Capitolul XXVI. Domnul Brown.

Cuvintele lui sir James căzură ca o bombă. Ambele fete arătau la fel de năucite. Avocatul se duse spre biroul său şi reveni cu o mică tăietură din ziar pe care i-o înmână lui Jane. Tuppence citi peste umărul ei. Domnul Carter ar fi recunoscut-o. Se referea la bărbatul misterios găsit mort la New York.

— Cum îi spuneam domnişoarei Tuppence, reluă avocatul, m-am aşezat la treabă ca să dovedesc că imposibilul era posibil. Cel mai şocant lucru era faptul că Julius Hersheimmer nu era un nume fals. Când am dat peste această notiţă, problema mea era soluţionată. Julius Hersheimmer se hotărâse să afle ce se întâmplase cu verişoara lui. Plecase în Vest de unde obţinu veşti despre ea şi îi găsi fotografia care urma să-l ajute în cercetările lui. În ajunul plecării din New York, fusese prins şi omorât. Cadavrul îi fu îmbrăcat în haine sărăcăcioase, iar faţa desfigurată ca să nu poată fi recunoscut. Domnul Brown îi luă locul. Plecă imediat cu vaporul în Anglia. Nimeni dintre prietenii sau cunoştinţele lui nu l-au văzut înainte de a se îmbarca, şi chiar de l-ar fi văzut, n-ar fi contat, căci deghizarea era perfectă. De atunci, a devenit prieten la toartă cu cei ce juraseră să-l doboare. Orice secret al lor îi era cunoscut. O singură dată era cât pe ce să-şi frângă gâtul. Doamna Vandemeyer îi cunoştea secretul. În planul lui nu era prevăzută posibilitatea ca ea să fie mituită vreodată. Însă fără inspirata schimbare a planului domnişoarei Tuppence, ar fi fost plecată când am ajuns noi acolo. Se trezi brusc în situaţia de a se vedea demascat. Făcu un pas disperat, bazându-se pe talentul său de a abate suspiciunile. Şi aproape că reuşi… Dar nu întrutotul.

— Nu pot să cred, îngână Jane. Părea atât de superb.

— Adevăratul Julius Hersheimmer era un tip superb! Iar domnul Brown e un actor desăvârşit. Dar întreab-o pe domnişoara Tuppence dacă nu a avut şi ea bănuielile ei.

Jane se întoarse mută spre Tuppence. Aceasta din urmă confirmă.

— N-am vrut să ţi-o spun, Jane… Ştiam că o să te doară. Şi, la urma urmei, nu puteam fi sigură. Încă nu înţeleg de ce, dacă el e domnul Brown, ne-a salvat.

— Julius Hersheimmer v-a ajutat să evadaţi?

Tuppence îi relată lui sir James palpitantele evenimente din cursul dimineţii, încheind:

— Dar nu pot să înţeleg de ce?

— Nu? Eu pot. La fel a putut şi tânărul Beresford acţionând în felul acela. Ultima speranţă era ca Jane Finn să fie lăsată să evadeze… Iar evadarea trebuia astfel regizată încât ea să nu bănuiască faptul că totul era aranjat. Ei n-au avut nimic împotrivă să-l lase pe tânărul Beresford să se învârtească prin împrejurimi şi, la nevoie, să comunice cu dumneata. Ar fi avut ei grijă să-l îndepărteze la momentul potrivit. Atunci Julius Hersheimmer a zvâcnit şi v-a salvat într-un stil cu adevărat melodramatic. Gloanţele zburau… Dar n-au lovit pe nimeni. Ce s-ar fi întâmplat mai departe? V-aţi fi dus direct la casa din Soho şi aţi fi scos documentele pe care domnişoara Finn probabil că le-ar fi încredinţat spre păstrare vărului ei. Sau, dacă ar fi condus el cercetările, ar fi simulat că găseşte ascunzătoarea deja dibuită. Oricum, ar fi avut multe moduri de a exploata situaţia, dar rezultatul ar fi fost acelaşi. Şi chiar îmi imaginez că la amândouă vi s-ar fi întâmplat vreun accident. Ştiaţi mult prea multe, înţelegeţi? Asta e povestea în mare. Recunosc că am fost prins pe picior greşit, dar altcineva n-a fost.

