Capitolul XI. Julius relatează o întâmplare.

Tuppence, îmbrăcată corespunzător, ieşi în „după-amiaza ei liberă”. Albert lipsea pe moment, dar se duse singură la librărie să se convingă cu ochii săi că nu sosise nimic. Odată rezolvat acest punct, se îndreptă spre Ritz. La întrebarea ei, i se răspunse că Tommy încă nu apăruse. Acesta era răspunsul la care se aştepta, însă mai avea o speranţă. Se hotărî să apeleze la domnul Carter, spunându-i când şi unde pornise Tommy în urmărire şi cerându-i să facă ceva pentru a-i da de urmă. Perspectiva ajutorului lui îi revigoră starea de spirit lamentabilă, apoi întrebă de Julius Hersheimmer. I se răspunse că se întorsese de o jumătate de oră, dar că plecase imediat.

Tuppence se însufleţi şi mai tare. Din întâlnirea cu Julius ar fi ieşit ceva. Poate că el ar găsi un plan ca să afle ce se întâmplase cu Tommy. Scrise biletul pentru domnul Carter în camera de zi a lui Julius şi, tocmai trecea adresa pe plic, când uşa se deschise cu zgomot.

— Ce dracu… Începu Julius, dar se opri brusc. Scuză-mă, domnişoară Tuppence. Tâmpiţii ăştia de jos, de la recepţie, ar fi trebuit să-mi spună că Beresford n-a mai fost pe-aici… Că n-a fost văzut de miercuri. Aşa e?

Tuppence dădu din cap.

— Nu ştii unde e? Întrebă încet Tuppence.

— Eu? De unde să ştiu? N-am primit nici un cuvânt de la el, deşi i-am telegrafiat ieri-dimineaţă.

— Cred că telegrama e la recepţie, nedesfăcută.

— Dar unde e el?

— Nu ştiu. Speram să ştii tu.

— Ţi-am spus că n-am mai primit nici un afurisit de cuvânt de la el, de când ne-am despărţit miercuri, la gară.

— Ce gară?

— Waterloo. Pe şoseaua de sud-vest a Londrei voastre.

— Waterloo? Se încruntă Tuppence.

— Păi da. Nu ţi-a spus?

— Nici eu nu l-am văzut, răspunse Tuppence, neliniştită. Continuă cu Waterloo. Ce căutaţi acolo?

— M-a sunat el. Mi-a spus să o iau din loc repede. Susţinea că urmăreşte doi escroci.

— Oh! Spuse Tuppence, cu ochii mari. Înţeleg. Continuă!

— Am plecat imediat într-acolo. Beresford mă aştepta. Mi-a indicat escrocii. Cel solid era al meu, tipul pe care l-ai dus tu de nas. Tommy mi-a strecurat biletul în mână şi mi-a spus să-l urmăresc. El urma să-l ia în primire pe celălalt. Julius se opri. Eram sigur că ştii toate astea.

— Julius, spuse Tuppence cu fermitate, încetează să mai umbli de colo-colo. Mă enervează. Stai în fotoliul ăla şi povesteşte-mi întreaga afacere, cu cât mai puţine divagaţii posibile.

Domnul Hersheimmer se supuse.

— Sigur, cu ce să încep?

— De acolo de unde ai rămas. La Waterloo.

— Ei bine, începu Julius, m-am urcat într-unul din drăguţele voastre compartimente demodate, la clasa întâi. Trenul tocmai pornise. Primul lucru cu care am venit în contact a fost un conductor, care m-a înştiinţat foarte politicos că nu mă aflu în vagonul fumătorilor. I-am dat o jumătate de dolar şi s-a aranjat. Am făcut o scurtă incursiune în lungul culoarului. Whittington era acolo. Când am văzut bestia, cu faţa lui grasă şi lucioasă, m-am gândit la biata micuţă Jane captivă în ghearele lui şi mi-a venit să înnebunesc de furie că nu aveam un pistol la mine. L-aş fi găurit niţel.

Am ajuns cu bine la Bournemouth. Whittington luă un taxi şi dădu adresa unui hotel. Am făcut la fel şi am ajuns la trei minute după el. El închirie o cameră, eu la fel. Până aici totul a mers strună. Nu avea nici cea mai vagă idee că era urmărit. Ei bine, se instală în holul hotelului răsfoind ziare şi tot aşa, până veni ora mesei. Nu se grăbea deloc.

