Capitolul XII. Un prieten la nevoie.

Zilele de vineri şi sâmbătă trecură fără nici un eveniment. Tuppence primi un scurt răspuns din partea domnului Carter. În el se menţiona faptul că „Tinerii Aventurieri” îşi asumaseră sarcina asta pe răspunderea şi riscul lor şi că fuseseră din plin avertizaţi asupra pericolelor ce-i aşteaptă. Dacă Tommy păţise ceva, domnul Carter regreta din tot sufletul, însă nu putea face nimic.

Asemenea răspuns nu ţinea de cald. Într-un fel, fără Tommy, aventura nu mai avea nici un farmec şi, pentru prima oară, Tuppence începu să se îndoiască de reuşită. Cât timp fuseseră împreună, nu-şi pusese nici o clipă problema asta. Deşi era obişnuită să conducă, şi se mândrea cu perspicacitatea ei, în realitate se bizuia pe Tommy mai mult decât îşi dădea seama la vremea respectivă. Mintea lui Tommy era extrem de cumpătată şi limpede, bunul lui simţ şi soliditatea concepţiilor atât de constante, încât fără el, Tuppence se simţea ca o navă în derivă. Era ciudat că Julius, care era fără îndoială mult mai deştept decât Tommy, nu-i dădea acelaşi sentiment de siguranţă. Îl acuzase pe Tommy că era pesimist şi era adevărat că el mereu vedea dezavantaje şi dificultăţi acolo unde ea, cu felul ei optimist, le trecea cu vederea şi, cu toate astea, în realitate, se bazase în mare măsură pe judecata lui. O fi fost el greoi, dar era sigur.

Pentru prima dată, fata îşi dădea seama de caracterul sinistru al misiunii în care se lansaseră cu atâta uşurinţă. Începutul fusese ca o pagină de roman sentimental. Acum, smulsă din vraja lui, se întorsese la crunta realitate. Tommy… Asta era tot ce conta. De multe ori pe zi, Tuppence îşi ştergea lacrimile, hotărâtă. „Prostuţo, se apostrofa, nu te mai smiorcăi! Se înţelege că ţii la el. Îl cunoşti de-o viaţă. Dar pentru asta nu-i nevoie să fii sentimentală.”

Între timp, Boris nu mai fu văzut. Nu mai veni în apartament, iar Julius şi maşina aşteptau în van. Tuppence începu să mediteze asupra unor lucruri noi. Deşi admitea justeţea obiecţiilor lui Julius, totuşi nu renunţase pe deplin la ideea de a apela la sir James Peel Edgerton. Merse până într-acolo încât îi căută adresa în „Cartea Roşie”. Vroise s-o avertizeze în ziua aceea? Şi dacă da, de ce? Desigur că ea era ultima îndreptăţită să ceară explicaţii. O privise cu atâta blândeţe. Poate că el i-ar putea spune ceva în legătură cu doamna Vandemeyer care ar constitui un indiciu despre locul unde se afla Tommy.

Oricum, hotărî Tuppence, cu obişnuitul ei scuturat din umeri, merita încercat, iar ea o să încerce. Duminică avea după-amiaza liberă, îl va întâlni pe Julius, îl va convinge că ideea ei e bună şi amândoi vor intra în bârlogul ursului şi-l vor lua de urechi.

Când sosi ziua, Tuppence trebui să lupte din greu cu Julius, dar se ţinu tare: „Nu se poate întâmpla nimic rău”, erau cuvintele cu care îşi susţinea mereu punctul de vedere. În final, Julius cedă şi porniră cu maşina spre Carlton House Terrace.

Le deschise un valet impecabil. Tuppence se simţea uşor nervoasă. La urma urmei, poate că era o mare neobrăzare din partea ei. Hotărâse să nu întrebe dacă sir James era „acasă”, şi să adopte o atitudine mai personală.

— Vrei să-l întrebi pe sir James dacă mă poate primi câteva minute? Am un mesaj foarte important pentru el.

Valetul se retrase şi reveni după câteva clipe.

— Sir James vă va primi. Vreţi să mă urmaţi?

Fură conduşi într-o cameră din fundul casei, mobilată ca o bibliotecă. Colecţia de cărţi era magnifică, iar Tuppence observă că un perete întreg fusese dedicat lucrărilor despre criminologie şi criminalistică. Erau câteva fotolii largi, îmbrăcate în piele şi un mare cămin de modă veche. La fereastră se afla un birou mare acoperit cu hârtii şi la acest birou stătea maestrul.

