Capitolul III. Un eşec.

Momentul n-a fost atât de triumfal precum ar fi trebuit să fie. În primul rând, resursele buzunarelor lui Tommy erau întrucâtva limitate. În final, doamna adună acele ordinare două pence, iar şoferul, ţinând încă în mână o varietate mare de monede, era îndemnat s-o ia din loc, ceea ce şi făcu după ce trase o înjurătură înfundată referitoare la ce primise de la domnul.

— Cred că i-ai dat prea mult, Tommy, spuse Tuppence cu inocenţă. Am impresia că vrea să-ţi dea restul.

Probabil această remarcă îl făcu pe taximetrist s-o ia din loc.

— Ei bine, începu domnul Beresford, dându-şi în sfârşit, frâu liber sentimentelor ce… Dracu, pentru ce ţi-a trebuit să iei un taxi?

— M-am temut să nu întârzii şi să te fac să aştepţi, rosti blând Tuppence.

— Te-ai… Temut. Să. Nu. Întârzii? Oh, Doamne, mă las bătut!

— Şi, cu adevărat, n-aveam mai mărunt de o hârtie de cinci lire, continuă Tuppence deschizându-şi foarte larg ochii.

— Ţi-ai jucat foarte bine rolul, băbuţo, oricum, tipul nu s-a lăsat dus… N-a crezut nici o clipă!

— Nu, spuse Tuppence pe gânduri, n-a crezut. Asta-i partea curioasă când spui adevărul. Nimeni nu te crede. Am aflat asta de dimineaţă. Şi acum, hai să prânzim. Ce zici de Savoy?

Tommy rânji:

— Ce zici de Ritz?

— Dacă mă gândesc mai bine, aş prefera Piccadilly. E mai aproape. Nu o să trebuiască să luăm iar un taxi. Să mergem.

— E un nou gen de umor? Sau chiar te-ai scrântit?

— Ultima supoziţie e cea corectă. Am dat de bani şi şocul a fost prea mare pentru mine! Pentru această formă particulară de dereglare mintală, un medic cu renume recomandă în mod nelimitat hors d'oeuvre, homar l'américaine, pui Newberg şi Pêche Melba! Să mergem şi să le luăm!

— Tuppence, fato, ce s-a întâmplat de fapt cu tine?

— Oh, necredinciosule! Tuppence îşi desfăcu larg poşeta. Uite aici, şi aici, şi aici!

— Sfinte Isuse! Nu mai vântura aşa marafeţii ăştia falşi.

— Nu sunt deloc falşi. Sunt cum nu se poate mai adevăraţi!

Tommy mormăi.

— Trebuie că m-am îmbătat fără să ştiu! Visez, Tuppence, sau văd cu adevărat o grămadă de hârtii de cinci lire pe care-i fluturi într-un mod periculos?

— Chiar aşa! Şi acum, mergem să mâncăm?

— Merg oriunde. Dar ce-ai făcut? Ai spart o bancă?

— Toate la timpul lor. Ce loc teribil e Piccadilly Circus! Uite un autobuz uriaş care vine spre noi. Ar fi prea cumplit să strivească bancnote de cinci lire!

— Braserie? Întrebă Tommy după ce ajunseră în siguranţă pe trotuarul de vizavi.

— Ceva mai scump, obiectă Tuppence.

— Asta-i doar o extravaganţă de femeie neserioasă. Hai la parter.

— Eşti sigur că acolo am să găsesc tot ce-mi doresc?

— Adică acel indigest meniu pe care tocmai l-ai înşirat? Bine-nţeles că ai să găseşti… Sau, în orice caz, ceva tot atât de bun pentru tine. Şi acum, povesteşte-mi, spuse Tommy, incapabil să-şi mai reprime curiozitatea, ce îl ardea, în timp ce erau înconjuraţi de mulţimea de hors d'oeuvre visate de Tuppence.

Domnişoara Cowley îi povesti.

— Şi partea curioasă e, sfârşi Tuppence, că eu chiar am inventat numele de Jane Finn! Nu mi l-am dat pe al meu din cauza bietului meu tată… În cazul în care aş fi intrat în vreun bucluc.