Începusem să cred că totul nu era altceva decât o excursie pe care o făcea pentru sănătatea sa, însă mi-am amintit că nu se schimbase pentru cină, aşa cum s-ar fi cuvenit la acel hotel de mâna întâi, prin urmare, era foarte posibil să fi venit într-adevăr pentru o afacere.

Aşa şi era. În jurul orei nouă, luă o maşină şi traversă oraşul, (apropo e un loc tare drăguţ, cred că am s-o duc şi pe Jane acolo, într-o vacanţă, după ce am s-o găsesc) apoi plăti şi o porni singur către pădurea de pini din vârful stâncii. Eram şi eu acolo, înţelegi. Am mers cam jumătate de oră. De-a lungul drumului erau o grămadă de vile, dar, treptat, se răreau tot mai mult, şi, în final, am ajuns la una care părea a fi ultima: o casă mare, înconjurată de o mulţime de pini.

Era o noapte neagră, iar drumul ce ducea către casă negru ca smoala. Îl auzeam în faţa mea, dar nu-l vedeam. A trebuit să merg cu grijă, ca să nu-şi dea seama că este urmărit. Am dat curba la timp să-l văd sunând şi intrând. Am rămas pe loc. Începuse să plouă şi curând mă făcu ud leoarcă. În plus, era cumplit de frig.

Whittington nu mai ieşi, şi, încetul cu încetul mă apucă neastâmpărul, şi am început să dau târcoale primprejur. Toate ferestrele de la parter erau închise etanş, dar sus, la primul etaj (era o casă cu două etaje) am observat o fereastră luminată puternic şi draperiile netrase.

Exact în faţa acelei ferestre creştea un copac. Să fi fost cam la treizeci de picioare de casă şi m-am gândit că, dacă m-aş fi urcat în copacul ăla era foarte posibil să văd ce se petrece în cameră. Bine-nţeles, ştiam că nu aveam nici un motiv să cred că Whittington putea fi tocmai în camera aia… Dimpotrivă, era mai nimerit să se afle într-una din camerele de oaspeţi de la parter. Însă m-am gândit că am să mă cocoşez, stând aşa în ploaie şi orice ar fi fost mai bun decât să continui să nu fac nimic. Aşa că am pornit să mă urc.

N-a fost deloc uşor. Parcă era dat cu talc! Ploaia făcuse ca crengile să fie şi mai lunecoase, abia puneam un picior că celălalt îmi cădea înapoi, dar încetul cu încetul am reuşit să ajung la nivelul ferestrei.

Însă atunci am fost dezamăgit. Eram mult prea la stânga. Nu puteam vedea decât o parte din cameră. O bucată de draperie şi o porţiune de tapet. Astea erau tot ce vedeam. Ei bine, nu-mi face deloc cinste s-o spun, dar tocmai când mă pregăteam să cobor în mod ruşinos, cineva dinăuntru se mişcă şi umbra lui se profilă pe bucata de tapet… Şi, drace, era Whittington!

Sângele a început să-mi clocotească. Trebuia să văd ce e în camera aia. Depindea de mine să găsesc modalitatea. Am observat o creangă lungă îndreptată în direcţia aceea. Dacă aş fi putut să mă târăsc măcar până la mijlocul ei, mi-aş fi atins scopul. Însă nu eram sigur dacă îmi va susţine greutatea. M-am hotărât să risc şi am pornit. Cu multă grijă, milimetru cu milimetru înaintam. Copacul troznea şi scârţâia înspăimântător, însă, în cele din urmă, am ajuns în siguranţă acolo unde dorisem.

Camera era de mărime medie, mobilată ca un gen de salon de spital. În mijlocul camerei se afla o masă şi pe ea o lampă, iar la masă, cu faţa spre mine, stătea însuşi Whittington. Vorbea cu o femeie îmbrăcată în uniformă de infirmieră. N-am putut să-i văd faţa, căci stătea cu spatele la mine. Deşi jaluzelele erau ridicate, fereastra era închisă, astfel încât n-am putut să prind nici un cuvânt din ce se vorbea. Se părea că vorbea doar Whittington, iar infirmiera doar asculta. Din când în când dădea din cap, iar uneori şi-l scutura ca şi cum răspundea unor întrebări. El părea foarte impunător… O dată sau de două ori bătu chiar cu pumnul în masă. Între timp ploaia se oprise, iar cerul se limpezise brusc.