— Tommy, rosti moale Tuppence.

— Da. E clar că atunci când au vrut să scape de el… A fost mai rapid decât ei. În tot cazul, în sufletul meu nu sunt prea liniştit în privinţa lui.

— De ce?

— Pentru că Julius Hersheimmer este domnul Brown, răspunse sec sir James. Iar ca să pui mâna pe domnul Brown e nevoie de mai mult decât de un om şi un revolver…

Tuppence păli puţin.

— Ce putem face?

— Nimic până ce nu vom fi în casa din Soho. Dacă Beresford e încă pe poziţie, nu există nici un motiv de îngrijorare. Dacă dimpotrivă, inamicul nostru va veni să ne caute, nu ne va găsi nepregătiţi! Dintr-un sertar al biroului scoase un pistol şi îl băgă în buzunarul pardesiului.

— Acum suntem gata. Aş sugera că e mai bine să mă duc fără voi, domnişoară Tuppence…

— Nici vorbă.

— Dar domnişoara Finn ar trebui să rămână aici. Va fi în perfectă siguranţă şi mă tem că e complet epuizată de toate prin câte a trecut.

Dar, spre surprinderea lui Tuppence, Jane scutură din cap.

— Nu. Am să merg şi eu. Documentele acelea mie mi-au fost încredinţate. Trebuie să duc afacerea asta până la capăt. Oricum, acum mă simt mai bine.

Sir James ceru să i se aducă maşina. În timpul scurtei călătorii, inima lui Tuppence bătea nebuneşte. În ciuda neliniştii provocate de soarta lui Tommy, nu putea să nu aibă un sentiment de exaltare. Erau pe punctul de a învinge!

Maşina trase la colţul piaţetei şi coborâră. Sir James se îndreptă spre un om în civil care era la datorie împreună cu alţi câţiva şi-i vorbi. Apoi reveni lângă fete.

— Până acum nimeni nu a intrat în casă. E urmărită şi din spate, aşa încât sunt siguri de asta. Oricine va încerca să pătrundă după intrarea noastră, va fi pe loc arestat. Intrăm?

Un poliţist aduse cheia. Cu toţii îl cunoşteau bine pe sir James. Primiseră de asemenea ordine în privinţa lui Tuppence. Doar a treia persoană le era necunoscută. Cei trei intrară în casă trăgând uşa după ei. Începură să urce uşor scările şubrede. În capătul lor era draperia jerpelită după care se ascunsese Tommy în ziua aceea. Tuppence auzise povestea de la Jane, sub înfăţişarea de „Annette”. Se uită cu interes la catifeaua zdrenţuită. Chiar şi acum aproape că ar fi jurat că se mişca… ca şi cum cineva era în spatele ei. Iluzia era atât de puternică încât aproape îşi imagină că distinge conturul unei forme… Presupunând că domnul Brown… Julius… Stătea la pândă…

Bine-nţeles că era imposibil! Şi totuşi, puţin lipsi să se întoarcă şi să tragă draperia ca să se asigure…

Acum intrau în camera-temniţă. Nu era un loc unde să se ascundă cineva, gândi Tuppence şi oftă uşurată, apoi se mustră indignată. Nu trebuia să se lase în voia acestor închipuiri prosteşti… A acestui ciudat sentiment persistent că domnul Brown era în casă… Ascultă! Ce-a fost asta? Paşi uşori pe scară? În casă era cineva! Absurd! Începea s-o ia razna.

Jane se dusese direct la tabloul cu Margareta. Îl scoase din cui cu o mână sigură. Praful era gros de un deget pe el, iar pânzele de păianjen atârnau între el şi perete. Sir James îi întinse un briceag şi fata sfâşie învelitoarea maro de pe spatele tabloului… Paginile de anunţuri ale unei reviste căzură. Jane le ridică. Le desfăcu cu ajutorul degetului mic şi extrase două coli subţiri scrise în întregime!

De data asta nu era o farsă. Era documentul adevărat!

