Capitolul IV. Cine este Jane Finn?

Ziua următoare trecu greu. Cheltuielile trebuiau reduse. Drămuite cu grijă, cele patruzeci de lire aveau să ajungă mult timp. Din fericire, vremea era frumoasă, iar „mersul pe jos, ieftin”, decretă Tuppence. Serile se recreau la un cinematograf de la periferia Londrei.

Ziua deziluziei fusese miercuri. Joi apăru deja anunţul. Era de aşteptat ca vineri să ajungă scrisorile în camera lui Tommy.

Printr-o promisiune pe cuvânt de onoare, rămase stabilit ca nici o scrisoare de acest fel să nu fie desfăcută, în cazul în care ar fi sosit, ci să fie adusă la National Gallery, unde colega lui avea să-l aştepte la ora zece.

Tuppence ajunse prima la întâlnire. Se instală într-un scaun de catifea roşie şi privea picturile de Turner fără să le vadă, până zări chipul familiar intrând în sală.

— Ei?

— Ei, i-o întoarse provocator domnul Beresford. Care e tabloul tău preferat?

— Nu fi mizerabil! Avem vreun răspuns?

Tommy scutură din cap cu o profundă şi oarecum prea regizată melancolie.

— N-am vrut să te descurajez, băbuţo, spunându-ţi-o dintr-odată. E rău de tot. Atâţia bani aruncaţi. Oftă. Totuşi, asta e! Anunţul a apărut şi n-au sosit decât două răspunsuri.

— Tommy, diavole! Tuppence aproape că gemu. Dă-mi-le. Cum ai putut să fii atât de josnic?!

— Limbajul, Tuppence, limbajul! La National Gallery lumea e foarte selectă. E un aşezământ guvernamental, să ştii. Şi, cum ţi-am mai atras odată atenţia, pentru o fiică de cleric…

— Ar trebui să fiu pe scenă! Încheie Tuppence cu un gen de lătrat.

— Nu asta intenţionam să spun. Dar dacă eşti convinsă că după disperare, ai gustat din plin bucuria pe care, cu generozitate, ţi-am oferit-o pe gratis, să mergem să mâncăm, cum ne-a fost vorba.

Tuppence îi smulse fără pic de politeţe cele două plicuri şi le cercetă cu atenţie.

— Asta-i hârtie fină. Arată grozav. O vom păstra la urmă şi o vom deschide mai întâi pe cealaltă.

— Ai dreptate. Unu, doi, trei, şi!

Cu degetul mic, Tuppence desfăcu plicul şi îi scoase conţinutul.

„Stimate domn, Referitor la anunţul dumneavoastră din ziarul de azi-dimineaţă, s-ar putea să vă fiu de ajutor. Poate veţi dori să veniţi să ne întâlnim la adresa de mai jos, mâine dimineaţă la ora unsprezece.

Al dumneavoastră sincer, A. CARTER.”

— 27, Carshalton Gardens, spuse Tuppence, referindu-se la adresă. Asta e spre Gloucester Road. Avem timp berechet dacă luăm metroul.

— Ceea ce urmează e planul de campanie. E rândul meu să deschid ofensiva. Odată ajuns în prezenţa domnului Carter, el şi cu mine ne dăm unul altuia bună ziua, aşa cum se cuvine. Apoi, el spune: „Luaţi loc, vă rog, domnule… Ăă? „La care eu răspund prompt şi cu subînţeles: „Edward Whittington”. Domnul Carter se face roşu ca focul la faţă şi şopteşte: „Cât?” Băgând în buzunar obişnuita taxă de cincizeci de lire, ies şi mă întâlnesc cu tine afară, în stradă, şi o pornim spre următoarea adresă, unde repetăm performanţa.

— Nu fi absurd, Tommy. Să trecem la următoarea scrisoare. Oh, asta e de la Ritz!

— O sută de lire în loc de cinzeci!

— O voi citi eu: „Stimate domn. Am citit anunţul dumneavoastră. Aş fi bucuros dacă veţi veni cam prin jurul prânzului.