Se ridică la intrarea lor.

— Aveţi un mesaj pentru mine? Ah! O recunoscu el pe Tuppence cu un zâmbet, dumneata eşti, nu-i aşa? Presupun că mi-ai adus un mesaj de la doamna Vandemeyer.

— Nu chiar, spuse Tuppence. De fapt, mă tem că am zis aşa doar ca să fiu sigură că mă primiţi. Apropo acesta este domnul Hersheimmer… Sir James Peel Edgerton.

— Încântat de cunoştinţă, spuse americanul, repezind o mână.

— Nu vreţi să luaţi loc amândoi? Întrebă sir James şi trase două scaune.

— Sir James, atacă direct Tuppence, cred că veţi considera o adevărată obrăznicie din partea mea de a fi venit aici, aşa cum am făcut-o. Pentru că, desigur, n-are nici o legătură cu dumneavoastră care sunteţi o persoană foarte importantă, în timp ce eu şi cu Tommy suntem cu totul neînsemnaţi. Se opri pentru a-şi trage răsuflarea.

— Tommy? Întrebă sir James, privind înspre american.

— Nu, acesta e Julius, explică Tuppence. Sunt cam nervoasă şi din cauza asta vorbesc anapoda. Ce vreau de fapt să ştiu, este ce aţi înţeles prin cuvintele pe care le-aţi spus în ziua aceea. Aţi vrut, oare, să mă avertizaţi în privinţa doamnei Vandemeyer? Asta aţi vrut, nu-i aşa?

— Dragă tânără doamnă, din câte îmi amintesc, am menţionat doar că există şi alte posturi, la fel de bune, care pot fi obţinute.

— Da, ştiu. Dar asta era doar o aluzie, nu-i aşa?

— Ei bine, poate că era, admise cu gravitate sir James.

— În cazul ăsta vreau să ştiu mai mult. Vreau să ştiu de ce aţi făcut aluzia aceea.

Sir James îi zâmbi cu sinceritate.

— Să presupunem că doamna îmi intentează un proces de calomnie pentru defăimare?

— Desigur, spuse Tuppence. Ştiu doar că avocaţii sunt întotdeauna îngrozitor de atenţi cu vorbele lor. Dar n-am putea preciza mai întâi „fără prejudicii” şi apoi să spunem exact ce vrem?

— Ei bine, zise sir James încă zâmbind, „fără prejudicii” deci, dar dacă aş avea o soră mai tânără, care să fie forţată să-şi câştige existenţa; nu mi-ar plăcea s-o ştiu în serviciul doamnei Vandemeyer. Am simţit că era de datoria mea să-ţi fac aluzia aceea. Acela nu-i un loc pentru o fată tânără şi lipsită ele experienţă ca dumneata. Asta e tot ce am vrut să-ţi spun.

— Înţeleg, rosti Tuppence, pe gânduri. Vă mulţumesc foarte mult. Dar nu sunt chiar lipsită de experienţă, să ştiţi. Când m-am dus acolo, am ştiut foarte bine că e un soi rău… De fapt, de asta m-am şi dus… Se întrerupse brusc, zărind pe chipul lui sir James o oarecare tulburare, apoi continuă: Cred că poate ar fi mai bine să vă spun întreaga poveste, sir James. Am eu un fel de presimţire că veţi ghici într-o clipă dacă spun adevărul, aşa că veţi cunoaşte totul de la început. Tu ce zici, Julius?

— Dacă eşti înclinată s-o faci, dă-i înainte, spuse americanul care, până atunci, nu scosese o vorbă.

— Da, povesteşte-mi tot, o îndemnă sir James. Vreau să ştiu cine e Tommy.

Astfel încurajată, Tuppence se afundă în povestire, iar avocatul o asculta cu foarte mare atenţie.

— Foarte interesant, spuse el, când ea termină. O mare parte din cele ce mi-ai povestit, copilă, mi-e deja cunoscută. Am anumite teorii personale despre această Jane Finn. Până acum a lucrat foarte bine, dar e destul de urât din partea… Cum ziceai că-şi zice? Domnului Carter să vă amestece pe voi, doi tineri, într-o afacere ca asta. Apropo, ce legătură are însă domnul Hersheimmer cu cazul ăsta? Nu mi-ai spus clar.