La un moment dat, Whittington păru să fi ajuns la capătul discuţiei. Se ridică, iar infirmiera făcu la fel. Tipul privi spre fereastră, întrebând ceva… Cred că dacă mai ploua. În orice caz, ea străbătu camera şi privi afară. Chiar atunci luna ieşi din nori. M-am temut că femeia m-ar putea vedea, căci eram chiar în bătaia lunii. Am încercat să mă dau puţin înapoi. Mişcarea pe care am făcut-o a fost suficientă ca acea creangă bătrână să se rupă. Cu un trosnet puternic se desprinse şi căzu, şi, odată cu ea, Julius P. Hersheimmer!

— Oh, Julius! Şopti Tuppence. Ce palpitant! Continuă.

— Din fericire pentru mine, am căzut pe o grămadă de pământ afânat… Dar asta mă scoase din luptă pentru un timp. Următorul lucru de care îmi aduc aminte este că zăceam într-un pat de spital, cu o infirmieră (alta decât cea a lui Whittington) lângă mine şi un omuleţ cu barbă neagră şi ochelari cu ramă de aur care avea întrutotul aspect de medic. Când m-am uitat la el, şi-a frecat mâinile şi a înălţat din sprâncene.

— Ah! Spuse, aşadar, tânărul nostru prieten s-a reîntors la viaţă. Grozav. Grozav!

Am făcut obişnuitul efort. Am spus: „Ce s-a întâmplat?” şi „Unde mă aflu?” dar ştiam prea bine răspunsul la ultima întrebare. Se pare că creierul nu-mi fusese prea afectat. „Cred că deocamdată asta e tot, soră,” spuse omuleţul, şi infirmiera părăsi încăperea ca la comandă. Însă, în timp ce ieşea pe uşă, i-am surprins privirea plină de curiozitate aţintită asupra mea.

Privirea aceea a ei mi-a dat o idee. „Ei, doctore,” am spus şi am dat să mă ridic în capul oaselor însă, în acel moment, mă săgetă o durere cruntă în piciorul drept. „O uşoară luxaţie, explică doctorul. Nimic serios, în câteva zile vei fi din nou pe picioare.”

— Am observat că mergi şchiopătând, interveni Tuppence.

Julius dădu din cap şi continuă.

— Cum s-a întâmplat?” am întrebat din nou. Răspunsul lui fu sec. „Ai căzut, împreună cu o bucată considerabilă dintr-unul din copacii mei pe un strat de flori proaspăt răsădite”.

Îmi plăcea tipul. Părea să aibă simţul umorului. Am fost sigur că cel puţin el era cinstit. „Da, doctore, am spus. Îmi pare rău de copac şi am să vă dau alte răsaduri. Probabil, însă, aţi dori să ştiţi ce căutam în grădina dumneavoastră?” „Cred că ar necesita o explicaţie”, îmi răspunse el. „Ei bine, nu eram la furat.”

Tipul zâmbi. „Prima mea teorie. Curând însă mi-am schimbat părerea. Apropo, eşti american, nu-i aşa?” Mi-am spus numele. „Dar dumneavoastră?”. „Eu sunt doctorul Hall, psihiatru, iar aceasta este clinica mea particulară.”

Nu ştiu de ce, dar nu voiam să-l pun în temă. Eram doar mulţumit de informaţie. Îmi plăcea omul şi simţeam că e sincer, dar nu aveam de gând să-i spun toată povestea. În primul rând, cred că n-ar fi crezut-o.

M-am hotărât într-o clipă. „Vai, doctore, am spus, mă simt extrem de prost, însă sunt obligat să recunosc că treaba pentru care mă aflam în grădină nu avea nimic spectaculos.” Apoi i-am îngăimat ceva despre o fată. I-am înşirat o poveste cu un tutore sever şi o criză de nervi şi în cele din urmă i-am explicat că mi se păruse că am recunoscut-o printre pacientele clinicii, şi de aici toată aventura mea nocturnă.

