Capitolul XXVII. Supeu la Savoy.

Supeul oferit de domnul Julius Hersheimmer câtorva prieteni în seara zilei de 30 avea să rămână mult timp în amintirea celor care îl organizaseră. Avu loc într-un separeu, iar ordinele domnului Hersheimmer fură scurte şi precise. Dăduse mână liberă… Iar când un milionar dă mână liberă, apoi o dă!

Nu lipsi nici o delicateţe de sezon, nici o trufanda. Chelnerii cărau sticlele cu vin vechi, regal cu drăgăstoasă grijă. Decorul floral sfida anotimpurile, iar toate fructele de pe pământ, începând cu cele din mai până la cele din noiembrie stăteau miraculos alături. Lista invitaţilor era scurtă şi selectă. Ambasadorul american, domnul Carter care, spusese el, îşi luase libertatea să-şi aducă un vechi prieten, pe sir William Beresford, arhidiaconul Cowley, doctorul Hall, cei doi tineri aventurieri – domnişoara Prudence Cowley şi domnul Thomas Beresford – şi ultima, dar nu cea din urmă, ca oaspete de onoare, domnişoara Jane Finn.

Julius nu precupeţi nimic pentru a face din apariţia lui Jane Finn un succes. Un ciocănit misterios se auzi la uşa apartamentului pe care Tuppence îl împărţea cu Jane. Era Julius. În mână avea un cec.

— Ascultă, Tuppence, începu el, vrei să-mi faci un mare serviciu? Ia asta şi îmbrac-o foarte elegant pe Jane pentru diseară. O să cinaţi cu mine la Savoy. Înţelegi? Fără pic de economie. Faci asta pentru mine?

— Lucru sigur, îl imită Tuppence. Ce-o să ne mai distrăm! Va fi o plăcere s-o îmbrac pe Jane. E cel mai drăgălaş om pe care l-am văzut vreodată.

— Asta aşa e, aprobă cu fervoare domnul Hersheimmer.

Fervoarea lui aprinse o umbră de ironie de moment în ochii lui Tuppence.

— Apropo, Julius, spuse ea cu o seriozitate prefăcută, încă… Nu ţi-am dat răspunsul.

— Răspunsul? Chipul lui Julius păli.

— Ştiu… Când mi-ai cerut… Să mă mărit cu tine, se bâlbâi Tuppence cu ochii plecaţi, într-o adevărată postură de eroină a epocii victoriene şi n-aş avea nimic împotrivă să-ţi dau un răspuns. M-am gândit bine şi…

— Da? Întrebă Julius. Fruntea îi era năpădită de sudoare.

Tuppence îşi reveni brusc.

— Eşti un mare idiot! Ce dracu te-a făcut să-mi spui asta? Vedeam doar că nu-ţi păsa nici de doi bani de mine!

— Nici chiar aşa. Aveam… Şi încă mai am… Cele mai profunde sentimente de stimă şi respect… Şi de admiraţie…

— Hm! Spuse Tuppence. Genul ăla de sentimente care se duc urgent când apare celălalt sentiment. Nu-i aşa, bătrâne?

— Nu ştiu ce vrei să spui, rosti ţeapăn Julius, însă întreaga făptură îi era mistuită de o roşeaţă puternică.

— Aiurea! Replică Tuppence. Începu să râdă şi închise uşa, apoi o deschise din nou pentru a adăuga cu demnitate. Din punct de vedere moral am să mă consider întotdeuna părăsită!

— Cine a fost? Întrebă Jane când Tuppence reveni lângă ea.

— Julius.

— Ce vroia?

— În realitate, cred că vroia să te vadă pe tine, dar nu l-am lăsat. Nu până la noapte când vei apare ca regele Solomon în întreaga măreţie! Vino! Mergem la cumpărături!

Majoritatea oamenilor petrecu mult controversata „zi a laburiştilor” de pe 29, ca pe o zi oarecare. În Hyde Park şi în Trafalgar Square se rostiră discursuri. Procesiuni sporadice, cântând „Steagul Roşu” apăreau pe străzi, într-o manieră mai mult sau mai puţin însufleţită. Ziarele, care indicaseră o grevă generală şi instaurarea unui regim de teroare, se văzură silite să-şi ascundă capetele ruşinate. Cel mai curajos şi isteţ dintre ele căută să demonstreze că pacea se datora sfaturilor lor. În ziarele de duminică apăru o scurtă ştire despre moartea subită a lui sir James Peel Edgerton, renumitul K. C. Ziarele de luni se ocupară mai pe larg de cariera lui. Modul concret în care îşi găsise moartea nu fu făcut niciodată public.

