să fac? Ştiam că nu am să pot rezista multă vreme la tortură.

Brusc, mi-a venit în minte ideea cu amnezia. Subiectul mă pasionase dintotdeauna şi citisem o groază despre el. Întreaga afacere îmi era la degetul cel mic. Dacă reuşeam să duc trucul până la capăt, eram salvată. Am rostit o rugăciune şi am inspirat adânc. Apoi am deschis ochii şi am început să bolborosesc în franţuzeşte.

Doamna Vandemeyer veni imediat după paravan. Avea chipul atât de rău încât aproape că am murit, dar i-am zâmbit nedumerită şi am întrebat-o pe franţuzeşte unde eram.

Am văzut că rămăsese înmărmurită. Apoi l-a chemat pe bărbatul cu care vorbise. Acesta rămase lângă paravan, cu chipul în umbră. Îmi vorbi în franceză. Avea glasul normal şi liniştit, însă, nu ştiu de ce, m-a speriat mai rău decât femeia. Simţeam că citeşte direct în sufletul meu, dar mi-am jucat rolul în continuare. Am întrebat din nou unde eram, apoi am spus că era ceva ce trebuia să-mi aduc aminte… Trebuia să-mi aduc aminte… Dar pe moment nu ştiam ce. M-am străduit să par tot mai împrăştiată. M-a întrebat cum mă cheamă. I-am răspuns că nu ştiu… Că nu-mi aminteam absolut nimic.

Brusc, m-a apucat de mână şi a început să o răsucească. Durerea era îngrozitoare. Am ţipat. El continua să răsucească. Ţipam, ţipam, dar reuşeam să scot cuvintele de durere pe franţuzeşte. Nu ştiu cât aş mai fi rezistat, însă, din fericire, am leşinat. Ultimul lucru pe care l-am auzit au fost cuvintele lui: „Ăsta nu e un bluf! În nici un caz o fată de vârsta ei n-ar putea să se prefacă atât”. Cred că uitase că fetele din America erau mai mature decât cele din Anglia, de aceeaşi vârstă, şi erau mai preocupate de subiectele ştiinţifice.

Doamna Vandemeyer deveni blândă şi duioasă cu mine. Cred că aşa primise ordin. Îmi vorbi în franceză… Îmi spuse că suferisem un şoc şi că fusesem foarte bolnavă, dar că mă voi însănătoşi curând. Mă prefăceam că eram cam ţicnită… Îngânam ceva despre „un doctor” care mă rănise la mână. Când a auzit asta, păru uşurată.

În cele din urmă părăsi încăperea. Eram încă bănuitoare şi am mai zăcut liniştită o vreme. Într-un târziu, am început să mă plimb prin cameră şi să o inspectez. Mă gândeam că, chiar dacă eram urmărită, nu făceam nimic anormal. Era un loc sărăcăcios şi murdar. Nu existau ferestre, lucru ciudat. Bănuiam că uşa era încuiată, dar n-am încercat-o. Pe pereţi erau câteva tablouri vechi, reprezentând scene din Faust.

Cei doi ascultători scoaseră concomitent câte un „Ah!”. Jane încuviinţă din cap.

— Da… Eram în casa din Soho, unde a fost ţinut şi domnul Beresford. Desigur că pe atunci nu ştiam că mă aflam în Londra. Un singur lucru mă neliniştea îngrozitor, însă am oftat uşurată când mi-am văzut raglanul aruncat neglijent pe spătarul unui scaun. Revista mai era încă în buzunar!

Măcar de-aş fi ştiut sigur că nu eram urmărită! Am cercetat cu grijă pereţii. Nu părea să fie nici un orificiu… Totuşi, ceva îmi spunea că trebuie să fi fost. Cu o mişcare bruscă m-am aşezat în capătul mesei şi am izbucnit în plâns, bolborosind: „Mon Dieu!”. Aveam auzul foarte bun.

Am auzit clar foşnetul unei rochii şi un uşor scârţâit. Mi-a fost de ajuns. Eram urmărită!