Julius răspunse pentru el însuşi.

— Sunt văr primar cu Jane, răspunse el, susţinând privirea pătrunzătoare a avocatului.

— Ah!

— Sir James, explodă Tuppence, ce credeţi că s-a întâmplat cu Tommy?

— Hm! Avocatul se ridică şi începu să se plimbe încet prin cameră. Când aţi venit tocmai îmi împachetam uneltele. Plec în Scoţia cu trenul de noapte, pentru câteva zile la pescuit. Numai că sunt diferite genuri de pescuit. M-am hotărât să rămân, totuşi, şi să vedem dacă putem da de urma tânărului dumitale amic.

— Oh! Tuppence îşi împreună mâinile extaziată.

— În tot cazul, cum spuneam mai înainte, e foarte rău că… Carter a băgat doi ţânci ca voi într-o treabă ca asta. Ei, nu te simţi ofensată, domnişoară… Ăă…

— Cowley. Prudence Cowley. Însă prietenii îmi spun Tuppence.

— Atunci, domnişoară Tuppence, sunt sigur că vom deveni prieteni. Nu te supăra că te consider prea tânără. Tinereţea e singurul lucru pe care îl laşi prea uşor în urmă. Şi acum, despre acest tânăr Tommy al dumitale…

— Da. Tuppence îşi împreună mâinile.

— Ca să fiu sincer, lucrurile par să stea rău cu el. E reţinut undeva, fără voia lui. Asta e clar. Însă nu-ţi pierde speranţa.

— Şi chiar o să ne ajutaţi? Vezi Julius? El nu mă lăsa să vin, adăugă ea, ca explicaţie.

— Hâm! Şi de ce? Îl întrebă avocatul, privindu-l scrutător.

— Am considerat că n-ar trebui să vă deranjăm cu probleme mărunte, ca asta.

— Înţeleg. Făcu o scurtă pauză. Aceste mărunte probleme, cum le numeşti dumneata, conduc direct la o foarte mare problemă, mai mare poate decât îţi închipui dumneata sau domnişoara Tuppence. Dacă acest băiat e în viaţă, el ar putea să ne furnizeze informaţii foarte importante. De aceea, trebuie să-l găsim.

— Da, dar cum? Strigă Tuppence. M-am tot gândit în fel şi chip.

Sir James zâmbi.

— Şi totuşi există o persoană, foarte aproape, care, după toate probabilităţile ştie unde e, sau cel puţin, unde ar putea fi.

— Cine? Întrebă Tuppence, uimită.

— Doamna Vandemeyer.

— Da, dar nu ne-ar spune-o niciodată.

— Ah, aici intervin eu. Cred că voi fi în stare s-o fac pe doamna Vandemeyer să-mi spună tot ce vreau să ştiu.

— Cum? Întrebă Tuppence, cu ochii larg deschişi.

— Punându-i întrebări. Doar ştiţi că noi aşa procedăm.

Sir James tapotă cu degetele în masă şi Tuppence simţi din nou imensa putere pe care o radia acest om.

— Şi dacă nu o să vă spună? Întrebă brusc Julius.

— Cred că-mi va spune. Am câteva pârghii puternice. Totuşi, în această puţin probabilă eventualitate, totdeauna există şi posibilitatea mituirii.

— Sigur. Iar aici intervin eu! Strigă Julius, bătând cu arătătorul în masă. Puteţi conta pe mine, dacă e nevoie, pentru un milion de dolari. Da, domnule, un milion de dolari!

Sir James se aşeză şi îl supuse pe Julius unei lungi cercetări.

— Domnule Hersheimmer, spuse în cele din urmă, asta este o sumă foarte mare.

— Aşa şi trebuie să fie. Ăştia nu-s indivizi cărora să le dai şase pence.

— La actuala rată de schimb, asta înseamnă considerabil peste două sute cincizeci de mii de lire.

— Aşa-i. Poate credeţi că bat câmpii, dar pot scoate marafeţii, plătindu-vă cu mult peste onorariu şi dumneavoastră.

Sir James roşi uşor.

— Nu se pune problema nici unui onorariu, domnule Hersheimmer. Eu nu sunt detectiv particular.