Previziunile lui Tommy se dovediseră adevărate. Acţiunea avusese un singur protagonist. Rămasă fără şef, organizaţia se destrămase. Kramenin se întoarse precipitat la Moscova, părăsind Anglia în zorii zilei de duminică. Banda îşi luase zborul din Astley Priors în panică, lăsând în urmă, în marea lor grabă, documente incriminatoare care le tăiau orice speranţă. Cu aceste documente ale conspiraţiei în mână, ajutat mai apoi şi de un mic jurnal cafeniu găsit în buzunarul mortului, jurnal ce conţinea în rezumat organizarea întregului complot, în ceasul al doisprezecelea, guvernul ţinu o şedinţă de ultimă oră. Liderii laburişti fură obligaţi să recunoască faptul că fuseseră manipulaţi. Guvernul făcu anumite concesii care fură acceptate pe loc. Era pace, nu război!

Însă cabinetul ştia acum cât de aproape fusese de dezastru. În mintea domnului Carter era încă vie scena sinistră ce avusese loc în casa din Soho. Intrase în camera sordidă şi-l găsise pe marele om, prietenul de-o viaţă, mort… Trădat de propria-i gură. Din buzunarul mortului scosese tratatul blestemat şi, pe loc, în faţa celorlalţi trei, îl arsese… Anglia era salvată!

Iar acum, în seara zilei de 30, într-un separeu de la Savoy, domnul Julius P. Hersheimmer îşi primea oaspeţii.

Domnul Carter sosi primul. Era însoţit de un bătrân domn cu înfăţişare nervoasă, la vederea căruia Tommy roşi până la rădăcina părului. Înaintă.

— Ha! Rosti bătrânul domn, cercetându-l apocaliptic. Deci tu eşti nepotul meu, nu-i aşa? Nu arăţi cine ştie ce… Dar se pare că ai făcut treabă bună. La urma urmei, maică-ta te-a crescut bine. Să lăsăm trecutul, vrei? Eşti moştenitorul meu, să ştii; iar pe viitor, am de gând să-ţi fixez o rentă… Poţi să consideri Chalmers Park ca pe propria ta casă.

— Mulţumesc, domnule, sunteţi extrem de amabil.

— Unde e acea tânără doamnă despre care am auzit atâtea?

Tommy o prezentă pe Tuppence.

— Ha! Exclamă sir William, cu ochii la ea. Fetele nu mai sunt aceleaşi ca cele din vremea mea.

— Ba sunt, spuse Tuppence. Poate că îmbrăcămintea lor e diferită, însă ele sunt tot aceleaşi.

— Mda, poate că ai dreptate. Obrăznicături atunci… Obrăznicături.

— Aşa e, răspunse Tuppence. Eu însămi sunt o obrăznicătură de groază.

— Te cred, spuse bătrânul domn chicotind şi o trase de ureche bine dispus. Majoritatea femeilor erau înspăimântate de „ursul bătrân”, cum i se spunea. Nonşalanţa lui Tuppence îl încânta pe bătrânul misogin.

Apoi sosi timidul arhidiacon, puţin intimidat de compania în care se afla, bucuros că fata lui se distinsese în mod deosebit, însă neputând să se abţină să nu se uite din când în când la ea, cu o nelinişte apăsătoare. Însă Tuppence se purtă admirabil. Se feri să stea picior peste picior, îşi păzi limba şi refuză în mod categoric să fumeze.

După aceea sosi doctorul Hall, urmat de ambasadorul american.

— Să luăm loc, spuse Julius după ce invitaţii fură prezentaţi unul altuia. Tuppence, vrei să…

Îi arătă cu un gest locul de onoare.

Însă Tuppence clătină din cap.

— Nu… Ăsta-i locul lui Jane! Când te gândeşti cum a dus-o în toţi aceşti ani, ar trebui să fie regina acestei nopţi.

Julius îi aruncă o privire recunoscătoare şi Jane înaintă timidă spre locul indicat. Frumuseţea ei de mai înainte nu era nimic în comparaţie cu drăgălăşenia pe care o respira prin toţi porii. Tuppence îşi dusese foarte conştiincios sarcina la îndeplinire. Modelul rochiei cumpărate de la un croitor renumit era intitulat „Crinul tigru”. Era toată nuanţe de auriu, roşu şi cafeniu şi din ea se înălţa, ca o coloană albă, gâtul de lebădă al fetei, iar învolburarea arămie a părului ei îi încorona minunatul cap. În timp ce lua loc, în ochii tuturor se citea admiraţia.