Cred că era exact genul de poveste la care se aştepta. „Foarte romantic”, spuse el cu simpatie, când am terminat. „Şi acum, doctore, am continuat, veţi fi cinstit cu mine? Aveţi aici, sau aţi avut, o fată tânără pe nume Jane Finn?” El repetă gânditor numele. „Jane Finn? Nu.”

Eram amărât şi cred că se vedea. „Sunteţi sigur?”. „Foarte sigur, domnule Hersheimmer. Nu e un nume obişnuit, aşa că e puţin probabil să nu-l fi reţinut.”

Ei bine, era clar. Nu rezolvasem nimic. „Asta e, am spus într-un târziu. Dar ar mai fi o problemă. Când eram pe craca aia nenorocită mi s-a părut că recunosc un prieten stând de vorbă cu o infirmieră.” N-am menţionat nici un nume, gândindu-mă că, desigur, Whittington se prezentase sub un cu totul alt nume, însă doctorul îmi răspunse imediat. „Poate domnul Whittington?” „Ăsta-i tipul, am recunoscut eu. Dar ce caută aici? Să nu-mi spuneţi că şi el e cu nervii la pământ!”

Doctorul Hall râse. „Nu. A venit în vizită la sora Edith, care e nepoata lui.” „Aşa deci! Am exclamat. Mai e aici?” „Nu, s-a întors în oraş aproape imediat.” „Ce păcat! Poate, însă, aş putea vorbi cu nepoata lui… Sora Edith, parcă aşa spuneaţi că o cheamă?”

Însă doctorul scutură din cap. „Mă tem că asta e imposibil. Şi sora Edith a plecat în seara asta cu o pacientă.” „Se pare că sunt cu adevărat ghinionist, am remarcat. Aveţi cumva adresa din oraş a domnului Whittington? Aş vrea să-l văd când mă întorc.” „Nu-i cunosc adresa, dar, dacă vrei, pot să-i scriu sorei Edith.” I-am mulţumit. „Să nu-i spuneţi pentru cine e. Mi-ar plăcea să-i fac o surpriză”.

Asta era tot ce am putut face pe moment. Dacă fata era într-adevăr nepoata lui Whittington, ar fi fost prea frumos ca să cadă în cursă, dar merita încercat. Următorul lucru pe care l-am făcut, a fost să-i telegrafiez lui Beresford ca să-i spun unde sunt şi că zac din cauza piciorului luxat, să-l rog să vină la mine dacă nu e ocupat. A trebuit să am mare grijă ce scriu. Oricum, n-am primit nimic de la el şi piciorul mi s-a înzdrăvenit curând. Nu fusese o luxaţie prea serioasă, aşa că azi i-am spus la revedere micuţului doctor, rugându-l să mă anunţe dacă are vreo veste de la sora Edith, şi am venit direct la Londra. Spune-mi, domnişoară Tuppence, mi se pare, sau chiar eşti foarte palidă?

— E din cauza lui Tommy. Ce i s-o fi întâmplat?

— Fruntea sus, cred că e bine-mersi. De ce n-ar fi? Ascultă, tipul după care a plecat în urmărire arăta a străin. E posibil să fi plecat din ţară… Spre Polonia, sau aşa ceva.

Tuppence scutură din cap.

— N-ar fi putut pleca fără să-şi ia paşaportul şi câteva lucruri. În plus, l-am văzut pe omul acela, Boris Cutare, aici. A luat cina cu doamna Vandemeyer aseară.

— Care doamnă?

— Am uitat că nu ştii nimic despre asta.

— Te ascult, spuse Julius şi rosti fraza lui favorită: Fă-mă deştept.

Tuppence îi relată evenimentele ultimelor două zile. Uimirea şi admiraţia lui Julius erau fără limite.

— Bravo! Eşti slugă. Îmi vine să mor de râs! Apoi, adăugă serios: însă, să ştii că nu-mi place treaba. Ai tot atâta tupeu cât au şi ei, dar sper să ieşi cu bine din asta. Aceşti escroci, cu care ne înfruntăm, sunt în stare tot atât de bine să frângă gâtul unei fete ca şi al unui bărbat.

— Crezi că mi-e frică? Spuse Tuppence, indignată înăbuşindu-şi cu vitejie amintirea privirii de oţel a doamnei Vandemeyer.