Al dumneavoastră sincer, JULIUS P. HERSHEIMMER”

— Ha! Rosti Tommy. Chiar miros eu un prost? Sau e doar un milionar american cu o descendenţă nefericită? În orice caz, vom fi acolo la ora prânzului? Ora e numai bună… Frecvent, rămâne mâncare pe gratis pentru două persoane.

Tuppence îl aprobă.

— Şi acum, la domnul Carter. Va trebui să ne grăbim.

Carshalton Terrace se dovedi mai presus de o înşiruire a ceea ce Tuppence numea „case de nobili”. Sunară la nr. 27 şi le deschise o servitoare drăguţă. Părea atât de respectabilă încât inima lui Tuppence se strânse. Ca răspuns la întrebarea lui Tommy dacă domnul Carter e acasă, femeia îi introduse într-un mic birou de la parter şi-i lăsă acolo. Abia trecu un minut până ce uşa se deschise din nou, şi un bărbat înalt, cu o faţă prelungă ca de şoim şi atitudine obosită intră în încăpere.

— Domnul T. A? Întrebă şi zâmbi. Avea un zâmbet deosebit de atrăgător. Vă rog să luaţi loc amândoi.

Se supuseră. Ei însuşi îşi trase un scaun în faţa lui Tuppence şi-i zâmbi încurajator. Zâmbetul lui avea ceva aparte care o făcu pe tânăra fată să-şi piardă obişnuitul aplomb.

Cum el nu părea înclinat să deschidă discuţia, Tuppence se văzu obligată să înceapă:

— Vrem să ştim… Adică, vreţi să fiţi atât de amabil încât să ne spuneţi tot ce ştiţi despre Jane Finn?

— Jane Finn? Ah! Domnul Carter păru să reflecteze. Ei bine, problema e, ce ştiţi voi despre ea?

Tuppence îşi îndreptă spatele.

— Nu văd ce are una cu alta.

— Nu? Dar are, să ştii, chiar că are. Zâmbi din nou în felul său obosit şi continuă gânditor. Aşa că am ajuns de unde am plecat. Ce ştiţi voi despre Jane Finn? Ei, hai, rosti el văzând că Tuppence tăcea. Ceva trebuie să ştiţi din moment ce aţi dat amândoi anunţul ăsta. Se aplecă uşor în faţă, iar în glasul lui istovit se strecură o undă persuasivă. Dacă îmi spuneţi…

Personalitatea domnului Carter avea ceva magnetic. Cu un efort, Tuppence se scutură şi spuse:

— Nu putem face asta, nu-i aşa, Tommy?

Însă spre surprinderea ei, tovarăşul ei nu-i răspunse. Ochii lui erau aţintiţi asupra domnului Carter, iar când vorbi, glasul său avea o neobişnuită notă de deferenţă.

— Aş spune că puţinul pe care-l ştim, nu va fi suficient pentru dumneavoastră. Dar vi-l încredinţăm, aşa cum e.

— Tommy! Strigă Tuppence uimită.

Domnul Carter se lăsă cu toată greutatea în scaun. În ochii săi se putea citi o întrebare.

Tommy dădu din cap.

— Da, domnule, v-am recunoscut imediat. V-am văzut în Franţa, când lucram pentru Intelligence Service. De cum aţi intrat în cameră am ştiut…

Domnul Carter ridică mâna.

— Fără nume, te rog. Aici sunt cunoscut ca domnul Carter. Apropo, asta e casa verişoarei mele. A fost de acord să mi-o pună la dispoziţie ori de câte ori e cazul de o problemă pe linie strict neoficială. Ei, şi acum, se uită de la unul la altul, care din voi îmi spune povestea?

— Foc, Tuppence! Ordonă Tommy. Tu ai fost protagonista.

— Da, micuţă doamnă, dă-i drumul.

Supusă, Tuppence îi dădu drumul derulând întreaga poveste începând de la constituirea „Tinerii Aventurieri Ltd.” şi până atunci.