Curând supeul atinse apogeul şi cu un acord unanim, Tommy fu rugat să dea explicaţii complete.

— Ai fost al naibii de secretos în toată afacerea asta, îl acuză Julius. M-ai lăsat să cred că pleci în Argentina… Deşi cred că aveai tu un motiv pentru asta. Ideea, atât a ta cât şi a lui Tuppence, de a mă distribui în rolul domnului Brown m-a amuzat enorm!

— Ideea nu le-a aparţinut, spuse cu gravitate domnul Carter. Le-a fost sugerată şi otrava le-a fost inoculată cu multă grijă de un expert în materie. Planul i-a fost inspirat de o ştire dintr-un ziar din New York şi cu ajutorul ei a ţesut plasa care, puţin a, lipsit, să nu se strângă în mod fatal în jurul dumitale.

— Nu mi-a plăcut niciodată tipul, spuse Julius. De la început am simţit că era ceva în neregulă cu el şi l-am suspectat întotdeauna că era cel care o redusese la tăcere pe doamna Vandemeyer. Însă abia după ce am auzit că ordinul ca Tommy să fie omorât a fost dat imediat după întrevederea noastră cu el din duminica aceea, au început să mi se învârtă rotiţele că, de fapt, el era marele mahăr.

— Eu nu l-am suspectat niciodată, câtuşi de puţin, se lamentă Tuppence. L-am considerat întotdeauna mult mai deştept decât Tommy… Dar m-a pus la podea magistral.

Julius fu de acord.

— Tommy a făcut toate paralele în distracţia asta! Şi, în loc să stea aici mut ca un peşte, să-l lăsăm să-şi izgonească sfiiciunea de fată mare şi să ne povestească totul cum a fost.

— Aşa e! Aşa e!

— Nu e nimic de povestit, spuse Tommy, vizibil incomodat. Am fost un mare ageamiu… Până am găsit fotografia aia a lui Annette şi mi-am dat seama că ea e Jane Finn. Apoi mi-am amintit cu câtă insistenţă strigase cuvântul acela „Marguerite”. Şi m-am gândit la tablou şi… Ei bine, asta e. După aceea, bine-nţeles că am analizat toată povestea ca să găsesc unde călcasem în străchini.

— Continuă, spuse domnul Carter, văzând că Tommy dădea semne să se cufunde din nou în tăcere.

— Când Julius mi-a povestit afacerea cu doamna Vandemeyer, m-am neliniştit. După cum se prezentau lucrurile, scamatoria trebuia să fi fost făcută fie de el, fie de sir James. Însă nu ştiam care din ei. Găsind acea fotografie în sertar, după toată acea poveste despre cum îi fusese luată de către inspectorul Brown, Julius m-a făcut să-l suspectez. Apoi mi-am amintit că sir James fusese cel care o descoperise pe falsa Jane Finn. În sfârşit, nu mă puteam hotărî… Şi am decis doar să nu le dau nici unuia nici o şansă. I-am lăsat lui Julius un bilet, în cazul în care el era domnul Brown, spunându-i că plec în Argentina şi i-am trimis scrisoarea lui sir James, în care îmi făcea oferta, ca să vadă că nu mint. Apoi i-am scris domnului Carter şi l-am sunat pe sir James. Considerând că cel mai bun lucru era să-i câştig încrederea, i-am povestit totul, cu excepţia locului în care credeam că se află hârtiile. Annette aproape că m-a dezarmat, dar nu total. Îmi ţineam ochii aţintiţi asupra amândurora. Şi atunci am primit un bilet trucat de la Tuppence… Şi am înţeles!

— Dar cum?

Tommy scoase biletul cu pricina din buzunar şi acesta făcu înconjurul mesei. Scrisul ei e perfect în regulă numai că am ştiut că nu e de la ea, din cauza semnăturii. Ea nu şi-a scris niciodată numele „Twopence”, însă oricine care nu-i văzuse semnătura putea foarte uşor să creadă că aşa se scrie. Julius o văzuse… Mi-a arătat o dată un bilet de la ea… Dar sir James nu o văzuse! Din acea seară totul mi-a fost limpede. L-am expediat urgent pe Albert la domnul Carter. M-am prefăcut că plec, însă m-am întors. Când Julius a dat buzna cu maşina lui mi-am zis că asta nu face parte din planul domnului Brown şi că vor fi probleme. Atât timp cât sir James nu era prins asupra faptului, ca să zic aşa, ştiam că niciodată cuvântul meu nu va cântări tot atât cât al lui sir James în faţa domnului Carter. Nu m-ar fi crezut…

— Nu, recunoscu sincer domnul Carter.