— S-ar putea să fie aşa, spuse încet Tommy, dar nu l-ai inventat.

— Ce?

— Nu. Eu ţi l-am spus. Nu-ţi aminteşti, ţi-am spus ieri că am trecut pe lângă doi tipi ce vorbeau despre o femeie pe nume Jane Finn? De asta ţi-a venit exact la ţanc numele în minte.

— Da. Acum îmi amintesc. Ce extraordinar… Tuppence se cufundă în tăcere. Apoi îşi reveni brusc: Tommy!

— Da?

— Cum arătau cei doi tipi pe lângă care ai trecut?

Tommy se încruntă într-un efort de a-şi aduce aminte.

— Unul era un tip solid. Proaspăt bărbierit, parcă… Şi brunet.

— Asta e el, strigă Tuppence într-un limbaj negramatical. Ăsta-i Whittington! Şi celălalt cum era?

— Nu-mi aduc aminte. Nu l-am remarcat în mod deosebit. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost, de fapt, numele străin.

— Şi se mai spune că nu există coincidenţe! Tuppence îşi atacă fericită Pêche Melba.

Însă Tommy deveni serios.

— Ascultă, Tuppence, fată bătrână, unde duc toate astea?

— La mai mulţi bani, răspunse asociata sa.

— Asta ştiu. Ai în cap o singură idee. Eu mă refeream la altceva. Care e următorul pas? Cum ai de gând să conduci jocul?

— Oh! Tuppence lăsă linguriţa jos. Ai dreptate, Tommy, e puţin mai complicat.

— În afară de asta, n-ai să-l poţi păcăli o veşnicie, să ştii. Mai devreme sau mai târziu ai s-o dai în bară. Şi, oricum, nu sunt sigur dacă şantajul nu se pedepseşte de lege, să ştii.

— Prostii. Şantaj e atunci când pretinzi bani ca să nu dai în vileag ce ştii. Ori, eu nu am ce da în vileag pentru că, chiar nu ştiu nimic.

— Hm, spuse cu îndoială Tommy. Oricum, ce urmează să facem? Whittington era grăbit azi-dimineaţă, dar data viitoare va dori să ştie ceva mai mult înainte de a scoate banii. Va dori să ştie cât ştii şi de unde ai obţinut informaţiile şi o grămadă de alte treburi la care n-ai să poţi face faţă. Cum ai să te descurci?

Tuppence se încruntă cu severitate.

— Trebuie să ne gândim. Comandă nişte cafea turcească, Tommy. Stimulează creierul. Oh, dragă, ce mult am mâncat!

— Parcă ai fi un porc pus la îngrăşat! Asta pot s-o spun şi despre mine, dar mă linişteşte gândul că meniul meu a fost mai judicios ales decât al tău. Două cafele. (Asta era pentru chelner.) Una turcească şi una franţuzească.

Tuppence îşi sorbi cafeaua cu un aer profund meditativ şi-l repezi pe Tommy când acesta vru să vorbească.

— Taci! Gândesc.

— Fumuri de Pithie, mormăi Tommy şi se cufundă iar în tăcere.

— Gata! Spuse, în cele din urmă, Tuppence. Am un plan. Ceea ce trebuie neapărat să facem este să aflăm cât mai multe despre povestea asta.

Tommy aplaudă.

— Nu fi ironic. Putem afla doar prin Whittington. Trebuie să descoperim unde locuieşte, ce face… De fapt, să-l spionăm. Eu nu pot s-o fac, pentru că mă cunoaşte, pe tine, însă, doar te-a zărit o clipă sau două atunci, la „Lyons”! Nu e posibil să te recunoască. În plus, bărbaţii tineri seamănă între ei.

— Contest eu vehemenţă această remarcă. Sunt convins că trăsăturile mele plăcute şi ţinuta distinsă m-ar singulariza în orice mulţime.

— Planul meu e următorul, continuă calmă, Tuppence. Mâine mă voi prezenta singură. Am să-l duc iar de nas, ca şi azi. Nu contează dacă n-am să-i mai storc nişte bani. Cele cincizeci de lire ne vor ajunge câteva zile.

— Sau chiar mai mult!