Domnul Carter ascultă în linişte, revenind la atitudinea sa obosită. Din când în când îşi ducea mâna la gură ca pentru a ascunde un zâmbet. Când fata termină, dădu grav din cap.

— Nu mult. Dar sugestiv. Foarte sugestiv. Mă veţi scuza că mă exprim aşa, dar formaţi un tânăr cuplu ciudat. Nu ştiu… S-ar putea să reuşiţi acolo unde alţii au dat greş… Eu cred în noroc, să ştiţi… Întotdeauna am…

Se opri un moment, apoi continuă:

— Şi cum rămâne? Sunteţi puşi pe aventură. V-ar plăcea să lucraţi pentru mine? Totul este absolut neoficial, să ştiţi. Cheltuielile plătite şi o soldă moderată?

Tuppence se uită la el, buzele i se desfăcură iar ochii îi deveneau din ce în ce mai mari.

— Ce-ar trebui să facem? Suflă ea.

Domnul Carter zâmbi.

— Doar să continuaţi cu ce-aţi început. S-o găsiţi pe Jane Finn.

— Da, dar… Cine e Jane Finn?

Domnul Carter dădu din cap cu gravitate.

— Da, cred că aveţi dreptul să ştiţi asta.

Se lăsă din nou pe spate în scaun, puse picior peste picior, îşi lipi vârfurile degetelor şi începu cu glas monoton:

— Diplomaţia secretă (care, în treacăt fie zis, este mai întotdeauna o politică proastă) nu vă priveşte. E suficient să ştiţi că în primele zile ale anului 1915 a fost întocmit un anumit document. Era o înţelegere secretă… Un tratat… Numiţi-l cum vreţi. Tratatul fusese întocmit în America (pe atunci ţară neutră) şi era gata pentru a fi semnat de câţiva reprezentanţi. A fost trimis în Anglia printr-un mesager, special selectat în acest scop, un tânăr coleg pe nume Danvers. Se spera ca întreaga afacere să fie ţinută în secret, să nu răsufle nimic. Speranţele de acest fel sunt de regulă sortite eşecului. Totdeauna există cineva care vorbeşte!

Danvers a plecat în Anglia cu „Lusitania”. Preţiosul document se afla într-un pacheţel impermeabil pe care îl purta pe piele. A fost acea călătorie în care „Lusitania” a fost torpilată şi s-a scufundat. Danvers era pe lista celor dispăruţi. Mai târziu, cadavrul său a ieşit la suprafaţă şi a fost identificat fără nici o urmă de dubiu. Însă pacheţelul impermeabil dispăruse!

Problema se punea dacă-i fusese luat, sau dacă el însuşi îl dăduse altcuiva spre păstrare. Câteva mici incidente au venit să confirme a doua ipoteză. În cele câteva momente după torpilare, în timp ce bărcile de salvare erau lansate cu toată viteza la apă, Danvers fusese observat vorbind cu o tânără americană. Nimeni nu l-a văzut în realitate dând ceva fetei, dar e posibil s-o fi făcut-o cumva. Mi se pare foarte probabil să-i fi încredinţat pachetul, pornind de la convingerea că ea, ca femeie, avea şanse mai mari să-l aducă în siguranţă la ţărm.

Dacă e aşa, unde e fata şi ce s-a întâmplat cu hârtiile? Mai târziu, din America ne-a parvenit informaţia că Danvers fusese tot timpul urmărit îndeaproape. Era fata asta în legătură cu duşmanii lui? Sau a fost şi ea, la rândul ei, urmărită, fie că a fost păcălită, fie a fost forţată „să dea preţiosul pachet?

Mult timp ne-am căznit să dăm de urma fetei, o treabă care s-a dovedit extrem de dificilă. Numele ei era Jane Finn şi figura pe lista celor salvaţi, a supravieţuitorilor, dar fata însăşi pare să se fi evaporat cu totul. Cercetările privind trecutul ei nu ne-au ajutat prea mult. Era orfană şi fusese educatoare la o mică şcoală din Vest. Avea paşaport pentru Paris, unde urma să se angajeze printre personalul unui spital. Îşi oferise serviciile ca voluntară şi, după o scurtă corespondenţă, fusese acceptată. Văzând numele ei pe lista supravieţuitorilor de pe „Lusitania”, conducerea spitalului a fost, normal, foarte surprinsă că nu s-a prezentat să-şi ia postul în primire şi că nu s-a mai auzit nimic despre ea.