— Iată de ce am trimis fetele la sir James. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, se vor duce la casa din Soho. L-am ameninţat pe Julius cu revolverul pentru că voiam ca Tuppence să-i spună asta lui sir James, aşa că nu s-ar mai fi neliniştit în privinţa noastră. În momentul în care fetele s-au pierdut în zare, i-am spus lui Julius să gonească nebuneşte spre Londra şi pe drum, i-am povestit toată treaba. Am ajuns cu mult înainte la casa din Soho şi l-am găsit pe domnul Carter afară. După ce am aranjat cu el lucrurile, am intrat înăuntru şi ne-am ascuns după draperia de catifea. Poliţiştii aveau ordin să spună, în cazul în care ar fi fost întrebaţi, că nu intrase nimeni în casă. Asta e tot.

Şi Tommy se opri brusc.

Un moment domni liniştea.

— Apropo, spuse Julius, în privinţa fotografiei lui Jane, greşeşti. Mi-a fost luată, însă am regăsit-o.

— Unde? Strigă Tuppence.

— În micul seif din dormitorul doamnei Vandemeyer.

— Ştiam eu că ai găsit ceva, spuse Tuppence cu reproş. Ca să fiu sinceră, asta mi-a trezit bănuielile în privinţa ta. De ce nu ai spus?

— Şi eu eram puţin bănuitor. Îmi fusese luată o dată şi eram hotărât să nu o las din mână până când un fotograf nu ar fi făcut o duzină de copii după ea!

— Fiecare am ascuns câte ceva, rosti Tuppence gânditoare. Presupun că aşa se face munca în serviciul secret!

În pauza care urmă, domnul Carter scoase din buzunar o mică agendă cafenie.

— Beresford tocmai a spus că n-aş fi crezut în vinovăţia lui sir James Peel Edgerton până când, ca să zic aşa, nu era prins în flagrant delict. Aşa e. Într-adevăr, până când nu am citit în întregime conţinutul acestei mici cărticele, n-am dat pe deplin crezare acestui uluitor adevăr. Acest jurnal va intra în posesia celor de la Scotland Yard, dar nu va fi dat niciodată publicităţii. Lunga carieră a lui sir James în domeniul legii face ca acest lucru că fie indezirabil. Dar pentru dumneavoastră, care cunoaşteţi tot adevărul, am să citesc anumite pasaje care vor face lumină în ceea ce priveşte mentalitatea acestui mare criminal.

Deschise jurnalul şi răsfoi paginile subţiri.

„. E o prostie să ţin acest jurnal Ştiu asta. E o probă cumplită împotriva mea. Dar nu m-am dat niciodată înapoi în faţa riscului. Şi simt nevoia urgentă de a mă explica… Jurnalul va fi găsit numai odată cu cadavrul meu…

De mic mi-am dat seama că am calităţi excepţionale. Numai un prost îşi subestimează capacităţile. Inteligenţa mea era cu mult deasupra mediei. Ştiu că m-am născut ca să reuşesc în viaţă. Înfăţişarea era singurul lucru împotriva mea. Prea liniştit şi şters… cu totul banal, prin nimic ieşit din comun…

Când eram copil, am asistat la un proces celebru al unei crime. Am fost adânc impresionat de puterea şi elocinţa avocatului apărării. Pentru prima dată am întrezărit ideea de a-mi dedica întreg talentul acestei deosebite profesii… Apoi am studiat criminalul în boxa acuzării… Omul era un prost… Fusese incredibil, inimaginabil de prost. Nici elocinţa avocatului nu-l putea salva. Am simţit un imens dispreţ pentru el… Apoi mi-a trecut prin minte că statutul de criminal era unul de speţă proastă. Trândavii, rataţii, drojdia societăţii în general, erau duşi de val spre crimă… Era ciudat că oamenii cu creier nu îşi dăduseră niciodată seama de extraordinarele posibilităţi pe care le oferea aceasta… Am cochetat cu ideea… Ce domeniu magnific… Ce posibilităţi nelimitate! Eram ameţit…