— Am spus mai înainte că ai un tupeu nebun. Însă asta nu schimbă situaţia.

— Oh, fir-aş a naibii! Rosti Tuppence nerăbdătoare. Să ne gândim mai bine la ce s-ar fi putut întâmpla cu Tommy. I-am scris despre asta domnului Carter, adăugă, şi-i dădu ciorna scrisorii.

Julius dădu din cap cu gravitate.

— Cred că ai făcut bine. Dar stă în puterea noastră să ne grăbim şi să întreprindem ceva.

— Ce-am putea face? Întrebă Tuppence, însufleţindu-se.

— Cred că ar fi mai bine să-l urmărim pe Boris. Ai spus că a venit în casa unde lucrezi. E posibil să mai vină?

— S-ar putea. Nu ştiu exact.

— Înţeleg. Ei bine, socotesc că n-ar fi rău să cumpăr o maşină, una trăsnet, să mă îmbrac în şofer şi să stau primprejur. Dacă Boris vine, îmi faci un semn cumva şi mă iau după el. Ce zici?

— Splendid, numai că s-ar putea să treacă săptămâni până atunci.

— Va trebui să aşteptăm sau să sperăm că va veni mai repede. Mă bucur că-ţi place planul meu. Se ridică.

— Unde te duci?

— Să cumpăr maşina, bine-nţeles, răspunse Julius, mirat. Ce marcă ţi-ar plăcea? Bănuiesc că vei face câteva ture cu ea înainte să ne terminăm treaba.

— Oh, exclamă Tuppence, suav, tare mi-ar place un Rolls-Royce, dar…

— Sigur, aprobă Julius. Se face. Am să-l cumpăr.

— Dar nu poţi, aşa, pe loc, strigă Tuppence. Lumea aşteaptă uneori ani întregi!

— Nu şi micul Julius, o asigură domnul Hersheimmer. Nu-ţi bate capul. Mă întorc cu maşina într-o jumătate de oră.

Tuppence se ridică.

— Eşti extraordinar de bun, Julius. Dar nu pot să mă abţin să nu-mi spun că e doar o speranţă cam nebunească. Mă încred mult în domnul Carter.

— Eu n-aş face-o.

— De ce?

— E doar o idee de-a mea.

— Oh, dar el trebuie să facă ceva. E singura persoană. Apropo, am uitat să-ţi spun ce lucru ciudat mi s-a întâmplat azi-dimineaţă.

Şi îi povesti întâlnirea ei cu sir James Peel Edgerton. Julius păru interesat.

— Ce crezi că a vrut să spună tipul? Întrebă el.

— Nu prea ştiu. Însă cred că în felul ambiguu, perfect legal, al avocaţilor, a vrut să mă prevină.

— De ce ar fi făcut-o?

— Nu ştiu, recunoscu Tuppence. Dar părea blând şi din cale afară de deştept. Mai că-mi vine să mă duc la el şi să-i povestesc totul.

Oarecum, spre surprinderea ei, Julius respinse cu putere ideea.

— Ascultă, spuse el, n-avem nevoie să amestecăm şi avocaţii în treaba asta. Tipul ăsta nu ne-ar putea ajuta deloc.

— Ba eu cred că da, răspunse Tuppence cu încăpăţânare.

— Nici să nu te gândeşti. Pe curând. Mă întorc peste o jumătate de oră.

Trecură treizeci şi cinci de minute, când Julius reveni. O luă pe Tuppence de braţ şi o duse la fereastră.

— Uite-o acolo.

— Oh, exclamă Tuppence cu o undă de respect în glas, în timp ce privea în jos, la maşina imensă.

— Să ştii că e ultimul tip, spuse Julius satisfăcut.

— Cum ai obţinut-o?

— Tocmai fusese trimisă unui grangur, acasă.

— Şi?

— M-am dus acasă la el. I-am spus că o maşină ca asta merită din plin cei douăzeci de mii de dolari. Apoi, i-am spus că i-aş da chiar cincizeci de mii de dolari, dacă mi-ar da-o.

— Şi? Întrebă Tuppence, scoasă din minţi.

— Şi mi-a dat-o, asta-i tot, i-o întoarse Julius.