Capitolul V. Domnul Julius P. Hersheimmer

— Ei bine, zise Tuppence, revenindu-şi, se pare că e cu adevărat aşa cum spuneţi.

Carter dădu din cap.

— Ştiu la ce te gândeşti. Şi eu sunt superstiţios. Norocul şi toate chestiile de genul ăsta. Se pare că soarta te-a ales să fii implicată în afacere.

Tommy îşi permise un chicot.

— Pe onoarea mea! Nu mă miră că Whittington s-a speriat în halul ăla când Tuppence i-a trântit numele ăsta. Şi eu aş fi făcut la fel. Însă, ascultaţi, domnule Carter, vă răpim o groază de timp. Ne puteţi da o idee, înainte de a pleca?

— Nu cred. Experţii mei au lucrat cu metode stereotipe şi au dat greş. Voi va trebui să vă folosiţi imaginaţia şi mintea liberă de orice încorsetări. Să nu fiţi descurajaţi dacă nu veţi reuşi nici voi. Căci există doar o probabilitate ca pacea să fie ameninţată.

Tuppence îşi încreţi fruntea a nedumerire.

— Când ai avut acea întrevedere cu Whittington, ei aveau timpul în faţă. Am informaţii că marea lovitură era planificată pentru primele zile ale anului nou. Însă guvernul lucrează la o iniţiativă legislativă care e strâns legată de ameninţarea grevistă. Se aşteaptă să fie încheiată curând, dacă nu s-o fi încheiat, şi, în felul acesta, e posibil ca lucrurile să ajungă la capăt. Eu aşa sper. Cu cât au ei timp mai puţin să-şi consolideze planurile, cu atât mai bine. Chiar vă avertizez că nu aveţi mult timp la dispoziţie şi că nu trebuie să vă dezumflaţi dacă daţi greş. Oricum, nu e o treabă uşoară. Asta e tot.

Tuppence se ridică.

— Cred că trebuie să tratăm ca între oameni de afaceri. Mai exact, în ce fel putem conta pe dumneavoastră, domnule Carter?

— Fonduri în limite rezonabile, informaţii detaliate asupra oricărei probleme şi nici o recunoaştere oficială. Vreau să spun că dacă daţi de vreun bucluc şi aveţi de-a face cu poliţia, eu nu vă pot ajuta în nici un fel oficial. Vă descurcaţi singuri, cum ştiţi. Lucraţi pe contul vostru.

Tuppence dădu din cap cu înţelepciune.

— Asta am înţeles foarte bine. Când voi avea timp de gândire, am să întocmesc o listă cu lucrurile pe care aş vrea să le ştiu. Acum… Despre bani…

— Da, domnişoară Tuppence. Vrei să-mi spui cât?

— Nu chiar. Deocamdată avem destui, dar când vom avea nevoie…

— Vă vor sta la dispoziţie.

— Da, dar… Credeţi-mă, nu vreau să fiu nepoliticoasă cu guvernul dacă dumneavoastră nu sunteţi oficial implicat, însă, să ştiţi, îţi ia al dracului de mult timp ca să-i primeşti. Dacă va trebui să completăm un formular albastru şi apoi să-l trimitem, ca, după aceea, să primim unul verde, şi tot aşa… Ei bine, n-or să ne fie de prea mare folos.

Domnul Carter râse din toată inima.

— Nici o grijă, domnişoară Tuppence. O să-mi trimiteţi o cerere personală aici, iar banii, în numerar, vă vor parveni prin poştă. În ceea ce priveşte salariul, ce-ai zice de o cotă de trei sute pe an? Şi, bine-nţeles, o sumă egală şi pentru domnul Beresford.

Tuppence zâmbi luminos…

— E grozav. Sunteţi foarte amabil. Ador banii! Am să ţin o evidenţă de toată frumuseţea a cheltuielilor noastre… Toate debitele şi creditele, balanţa am s-o trec în dreapta, iar dedesubt am să trag o linie roşie şi voi scrie totalurile. Când îmi pun mintea, ştiu să fac bine toate astea.

— Sunt convins. Ei bine, la revedere, şi succes la amândoi.

Le întinse mâna şi, în clipa următoare, cei doi coborau treptele casei din Carshalton Terrace 27 cu capul vâjâindu-le.

— Tommy, să-mi spui imediat cine e domnul Carter!

Tommy îi şopti la ureche un nume.

— Oh! Exclamă Tuppence, impresionată.

— Şi pot să-ţi spun, băbuţo, că-i cineva!