— Îl avem! Spuse Tuppence. În sfârşit…

Momentul era atât de emoţionant că ţi se tăia respiraţia. Uşoarele scârţieturi, zgomotele imaginare de acum un minut erau uitate. Nimeni dintre ei nu avea ochi decât pentru ce ţinea Jane în mână.

Sir James luă hârtiile şi le cercetă minuţios.

— Da, spuse el liniştit, acesta e blestematul de tratat secret!

— Am reuşit, spuse Tuppence. În glasul ei era un fel de teamă neîncrezătoare.

Sir James îi repetă vorbele în timp ce împături cu grijă foile şi le băgă în portmoneu, apoi se uită curios în jur.

— Aici a fost ţinut închis atâta timp tânărul nostru prieten, nu-i aşa? E cu adevărat o cameră sinistră. Fără ferestre şi cu uşa groasă şi etanşă. Nimic din ce se întâmplă aici nu poate fi auzit din afară.

Tuppence se înfioră. Cuvintele lui îi deşteptară un vag sentiment de alarmă. Dacă era cineva ascuns în casă? Cineva care le-ar fi închis uşa şi i-ar fi lăsat să moară ca nişte şoareci? Apoi îşi dădu seama de absurditatea gândurilor ei. Casa era înconjurată de poliţie care, în cazul în care ei ar fi întârziat să apară, n-ar fi ezitat să pătrundă înăuntru şi să o cerceteze minuţios. Zâmbi la gândul că iar se prostise… Apoi tresări văzând că sir James o urmărea cu atenţie.

— Ai mare dreptate, domnişoară Tuppence. Intuieşti pericolul. Şi eu şi domnişoara Finn.

— Da, recunoscu Jane. E absurd… Dar nu mă pot abţine.

Sir James încuviinţă din nou.

— Simţiţi… Cum simţim cu toţii… Prezenţa domnului Brown. Da, Tuppence făcu o mişcare, nu există nici un dubiu… Domnul Brown e aici…

— În casa asta?

— În camera asta… Nu înţelegeţi? Eu sunt domnul Prown…

Stupefiate, neîncrezătoare, fetele îl priviră lung. Fiecare trăsătură a chipului său se schimbase. În faţa lor stătea un alt om. Pe buze avea un zâmbet crud.

— Niciuna dintre voi nu va ieşi vie din camera asta! Tocmai aţi spus că am reuşit. Eu am reuşit! Tratatul secret e al meu. Zâmbetul i se lărgi când se uită la Tuppence. Să-ţi spun cum va fi? Mai devreme sau mai târziu poliţia se va năpusti înăuntru şi vor fi găsite trei victime ale domnului Brown… Trei, nu două, înţelegi, însă din fericire a treia nu va fi moartă, doar rănită, şi va putea să descrie nenorocirea cu lux de amănunte! Tratatul? E în mâinile domnului Brown. Cine s-ar gândi să umble în buzunarele lui sir James Peel Edgerton?!

Se întoarse spre Jane.

— M-ai păcălit. Apreciez asta. Dar n-ai s-o mai faci niciodată.

În spatele lui se auzi un zgomot uşor, însă îmbătat de succes, nu întoarse capul. Îşi strecură mâna în buzunar.

— Tinerii Aventurieri” sunt şah-mat, spuse, şi ridică încet revolverul.

Dar, chiar în acel moment, se simţi prins din spate în nişte cleşti de oţel. Revolverul îi fu smuls din mână şi glasul lui Julius Hersheimmer rosti tărăgănat:

— Eşti prins asupra faptului, cu averea la tine.

Chipul lui sir James se înroşi ca para, însă avu o formidabilă stăpânire de sine când se uită la cei doi care îl capturaseră. Îl privi lung pe Tommy.

— Tu! Spuse înăbuşit. Tu! Trebuia să-mi fi închipuit.

Văzând că nu încerca să opună rezistenţă, cei doi îşi slăbiră strânsoarea. Într-o fulgerare de o clipă, sir James îşi duse la gură mâna pe care purta un inel mare…

— Ave Caesar, morituri te salutant” spuse, cu privirea încă aţintită asupra lui Tommy.

Apoi chipul i se contorsionă şi, zguduit de o puternică convulsie, căzu înainte, în timp ce în aer se răspândea un miros de migdale amare.