M-am întins din nou pe pat şi, curând după aceea, doamna Vandemeyer mi-a adus nişte supă. Era tot drăguţă. Cred că i se spusese să-mi câştige încrederea. La un moment dat, scoase pachetul de muşama şi mă întrebă dacă îl recunoşteam, urmărindu-mă cu ochi de linx.

L-am luat şi l-am întors pe toate părţile, mirată. Apoi am clătinat din cap. I-am spus că simt că trebuie să-mi amintesc ceva în legătură cu el, că în adâncul minţii mi se înfiripa mereu un gând ca venind de demult, dar că, în momentul în care încercam să-l fixez, dispărea. Doamna Vandemeyer mi-a spus că eram nepoata ei şi să-i spun „mătuşa Rita”. Aşa am şi făcut, iar ea mi-a zis să nu fiu necăjită… Am să-mi recapăt curând memoria.

A fost o noapte îngrozitoare. Îmi făcusem deja planul. Până atunci hârtiile fuseseră în siguranţă, însă nu puteam risca să le mai las acolo. În orice clipă puteau să-mi arunce revista. Am stat trează până mi-am făcut socoteala că trebuia să fie în jur de ora două noaptea. Atunci m-am ridicat cât de încet am putut şi m-am strecurat în întuneric spre peretele din stânga. Foarte uşor, am desprins un tablou din cui… Margareta cu cutia ei cu bijuterii. M-am dus în vârful picioarelor până la pardesiu şi am scos revista. Apoi m-am dus la lavoar şi am umezit de jur împrejur hârtia maro de pe spatele tabloului, până am reuşit s-o desprind. Scosesem deja cele două pagini de anunţuri din revistă şi le-am strecurat între tablou şi învelitoarea maro. Banda adezivă de la două plicuri m-a ajutat s-o lipesc la loc. Nimeni n-ar fi visat că tabloul a fost măcar atins. L-am agăţat din nou pe perete, am pus la loc, în buzunar, revista şi m-am strecurat în pat. Eram mulţumită de ascunzătoarea mea. Speram ca ei să ajungă la concluzia că povestea cu Danvers fusese o diversiune şi că, în cele din urmă, îmi vor da drumul.

De fapt, cred că la asta se şi gândiseră la început, dar, într-un fel, pentru mine era periculos. Am aflat mai târziu, că fusesem la un pas de a fi omorâtă pe loc – nici vorbă să mă fi lăsat să plec – dar primul bărbat, care era şeful, preferase să mă lase în viaţă în speranţa că, totuşi, eu ascunsesem hârtiile şi că am să le dezvălui locul în momentul în care aveam să-mi recapăt memoria. Câteva săptămâni am fost permanent urmărită. Uneori îmi puneau întrebări despre trecut – cred că nu există ceva pe care să nu-l ştie însă reuşeam s-o ţin pe a mea. Totuşi, încordarea era înfiorătoare…

M-au dus înapoi în Irlanda, refăcând pas cu pas călătoria, în cazul în care le ascunsesem undeva en route. Doamna Vandemeyer şi o altă femeie nu mă slăbeau o clipă. Se vorbea despre mine ca despre o rudă a doamnei Vandemeyer, care suferise un şoc pe „Lusitania”. Nu era nimeni la care să fi apelat fără să spun cine sunt şi, oricum, nu puteam risca; ar fi considerat că, din cauza bolii, mă simt „persecutată”. Doamna Vandemeyer arăta atât de bogată şi era atât de frumoasă încât nimeni n-ar fi crezut o iotă din vorbele mele. Gândul că aş fi fost descoperită că minţisem tot timpul, mă îngrozea.

Sir James dădu din cap înţelegător:

— Doamna Vandemeyer avea o personalitate puternică. Poziţia ei socială i-ar fi fi permis să-şi impună fără nici o dificultate punctul de vedere, mai ales că o asemenea acuzaţie senzaţională era greu credibilă.