— Oh! Rosti Tuppence, din nou. Apoi adăugă reflectând. Îmi place de el, ţie nu? Pare atât de obosit şi apatic, şi totuşi, simţi că dincolo de asta se ascund o tărie de oţel, un spirit pătrunzător şi multă energie. Oh! Ciupeşte-mă, Tommy, chiar ciupeşte-mă. Nu pot să cred că e adevărat!

Domnul Beresford se execută.

— Au! Nici chiar aşa! Da, nu e un vis. Avem o slujbă!

— Şi încă ce slujbă! Asociaţia noastră chiar a început să funcţioneze!

— E mult mai respectabil decât credeam că va fi, rosti Tuppence pe gânduri.

— Din fericire, nu împărtăşesc pasiunea ta pentru crime! Cât e ceasul? Hai să mâncăm… Oh!

Acelaşi gând îi fulgeră pe amândoi. Primul care îi dădu glas, fu Tommy.

— Julius P. Hersheimmer?

— Nici măcar nu i-am spus domnului Carter despre el!

— Ei, nici nu era mult de spus… Mai întâi să-l vedem. Vino, ar fi mai bine să luăm un taxi!

— Cine-i acum extravagantul?

— Nu uita. Toate cheltuielile sunt plătite. Executarea!

— Oricum, efectul va fi mai mare dacă ne facem intrarea aşa. Se aşeză confortabil. Sunt sigură că şantajiştii nu coboară niciodată din autobuz!

— Am încetat să mai fim şantajişti, o atenţionă Tommy.

— Eu nu sunt aşa sigură, răspunse Tuppence pe un ton sumbru.

Întrebând de domnul Hersheimmer, fură imediat conduşi la apartamentul acestuia. O voce nerăbdătoare strigă „intră”, şi băiatul care îi însoţise se dădu la o parte şi le făcu loc să treacă.

Domnul Julius P. Hersheimmer era cu mult mai tânăr decât şi-l imaginaseră Tuppence şi Tommy. Fata îi dădu treizeci şi cinci de ani. Era de înălţime medie, bine clădit şi cu maxilarul pătrat şi puternic. Chipul său era bătăios, dar plăcut. Nimeni nu l-ar fi putut lua drept altceva decât american, deşi vorbea cu un accent foarte slab.

— Aţi primit biletul meu? Staţi jos şi povestiţi-mi absolut tot ce ştiţi despre verişoara mea.

— Verişoara dumneavoastră?

— Clar. Jane Finn.

— E verişoara dumneavoastră?

— Tatăl meu şi mama ei erau fraţi, explică domnul Hersheimmer, meticulos.

— Oh! Exclamă Tuppence. Înseamnă că ştiţi unde e?

— Nu! Domnul Hersheimmer bătu cu pumnul în masă. Al naibii să fiu dacă ştiu! Voi ştiţi?

— Noi am dat anunţ că vrem să primim informaţii, nu să dăm, spuse Tuppence severă.

— Presupun că ştiu asta. Ştiu să citesc. Însă m-am gândit că poate vă interesează trecutul său şi că aţi putea şti unde se găseşte acum.

— Ei bine, nu ne-ar deranja să aflăm trecutul ei, rosti Tuppence, în grabă.

Însă domnul Hersheimmer păru să devină brusc bănuitor.

— Ia, ascultaţi! Aici nu suntem în Sicilia. Nu o să-mi cereţi o răscumpărare şi să mă ameninţaţi că o să-i tăiaţi urechile dacă refuz. Aici suntem în insulele britanice, aşa că lăsaţi-o baltă, altfel chem minunea aia de poliţist pe care îl văd afară, în Piccadilly.

Tommy se grăbi să explice.

— N-am răpit-o pe verişoara dumneavoastră. Dimpotrivă, încercăm s-o găsim. Pentru asta suntem angajaţi.

Domnul Hersheimmer se lăsă pe spate în scaun.

— Puneţi-mă în temă, rosti el scurt.

Tommy dădu curs cererii, expunându-i o versiune prudentă a dispariţiei lui Jane Finn şi a faptului că există posibilitatea ca ea să fie amestecată în „anumite jocuri politice”. Se prezentă pe sine şi pe Tuppence ca fiind „agenţi particulari”, plătiţi s-o găsească, şi adăugă că i-ar fi recunoscători domnului Hersheimmer pentru orice detaliu pe care li l-ar putea furniza.

Gentlemanul dădu din cap aprobator.