Ei bine, s-a făcut totul, pentru a se da de urma tinerei, dar în zadar. Am căutat-o prin toată Irlanda, însă n-am putut afla nimic despre ea din momentul în care a pus piciorul în Anglia. Tratatul secret n-a fost folosit în nici un fel, ceea ce putea foarte simplu să se întâmple, şi, de aceea, am ajuns la concluzia că, totuşi, Danvers l-a distrus. Războiul a intrat într-o nouă fază, aspectul diplomatic a luat o nouă întorsătură şi tratatul n-a mai fost niciodată redactat din nou. Zvonurile cu privire la existenţa lui au fost negate puternic. Dispariţia fetei a fost dată uitării şi întreaga afacere s-a clasat.

Domnul Carter făcu o pauză, iar Tuppence izbucni nerăbdătoare:

— Dar atunci de ce se reia totul? Războiul s-a terminat.

În atitudinea domnului Carter apăru o undă de nelinişte.

— Pentru că, se pare că, totuşi, documentul nu a fost distrus, ceea ce ar putea face ca astăzi el să capete o cu totul altă semnificaţie, extrem de primejdioasă.

Tuppence tresări. Domnul Carter dădu din cap.

— Da, în urmă cu cinci ani, acest tratat secret era o armă în mâinile noastre; astăzi e o armă împotriva noastră. A fost o gafă enormă, în cazul în care conţinutul său s-ar da publicităţii, asta ar însemna dezastrul… Ar putea duce la izbucnirea unui nou război… De data asta nu cu Germania! Asta e posibilitatea extremă şi, personal, nu cred în ea, însă documentul va implica o seamă de oameni de stat englezi pe care nu vrem cu nici un chip să-i vedem discreditaţi în momentul de faţă. Căci indignarea laburiştilor va fi de nestăvilit, iar un guvern laburist în această conjunctură ar însemna, după părerea mea, o mare destabilizare a comerţului britanic, dar asta e doar o bagatelă faţă de pericolul real.

Se opri, apoi rosti încetişor:

— Probabil aţi auzit, sau aţi citit, că în spatele tulburărilor muncitoreşti, ale laburiştilor se află influenţa bolşevică.

Tuppence confirmă.

— Ăsta e adevărul. Aurul bolşevic e strecurat în ţara noastră cu scopul de a alimenta o revoluţie. Şi există un anumit om, un om al cărui nume adevărat nu-l cunoaştem, care lucrează din umbră pentru propriile lui interese. În spatele tulburărilor laburiste stau bolşevicii… Dar, în spatele bolşevicilor stă acel om. Cine e? Nu ştim. Se vorbeşte de el întotdeauna ca despre „Domnul Brown”. Însă un lucru e sigur, el este maestrul criminal al acestei epoci. Conduce o organizaţie extraordinar de puternică. Cea mai mare parte din propaganda pentru pace din timpul războiului a fost iniţiată şi finalizată de el. Are spioni pretutindeni.

— E un neamţ naturalizat? Întrebă Tommy.

— Dimpotrivă, am motive să cred că e englez. A fost pro-german, cum ar fi putut fi pro-bur. Ce caută să obţină, nu ştim… Probabil puterea supremă pentru el însuşi, ceea ce ar fi unic în istorie. Nu avem nici un indiciu privind adevărata lui personalitate. Se zice că nici măcar cei care îl slujesc nu i-o cunosc. Ori de câte ori, ne-am încrucişat cu urmele lui, întotdeauna a jucat un rol secundar. Altcineva deţinea rolul de şef. Ca după aceea să aflăm, de fiecare dată, că se ascunsese sub o înfăţişare complet insignifiantă, un servitor sau un mărunt funcţionar, care rămânea în umbră, nebăgat în seamă, şi că lunecosul domn Brown ne scăpase iar printre degete.