— Asta era ceea ce gândeam şi eu. În cele din urmă, am fost dusă la un sanatoriu în Bournemouth. La început n-am ştiut ce să cred. Să fi fost tot o capcană. M-a luat în primire o infirmieră. Eram o pacientă deosebită. Părea atât de drăguţă şi de normală încât m-am hotărât să am încredere în ea. Doar providenţa m-a salvat să nu cad în cursă. Uşa mea fiind întâmplător întredeschisă, am auzit-o vorbind cu cineva pe culoar. Era una de-a lor! Ei încă aveau impresia că simulam şi-i fusesem dată în grijă ca să se convingă! După aceea, curajul m-a părăsit complet. Nu mai îndrăzneam să am încredere în nimeni.

Cred că aproape mă autohipnotizasem. După un timp, aproape că am uitat că eram Jane Finn. Mă obişnuisem atât de mult să joc rolul lui Jane Vandemeyer încât nervii începură să mă lase. M-am înbolnăvit cu adevărat… Câteva luni am zăcut într-un fel de toropeală. Eram sigură că am să mor curând şi că nimic nu mai conta cu adevărat. Se spune că un om sănătos azvârlit într-un azil de nebuni sfârşeşte prin a-şi pierde minţile. Cred că nu eram departe. Rolul pe care îl jucasem devenise pentru mine o a doua natură. Nici măcar nu mai eram nefericită… Eram doar apatică. Nu mă mai interesa nimic. Iar anii treceau.

Apoi, dintr-odată, lucrurile părură să se schimbe. Doamna Vandemeyer veni de la Londra. Împreună cu doctorul îmi puseră nişte întrebări şi experimentară diferite tratamente. Se vorbea ceva în legătură cu trimiterea mea la un specialist din Paris. În cele din urmă nu avură curaj să-şi asume riscul. Am prins cu urechea ceva din care reieşea că nişte oameni, prieteni, mă căutau. Mai târziu am aflat că infirmiera căreia îi fusesem încredinţată plecase la Paris şi consultase un specialist, prezentându-se ca fiind eu.

Acesta o supuse la câteva teste şi spuse că amnezia ei era înşelătorie. Însă ea băgase la cap metodele lui, care mi-au fost aplicate mie. N-aş fi putut păcăli nici o clipă un specialist care îşi dedicase întreaga viaţă studierii acestui tip de cazuri, însă cu ei am reuşit din nou s-o ţin pe a mea. Faptul că de mult nu mă mai gândeam la mine ca la Jane Finn, uşură mult situaţia.

Într-o noapte, sosi un ordin şi am fost dusă iar la Londra, în casa din Soho. Odată ieşită din sanatoriu mă simţeam altfel… ca şi cum ceva din mine, care zăcuse multă vreme înmormântat, se trezise din nou la viaţă.

Am fost trimisă să-l servesc pe domnul Beresford (Bine-nţeles că pe atunci nu-i cunoşteam numele). Eram bănuitoare… Credeam că e tot o capcană. Însă el părea atât de cinstit. Încât îmi venea greu s-o cred. În tot cazul am fost atentă în tot ce spuneam, căci ştiam că puteam fi ascultaţi. În partea de sus a unui perete era un mic orificiu.

Însă, într-o după-amiază de duminică, a fost adus un mesaj. Erau cu toţii foarte tulburaţi. Am tras cu urechea fără să fiu văzută. Mesajul spunea că domnul Beresford trebuia să fie omorât. Nu e nevoie să vă mai povestesc restul, pentru că îl cunoaşteţi. Am crezut că aveam timp să alerg şi să scot hârtiile din ascunzătoare, însă am fost prinsă. Aşa că am început să ţip că evadase şi am cerut să mă întorc la Marguerite. Am strigat numele de trei ori, tare. Ştiam că ceilalţi vor crede că mă refeream la doamna Vandemeyer, dar eu speram că aşa îl puteam face pe domnul Beresford să se gândească la tablou. În prima zi dăduse unul jos din cui… Asta mă determinase să nu am încredere în el.

Jane se opri.

— Deci hârtiile mai sunt încă în spatele tabloului din camera aia, spuse încet sir James.

— Da. Fata se lăsă pe spate pe sofa, epuizată de povestea ei lungă.