— Cred că-i în regulă. Am fost un pic repezit. Dar Londra mă înnebuneşte! Eu cunosc doar bătrânelul meu New York. Puneţi-mi ce întrebări vreţi şi-am să vă răspund.

Asta îi paraliză preţ de o clipă pe „Tinerii Aventurieri”, însă Tuppence, revenindu-şi prima, se aruncă asupra lui cu o întrebare pe care şi-o amintea din lecturile romanelor poliţiste.

— Când aţi văzut ultima oară victima… Vreau să spun, pe verişoara dumneavoastră?

— N-am văzut-o niciodată, răspunse domnul Hersheimmer.

— Ce? Întrebă Tommy uimit.

Hersheimmer se întoarse spre el.

— Nu, domnule. Cum spuneam mai înainte, tatăl meu şi mama ei erau fraţi, aşa cum puteţi fi şi voi – Tommy nu corectă această interpretare – dar nu s-au înţeles întotdeauna. Iar când mătuşa mea s-a hotărât să se mărite cu Arnos Finn, care era un biet profesor în Vest, tatăl meu şi-a ieşit din minţi! A zis că dacă îşi pune mintea şi face avere, cum de altfel a şi făcut-o, nu va vedea un cent de la el. Urmarea a fost că mătuşa Jane a plecat în Vest şi n-am mai ştiut de atunci nimic despre ea.

Bătrânul s-a pus pe afaceri. S-a băgat în petrol, s-a vârât şi în oţel, s-a jucat puţin şi cu căile ferate şi pot spune că a pus pe picioare Wall Street! Făcu o pauză. Apoi a murit… Toamna trecută… Şi eu am rămas cu dolarii. Ei bine, credeţi-mă, conştiinţa a început să nu-mi dea pace. Mă tot îmboldea spunându-mi: „Ce s-a întâmplat cu mătuşa mea Jane, plecată în Vest?” Asta mă cam neliniştea. Ştiţi, îmi imaginam că Amos Finn nu se pricopsise deloc. Nu era genul. În cele din urmă, am angajat un om să-i dea de urmă mătuşii mele. Rezultatul: mătuşa murise, Amos Finn murise, dar în urma lor rămăsese o fată, Jane, care se afla în drum spre Paris când „Lusitania” a fost torpilată. A fost salvată, dar se pare, că după aceea, nu s-a mai auzit nimic despre ea. M-am gândit că nimeni nu e interesat să întreprindă ceva, de aceea am venit încoace ca să grăbesc căutările. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să telefonez la Scotland Yard şi la Amiralitate. Amiralitatea m-a cam repezit, însă cei de la Scotland Yard au fost politicoşi… Mi-au spus că vor face cercetări, chiar au trimis un om aici, în dimineaţa asta, să le dau fotografia ei. Mâine plec la Paris, numai să văd ce face prefectura. Cred că dacă umblu de colo-colo şi-i bag în viteză, trebuie să se grăbească!

Energia domnului Hersheimmer era înspăimântătoare. Cei doi se înclinară în faţa ei.

— Dar, spuneţi-mi, continuă el, n-o căutaţi pentru ceva anume? Sfidarea legilor sau altceva britanic? O tânără americană mândră şi destupată la minte putea să considere legile şi regulile voastre pe timp de război cam enervante şi, ca atare, să le încalce. Dacă aşa stă problema şi dacă aşa stau lucrurile în ţara asta, voi plăti eu pentru ea.

Tuppence îl linişti.

— Asta-i bine. Atunci, să lucrăm împreună. Ce ziceţi de un prânz? Să-l comand aici sau mergem jos la restaurant?

Tuppence îşi exprimă preferinţa pentru propunerea din urmă şi Julius se supuse.

Stridiile tocmai făcuseră loc la Sole Colbert, când domnului Hersheimmer îi fu adusă o carte de vizită.

— Inspectorul Japp de la Scotland Yard. Iarăşi Scotland Yard, dar de data asta alt om. Ce se-aşteaptă să-i spun mai mult decât i-am spus primului individ? Sper să nu fi pierdut fotografia. Atelierul fotografic din Vest a luat foc şi toate negativele au fost distruse… Asta este singura copie existentă. Am obţinut-o de la directorul şcolii de acolo.

O teamă nerostită puse stăpânire pe Tuppence.

— Ştiţi… Ştiţi numele bărbatului care a venit azi-dimineaţă?

— Da, îl ştiu. Nu, nu-l ştiu. O secundă. E pe cartea asta de vizită. Oh, ştiu! Inspector Brown. Un tip liniştit, modest.