— Scuzaţi. Cred că am comis o impoliteţe, dar m-am simţit prost în problema asta a banilor. Am vrut să ofer o mare recompensă pentru orice ştire cu privire la Jane, acum câteva zile, dar scorţoasa dumneavoastră instituţie, Scotland Yard, m-a sfătuit să n-o fac. Mi-au spus că era indezirabilă.

— Probabil că aveau dreptate, spuse sir James sec.

— Dar totul e în regulă cu Julius, interveni Tuppence. Nu vă trage pe sfoară. E pur şi simplu o mină de bani.

— Bătrânul i-a agonisit, explică Julius. Acum, să revenim la problema noastră. Care e planul dumneavoastră?

Sir James chibzui câteva clipe.

— Nu avem timp de pierdut. Cu cât vom lovi mai repede, cu atât mai bine. Se întoarse către Tuppence. Ştii cumva, doamna Vandemeyer ia masa în oraş, în seara asta?

— Da, aşa cred, dar nu va întârzia mult. Altfel şi-ar fi luat cheile.

— Bine. Am să vin la ea în jur de zece. La ce oră trebuie să fii înapoi?

— Cam pe la nouă jumătate, zece, dar pot să mă întorc mai devreme.

— Să nu faci în nici un caz asta. Dacă n-ai să stai în oraş ca de obicei, ai putea da de bănuit. Întoarce-te la nouă jumătate. Eu voi ajunge la zece. Domnul Hersheimmer va aştepta jos, probabil într-un taxi.

— Are un Rolls-Royce nou, spuse Tuppence cu mândrie.

— Şi mai bine. Dacă reuşesc să obţin de la ea adresa, putem pleca imediat, luând-o şi pe doamna Vandemeyer, dacă va fi nevoie. Înţelegeţi?

— Da. Tuppence se ridică în picioare, cu o senzaţie de încântare. Oh, mă simt cu mult mai bine!

— Dar nu-ţi fă prea multe vise, domnişoară Tuppence. Ia-o uşor.

Julius se întoarse spre avocat.

— Rămâne, deci, stabilit. Vin să vă iau cu maşina în jur de nouă jumătate. E bine?

— Poate e cel mai bine aşa. Nu e nevoie să ne aştepte jos două maşini. Şi acum, domnişoară Tuppence, sfatul meu e să te duci şi să iei o masă bună, cu adevărat bună, ţine minte. Şi nu te mai gândi cum să poţi fi mai mult de ajutor. Dădu mâna cu cei doi şi o clipă mai târziu erau afară.

— Nu-i fermecător? Întrebă Tuppence extaziată, în timp ce cobora scările. Oh, Julius, nu-i aşa că-i de-a dreptul fermecător?

— Da, recunosc că pare a fi în regulă. Am greşit când am crezut că nu avea nici un rost să mergem la el. Ce zici, ne întoarcem direct la Ritz?

— Aş vrea să mă plimb puţin. Mă simt atât de agitată. Lasă-mă în parc? Sau mergi şi tu?

— Vreau să iau nişte benzină, explică Julius, şi să trimit câteva telegrame.

— Perfect. Ne întâlnim la Ritz, la şapte. O să cinăm sus. Nu vreau să mă arăt în zdrenţele astea.

— Sigur. O să-i cer lui Felix, şeful ospătarilor, să aleagă meniul.

Tuppence o porni către Serpentine, uitându-se, mai întâi, la ceas. Era aproape şase. Îşi aminti că nu luase ceaiul, dar era prea emoţionată ca să se mai gândească la mâncare. Merse până la Kensington Gardens, apoi se întoarse cu paşi lenţi, simţindu-se infinit mai bine datorită aerului proaspăt şi mişcării. Nu era deloc uşor de urmat sfatul lui sir James să-şi scoată din minte posibilele evenimente din acea seară. În timp ce se apropia tot mai mult de colţul lui Hyde Park, tentaţia de a se întoarce în South Audley Mansions era aproape irezistibilă.

În orice caz, hotărî că nu făcea nimic rău dacă se ducea să arunce o privire spre casă. Poate după aceea se va putea resemna să aştepte până la zece.

South Audley Mansions arăta exact la fel ca de obicei. Tuppence nu prea ştia la ce se aşteptase, dar revederea acelei clădiri solide îi inspiră acea crescândă şi total nemotivată nelinişte ce o cuprindea mereu. Tocmai se întorcea, când auzi un fluierat ascuţit şi credinciosul Albert veni în fugă spre ea.