Sir James se ridică. Îşi privi ceasul.

— Vino, spuse, trebuie să plecăm imediat.

— Acum, noaptea? Întrebă Tuppence, surprinsă.

— Mâine s-ar putea să fie prea târziu, rosti cu gravitate sir James, în afară de asta, ducându-ne în noaptea asta avem şansa să-l capturăm pe acel supercriminal, domnul Brown.

Se lăsă o tăcere mormântală, apoi sir James continuă:

— Aţi fost urmărite până aici… Nu încape nici un dubiu. Când vom părăsi casa vom fi din nou urmăriţi, dar nu molestaţi, pentru că planul domnului Brown este să-l călăuzim. Însă casa din Soho este zi şi noapte supravegheată de poliţie. Sunt câţiva oameni care o urmăresc. Când intrăm în casă, domnul Brown nu va da înapoi… Va risca totul ca să-şi atingă ţinta. Şi îşi închipuie că riscul nu e mare… Din moment ce va intra sub masca de prieten!

Tuppence se îmbujoră, apoi deschise brusc gura.

— Dar e ceva ce nu ştiţi… Căci nu v-am spus. Ochii i se fixară încurcaţi asupra lui Jane.

— Ce anume, întrebă tăios celălalt. Fără ezitări, domnişoară Tuppence. Plecarea noastră trebuie să fie foarte sigură.

Însă, dintr-odată, Tuppence păru legată la gură.

— E atât de dificil… Înţelegeţi, dacă greşesc… Oh, ar fi îngrozitor. Făcu o grimasă spre Jane. Nu m-ar ierta niciodată, adăugă ea cifrat.

— Vrei să te ajut eu, nu?

— Da, vă rog. Dumneavoastră ştiţi cine e domnul Brown, nu-i aşa?

— Da, răspunse grav, sir James. În sfârşit, ştiu.

— În sfârşit? Întrebă cu îndoială Tuppence. Oh, dar eu credeam că… Se opri.

— Credeai bine, domnişoară Tuppence. Sunt mai demult sigur de identitatea lui… Chiar din noaptea în care a murit misterios doamna Vandemeyer.

— Ah! Tuppence îşi ţinu respiraţia.

— Pentru că trebuie să ţinem cont de logică. Există doar două soluţii. Ori ea şi-a administrat singură chloralul, ori…

— Da?

— Ori i-a fost administrat în coniacul pe care i l-ai dat. Doar trei persoane au atins acel coniac: dumneata, domnişoară Tuppence, eu însumi şi încă cineva… Domnul Julius P. Hersheimmer!

Jane tresări şi se ridică, privind la cel ce vorbea cu ochii măriţi de uimire.

— La început, treaba părea absolut imposibilă. Domnul Hersheimmer, ca fiu al unui renumit milionar, era o figură binecunoscută în America. Părea complet imposibil ca el şi domnul Brown să fie una şi aceeaşi persoană. Însă logica faptelor ni se impune. Aminteşte-ţi de brusca şi inexplicabila agitaţie a doamnei Vandemeyer. O altă dovadă, dacă mai e nevoie de dovezi.

Am avut ocazia să-ţi dau un indiciu, mai de mult. Din câteva vorbe ale domnului Hersheimmer la Manchester, am crezut că înţeleseseşi şi că acţionai după acel indiciu. Apoi m-am pus pe lucru ca să demonstrez că imposibilul era posibil. Domnul Beresford m-a sunat şi mi-a spus (ceea ce deja bănuiam) că fotografia domnişoarei Jane Finn nu încetase nici o clipă să fie în posesia domnului Hersheimmer…

Însă fata interveni. Sărind în picioare, strigă mânioasă:

— Ce vreţi să spuneţi? Ce încercaţi să insinuaţi? Că domnul Brown este Julius? Julius… Vărul meu?

— Nu, domnişoară Finn, rosti cu totul neaşteptat sir James. Nu vărul dumitale. Omul care îşi zice Julius Hersheimmer nu e sub nici o formă rudă cu dumneata.