Am citit lucrările de referinţă privind crima şi criminalii. Toate îmi confirmau părerea. Degenerarea, boală… Niciodată îmbrăţişarea deliberată a acestei cariere de către un clarvăzător. Atunci am reflectat. Dacă cele mai mari ambiţii ale mele se realizau… Dacă eram chemat la bară şi mă ridicam la înălţimea profesiei mele? Dacă intram în politică… Sau, de ce nu, ajungeam primul ministru al Angliei? Ce se întâmpla atunci? Era asta puterea? Împiedicat la fiecare pas de colegii mei, îngrădit de sistemul democraţiei care ar fi făcut din mine o simplă marionetă! Nu… Puterea la care visam eu era absolută. Un autocrat! Un dictator! Iar o asemenena putere putea fi obţinută doar lucrând în afara legii. Să profiţi de slăbiciunile naturii umane, apoi de cele ale naţiunilor… Să formezi şi să controlezi o organizaţie vastă, şi în final să dărâmi ordinea existentă, şi să domini! Gândul mă îmbăta…

Am înţeles că trebuie să duc două vieţi. Un om ca mine e destinat să atragă atenţia. Trebuie să am o carieră strălucitoare care să-mi mascheze adevăratele activităţi. Apoi trebuie să devin o personalitate. M-am modelat după cea a renumiţilor K. C. Le-am reprodus manierele, magnetismul. Dacă aş fi ales meseria de actor, aş fi fost cel mai mare actor în viaţă. Fără deghizări, fără machiaj… Fără bărbi false! Personalitate! Mi-am pus-o ca pe-o mănuşă! Când o lăsam să cadă, eram eu însumi liniştit, modest, un om ca oricare altul. Mi-am spus „domnul Brown”. Există mii de oameni cu numele de Brown… Există mii de oameni care arată exact ca mine…

Am reuşit în falsa mea carieră. Eram destinat să reuşesc. Am să reuşesc şi în cealaltă. Un om ca mine nu poate da greş…

Citisem viaţa lui Napoleon. Amândoi aveam multe în comun…

Mi-am făcut o practică din a apăra criminali. Trebuia să am grijă de oamenii mei…

O dată sau de două ori mi-a fost teamă. Prima dată a fost în Italia. Era la o masă. Profesorul D., marele alienist, era de faţă. Discuţia s-a axat pe demenţă. El a spus: „Foarte mulţi oameni mari sunt nebuni şi nimeni nu ştie. Nici chiar ei înşişi”. Nu ştiam de ce se uita la mine când spunea asta. Privirea lui era stranie… Nu mi-a plăcut…

Războiul m-a tulburat… Credeam că îmi va ajuta să-mi continui planurile. Nemţii erau atât de eficienţi. Sistemul lor de spionaj era, de asemenea, excelent. Străzile erau pline de acei băieţi în kaki. Toţi tineri proşti, fără nimic în cap… Nici acum nu înţeleg… Ei au câştigat războiul… Asta mă tulbură…

Planurile îmi merg bine… O fată se opune, nu cred că ştie cu adevărat ceva… Trebuie să renunţăm la „Esthonia”. Nici un risc, acum…

Totul merge bine. Amnezia e supărătoare. Nu poate fi o prefăcătorie. Nici o fată nu m-ar putea păcăli PE MINE!

29. E foarte aproape…”

Domnul Carter se opri.

— Nu voi citi detaliile loviturii care a fost planificată. Dar există câteva referiri la voi trei. Sunt interesante, ţinând cont de ce s-a întâmplat: „. Influenţând fata să vină la mine din proprie iniţiativă am reuşit s-o dezarmez. Însă are sclipiri intuitive care pot fi periculoase. Trebuie îndepărtată. Cu americanul nu pot face nimic. Nu-i plac şi mă suspectează. Dar nu ştie. Armura mea e impenetrabilă. Uneori mă tem că l-am subestimat pe celălalt băiat. Nu e deştept, însă e greu să-l orbeşti în faţa faptelor.”

…Domnul Carter închise cărticica.

— Un om mare, spuse el. Geniu sau demenţă, cine poate spune?

Se lăsă liniştea.

Apoi domnul Carter se ridică în picioare.

— Voi ţine un toast. În cinstea „Tinerilor Aventurieri” care şi-au justificat existenţa prin reuşită!

Plouă cu aplauze.

— Ar mai fi ceva ce dorim să auzim, continuă domnul Carter. Se uită spre ambasadorul american. Vorbesc şi pentru dumneavoastră, că ştiţi. O vom ruga pe domnişoara Jane Finn să ne spună povestea pe care până acum a auzit-o doar domnişoara Tuppence… Dar, înainte de asta, să bem în sănătatea ei. În sănătatea uneia dintre cele mai curajoase fiice ale Americii, căreia îi datorăm mulţumirile şi recunoştinţa celor două mari ţări!