Tuppence se încruntă. În program nu era prevăzut să atragă atenţia prin prezenţa ei prin împrejurimi, însă Albert era roşu de prea multă agitaţie.

— Îţi spun, domnişoară, ea pleacă!

— Cine pleacă? Întrebă aspru Tuppence.

— Escroaca. Rita cea iute. Doamna Vandemeyer a terminat de împachetat şi chiar acum mi-a trimis vorbă să-i aduc un taxi.

— Ce? Tuppence îl apucă de braţ.

— E adevărat, domnişoară. M-am gândit că poate nu ştiţi.

— Albert, strigă Tuppence, eşti un băiat de ispravă. Dacă n-ai fi fost tu, am fi pierdut-o.

Albert se înroşi de plăcere la acest compliment.

— Nu avem timp de pierdut, spuse Tuppence, traversând strada. Eu am s-o opresc. Trebuie s-o reţin cu orice preţ până… Se opri. Albert, e un telefon pe aici, nu-i aşa?

Băiatul scutură din cap.

— Majoritatea apartamentelor au telefonul lor propriu. Dar e o cabină telefonică chiar după colţ.

— Du-te imediat şi sună la Hotel Ritz. Cere cu domnul Hersheimmer, şi, când îţi răspunde, spune să se ducă de îndată la sir James să vină aici, căci doamna Vandemeyer încearcă s-o şteargă. Dacă nu-l găseşti, sună-l pe sir James Peel Edgerton, ai să-i găseşti numărul în carte, şi spune-i ce se întâmplă. N-ai să uiţi numele, nu?

Albert le repetă conştiincios.

— Aveţi încredere în mine, domnişoară, am să mă descurc. Dar ce faceţi dumneavoastră? Nu vă e frică să vă înfruntaţi cu ea?

— Nu, nu, e în regulă. Dar du-te şi telefonează. Repede.

Inspirând adânc, Tuppence intră în clădire şi sună la numărul 20. Cum avea ea s-o reţină pe doamna Vandemeyer până când soseau cei doi bărbaţi, nu ştia, dar ceva trebuia făcut şi ea trebuia să înfrunte situaţia de una singură. Ce determinase această plecare precipitată? Oare doamna Vandemeyer o suspecta?

Speculaţiile erau inutile. Tuppence apăsă cu putere pe buton. Poate afla ceva de la bucătăreasă.

După câteva minute în care nu se întâmplă nimic, Tuppence sună din nou, rămânând cu degetul pe butonul soneriei. În cele din urmă, auzi paşi înăuntru, şi, după o clipă, îi deschise însăşi doamna Vandemeyer. La vederea fetei, ridică din sprâncene.

— Tu?

— Am avut o durere de măsele, doamnă, minţi Tuppence inspirată. Aşa că m-am gândit că mai bine mă întorc acasă şi stau liniştită.

Doamna Vandemeyer nu spuse nimic, ci doar se dădu la o parte şi-i făcu loc să intre.

— Ce ghinion ai avut, spuse ea rece. Ar fi mai bine să te culci.

— Oh, îmi va fi bine în bucătărie, doamnă. Bucătăreasa va…

— Bucătăreasa a plecat, rosti doamna Vandemeyer pe un ton cam neplăcut. Am trimis-o afară. Aşa că înţelegi că e mai bine să treci la culcare.

Brusc, lui Tuppence i se făcu frică. În glasul doamnei Vandemeyer era ceva metalic care nu-i plăcea. În plus, femeia o urma încet în lungul culoarului. Tuppence se întoarse, simţindu-se în primejdie.

— Nu vreau…

Atunci, într-o fulgerare de o clipă, o ţeavă rece de oţel îi atinse tâmpla şi glasul doamnei Vandemeyer se înălţă rece şi ameninţător.

— Proastă! Afurisită! Crezi că nu ştiu? Nu, nu răspunde. Dacă te împotriveşti sau strigi, te împuşc ca pe un câine.

Ţeava de oţel apăsă puţin mai tare tâmpla fetei.

— Hai, marş! Continuă doamna Vandemeyer. Pe aici, în camera mea. Într-un minut, după ce termin cu tine, ai să te duci la culcare, aşa cum ţi-am spus. Şi ai să dormi… Oh, da, spioană mică, ai să dormi de o să te saturi!