— Tu ai să-l pândeşti afară. Când ies din clădire, n-am să-ţi pot vorbi căci nu ştim dacă nu mă urmăreşte, însă am să mă ascund undeva, prin apropiere, şi când iese şi el, am să scap o batistă, sau ceva în genul ăsta, şi tu o iei din loc!

— Încotro s-o iau din loc?

— După el, prostule! Ce zici de ideea mea?

— Treburi de genul ăsta le citeşti în cărţi. Eu unul cred că în viaţa reală te-ai simţi cam tâmpit să stai pe stradă ore întregi fără să faci nimic. Lumea s-ar întreba ce-i cu mine.

— Nu la oraş. Fiecare se gândeşte la problemele lui, e tot într-o grabă. Probabil nici nu-ţi va observa prezenţa.

— E a doua oară când faci o astfel de remarcă. Nu contează, te iert. Oricum, cred că va fi distractiv. Ce faci după-amiază?

— Păi, răspunse Tuppence, meditativ, mă gândisem la pălării! Sau poate la ciorapi de mătase! Sau poate…

— Opreşte-te! Cele cincizeci de lire au şi ele o limită! N-ar fi mai bine să cinăm şi să vedem un spectacol după aceea?

— Mai degrabă aşa.

Ziua se scurse într-un mod plăcut. Seara şi mai şi. Două bancnote de cinci lire fură iremediabil pierdute.

A doua zi, dimineaţa, se întâlniră conform programului dinainte stabilit şi o porniră către centrul comercial al Londrei. Tommy rămase pe trotuarul de vizavi, în timp ce Tuppence pătrundea în clădire.

Tommy se plimba încet de la un capăt la altul al străzii. Tocmai când ajunsese iar, în faţa clădirii, Tuppence traversă în grabă strada.

— Tommy!

— Da. Ce e?

— Locul e gol. Nu se aude nimic.

— Ciudat.

— Nu-i aşa? Vino cu mine, să mai încercăm o dată.

Tommy o urmă. La etajul trei întâlniră un funcţionar ce tocmai ieşea dintr-un birou. Bărbatul ezită o clipă, apoi i se adresă lui Tuppence.

— Căutaţi „Esthonia Glassware”?

— Da, vă rog.

— S-a închis. Încă de ieri după-amiaza. Se spune că firma a dat faliment. Eu personal habar n-aveam de asta. Oricum, spaţiul a rămas de închiriat.

— M… mulţumesc, se bâlbâi Tuppence. Presupun că nu cunoaşteţi adresa domnului Whittington.

— Mă tem că nu. Au plecat în mare grabă.

— Vă mulţumim foarte mult, spuse Tommy. Vino, Tuppence.

Coborâră din nou în stradă şi se uitară prostiţi unul la altul.

— Ţi-a tras clapa, spuse într-un târziu Tommy.

— Şi n-am bănuit nici o clipă, se văită Tuppence.

— Fruntea sus, băbuţo, n-ai încotro.

— Oare? Bărbia mică a lui Tuppence se ridică hotărâtă. Crezi că ăsta e sfârşitul? Ei bine, te înşeli. E doar începutul!

— Începutul cui?

— Al aventurii noastre! Tommy, nu-ţi dai seama, dacă s-au speriat într-atât încât să fugă în felul acesta, asta dovedeşte că există ceva foarte serios în afacerea cu această Jane Finn! Ei bine, o să-i dăm de capăt. O să le dăm de urmă şi lor. Vom fi cu adevărat copoi.

— Da, dar n-a mai rămas nimeni de adulmecat.

— Nu, tocmai de asta va trebui s-o luăm de la capăt, împrumută-mi bucăţica de creion. Mulţumesc. Aşteaptă o clipă… Nu mă întrerupe. Gata! Tuppence înapoie creionul şi privi hârtia pe care scrisese ceva, cu un aer satisfăcut.

— Ce e asta?

— Un anunţ.

— Ai de gând să dai, totuşi, anunţul ăla la ziar?

— Nu, ăsta-i altul. Îi întinse foaia de hârtie.

Tommy citi cu glas tare: „DORIM orice informaţie referitoare la Jane Finn. Adresaţi-vă T. A.”