— Oh! Tuppence sări în picioare. Mă întreb…

— Da?

— Mi-am amintit de biroul domnului Whittington. Funcţionarul… El l-a numit Brown. Nu credeţi…

Carter dădu gânditor din cap.

— Tot ce se poate. Lucrul curios este că acest nume e frecvent menţionat. O idee genială. Îl poţi descrie foarte bine?

— Nici nu l-am băgat în seamă. Era cum nu se poate mai şters… O figură oarecare.

Domnul Carter oftă în stilul lui obosit.

— Asta e invariabila descriere a domnului Brown! I-a adus un mesaj telefonic numitului Whittington, nu-i aşa? Ai observat vreun telefon în biroul de primire?

Tuppence se gândi.

— Nu, nu cred să fi fost.

— Exact. Acel „mesaj” a fost calea prin care domnul Brown i-a transmis un ordin subordonatului său. Desigur că auzise întreaga discuţie. Nu-i aşa că după aceea Whittington ţi-a înmânat banii şi ţi-a spus să revii a doua zi?

Tuppence confirmă.

— Da, a fost fără îndoială mâna domnului Brown! Domnul Carter făcu o mică pauză. Ei bine, asta e, vedeţi acum împotriva cui aveţi de gând să luptaţi? E posibil să fie cel mai mare creier al epocii. Nu-mi prea place asta, să ştiţi. Sunteţi atât de tineri, amândoi. N-aş vrea să vi se întâmple ceva.

— Nu o să ni se întâmple, îl asigură Tuppence, hotărâtă.

— Voi avea eu grijă de ea, domnule, spuse Tommy.

— Iar eu voi avea grijă de tine, i-o întoarse Tuppence, deranjată de afirmaţia lui pur bărbătească.

— Bine, în cazul ăsta o să aveţi grijă unul de celălalt, spuse zâmbind domnul Carter. Să revenim la afacerea noastră. În jurul acestui tratat secret e un mister pe care încă nu l-am putut desluşi. Am fost ameninţaţi cu el… În termeni direcţi, clari. Elementele revoluţionare declară că se află în mâinile lor şi că-l vor da la iveală la momentul potrivit. Pe de altă parte, e limpede că se înşeală asupra anumitor paragrafe ale lui. Guvernul consideră că e doar un bluf din partea lor şi, indiferent dacă e sau nu aşa, a adoptat politica negării totale. Eu, însă, nu sunt atât de sigur. Există indicii, aluzii indiscrete, care par să confirme că ameninţarea e cu totul reală. Situaţia se prezintă ca şi cum s-ar fi pus mâna pe un document incriminatoriu care, însă, nu poate fi citit căci e cifrat… Însă mai ştim că tratatul nu a fost cifrat… N-ar fi fost în natura lucrurilor… Altfel s-ar fi şters în apă. Însă există altceva. Din câte ştim, s-ar putea foarte bine ca Jane Finn să fi murit… Însă eu nu cred. Curios este că ei încearcă să obţină de la noi informaţii despre fată.

— Ce?

— Da. Au ieşit la iveală câteva chestioare. Iar povestea dumitale, micuţă doamnă, îmi confirmă ideea. Ei ştiu că noi o căutăm pe Jane Finn. Ei bine, ei vor fabrica o Jane Finn a lor… Să zicem într-un pension din Paris. Tuppence se înfioră, iar domnul Carter zâmbi. Nimeni nu ştie nici măcar cum arată, aşa că treaba e O. K. E înarmată cu o poveste inventată, iar adevărata ei sarcină e să obţină cât mai multe informaţii cu putinţă de la noi. Înţelegeţi ideea?

— Deci, credeţi… Că vroiau să mă trimită la Paris pe post de Jane Finn? Întrebă Tuppence înfiorată în faţa acestei perspective.

Domnul Carter zâmbi mai obosit ca niciodată.

— Eu cred în coincidenţe, să ştii, spuse el.