Ultimele cuvinte conţineau o blândeţe hidoasă care nu-i plăcu deloc lui Tuppence. Deocamdată nu era nimic de făcut şi intră supusă în camera doamnei Vandemeyer. Pistolul nu i se deslipise nici o clipă de la tâmplă. Camera era într-o stare de totală dezordine, hainele erau împrăştiate în toate părţile, iar în mijloc, pe jumătate împachetate, se aflau un geamantan şi o cutie de pălării.

Tuppence se adună cu un efort. Glasul ei tremură puţin, dar vorbi cu curaj.

— Ei, haideţi, spuse. Asta e o prostie. Nu mă puteţi împuşca. Oricine din clădire poate auzi împuşcătura.

— Aş risca asta, spuse doamna Vandemeyer cu voioşie. Dar, atâta timp cât nu strigi după ajutor, eşti în siguranţă… Şi nu cred că ai s-o faci. Eşti o fată isteaţă. M-ai dus de nas, perfect. Nu te-am bănuit nici o clipă! Aşa că înţelegi foarte bine că acum sunt stăpână pe situaţie. Hai… Aşează-te pe pat. Pune-ţi mâinile deasupra capului şi, dacă ţii la viaţa ta, nu te mişca.

Tuppence se supuse cu pasivitate. Bunul ei simţ îi spunea că nu-i rămânea decât să accepte situaţia. Dacă ar fi strigat după ajutor, existau puţine şanse ca cineva s-o audă, în schimb ar fi fost o bună ocazie pentru doamna Vandemeyer s-o împuşte. Între timp, orice minut de întârziere câştigat era valoros.

Doamna Vandemeyer lăsă pistolul pe poliţa lavoarului, la îndemână, şi nescăpând-o din ochii ei de linx pe Tuppence, luă o sticluţă astupată de pe placa de marmură şi turnă câteva picături într-un pahar pe care îl umplu cu apă.

— Ce-i asta? Întrebă Tuppence ascuţit.

— Ceva care te va face să dormi profund.

Tuppence păli un pic.

— Aveţi de gând să mă otrăviţi? Întrebă ea în şoaptă.

— Poate, răspunse doamna Vandemeyer zâmbind fermecător.

— Atunci, n-am să beau, răspunse cu hotărâre Tuppence. Prefer să mă împuşcaţi. Oricum, asta va produce zgomot şi cineva ar putea auzi. Dar nu vreau să fiu omorâtă în linişte, ca un miel.

Doamna Vandemeyer bătu din picior.

— Nu fii proastă! Chiar crezi că vreau să se facă tărăboi şi să fiu urmărită pentru crimă? Dacă ai avea cât de cât minte, ţi-ai da seama că otrăvirea nu e câtuşi de puţin metoda mea. Ăsta e un somnifer, atâta tot. Te vei trezi dimineaţă bine-mersi. Pur şi simplu nu vreau să te leg şi să-ţi spun căluş în gură. Asta e alternativa… Şi n-o să-ţi placă, ţi-o spun! Pot să fiu foarte rea, dacă vreau. Aşa că bea asta ca o fată cuminte şi n-ai să păţeşti nimic.

În adâncul inimii sale, Tuppence o crezu. Argumentele pe care le invocase erau veridice. Era o metodă simplă şi eficace de a o neutraliza pentru un timp. Cu toate astea, fata nu îmbrăţişa ideea de a fi redusă la tăcere fără să lupte cât de cât pentru libertatea ei. Simţea că, dacă doamna Vandemeyer reuşea s-o adoarmă, se ducea şi ultima speranţă de a da de urma lui Tommy.

Tuppence gândea cu repeziciune. Toate aceste gânduri îi trecură prin minte într-o fracţiune de secundă şi întrezări o şansă, o şansă foarte riscantă, dar se hotărî să încerce, într-un suprem efort.

Drept urmare, lunecă din pat şi căzu în genunchi în faţa doamnei Vandemeyer, agăţându-se cu disperare de fusta ei.

— Nu cred, se văietă ea, asta-i otravă… Ştiu că-i otravă. Oh, nu mă siliţi s-o beau, glasul i se înălţă până la ţipăt, nu mă siliţi s-o beau!

Doamna Vandemeyer, cu paharul în mână, privi în jos, cu buza răsfrântă, la această criză subită.

— Ridică-te, idioată mică! Nu te mai preface. Nu pot să cred că mai ai nervi să joci teatru, aşa cum o faci. Bătu din picior. Ridică-te îţi spun!

Dar Tuppence continua să se agaţe şi să ofteze, intercalându-şi oftaturile cu rugăminţi incoerente de îndurare. Orice minut câştigat era bun. Mai mult, în timp ce se ploconea, se mişca imperceptibil către obiectivul ei.

Doamna Vandemeyer scoase o exclamaţie puternică de nerăbdare şi smuci fata de la picioarele ei.

— Bea odată! Într-un gest impetuos, apăsă paharul de buzele fetei.

Tuppence gemu disperată.

— Juraţi că nu-mi face rău? Trase ea de timp.

— Bine-nţeles că nu-ţi face rău. Nu fi proastă.

— Juraţi?

— Da, da, spuse cealaltă, nerăbdătoare. Jur.

Tuppence ridică mâna stângă, tremurătoare, spre pahar.

— Foarte bine. Gura i se deschise încetişor.

Doamna Vandemeyer scoase un oftat de uşurare, slăbindu-şi paza pentru o clipă. Apoi, iute ca fulgerul, Tuppence azvârli în sus paharul cu toată puterea. Lichidul din el împroşcă faţa doamnei Vandemeyer şi, în icnetul ei de o clipă, Tuppence întinse mâna dreaptă spre locul unde se afla revolverul. În momentul următor era în picioare, cu arma aţintită spre inima doamnei Vandemeyer, fără ca mâna cu care o ţinea să-i tremure câtuşi de puţin.

În clipa victoriei, Tuppence dovedi un triumf oarecum lipsit de sportivitate.

— Acum cine e stăpân pe situaţie? Se făli ea.

Chipul celeilalte era convulsionat de furie. O clipă, Tuppence gândi că se va repezi asupra ei, fapt care ar fi pus-o într-o neplăcută dilemă, căci ar fi fost nevoită să tragă. Oricum, doamna Vandemeyer făcu un efort şi se stăpâni, ca, în final, un uşor zâmbet drăcesc să-i apară pe faţă.

— Deci nu eşti proastă! Ai lucrat bine, fată. Dar vei plăti pentru asta… Oh, da, vei plăti! Am o memorie foarte bună!

— Mă surprinde că v-aţi lăsat atât de uşor păcălită, răspunse Tuppence, dispreţuitoare… Chiar aţi crezut că sunt genul de fată care să se târască pe podele şi să cerşească îndurare?

— Într-o zi… O vei face! Spuse cealaltă, cu aversiune.

Răutatea de gheaţă a purtării ei o făcu pe Tuppence să simtă un fior rece pe şira spinării, dar nu avea de gând să dea înapoi.

— Presupun că doriţi să luaţi loc, spuse ea, politicoasă. Această atitudine a dumneavoastră e puţin melodramatică. Nu, nu pe pat. Trageţi un scaun lângă masă, aşa. Eu mă voi aşeza în faţa dumneavoastră, cu revolverul lângă mine… Pentru orice eventualitate. Splendid. Şi acum să stăm de vorbă.

— Despre ce? Întrebă doamna Vandemeyer, ţâfnoasă.

Tuppence o studie gânditoare câteva clipe. Trecea în revistă câteva lucruri. Cuvintele lui Boris: „Cred că ne-ai vinde… Şi pe noi!”şi răspunsul ei: „Preţul ar trebui să fie enorm”, spus cu uşurinţă, e drept, şi totuşi, n-ar fi putut exista un sâmbure de adevăr în el? Cu câtva timp în urmă, nu întrebase Whittington: „Cine a pălăvrăgit? Rita?”. Să fi fost Rita Vandemeyer punctul slab al armurii domnului Brown?

Ţintuind-o cu privirea, Tuppence răspunse liniştită:

— Despre bani…

Doamna Vandemeyer tresări. Era clar, nu se aşteptase la acest răspuns.

— Ce vrei să spui?

— Am să vă explic. Tocmai aţi spus că aveţi o memorie bună. O memorie bună nu e nici pe jumătate folositoare ca o pungă plină! Cred că vă imaginaţi tot felul de planuri în legătură cu ce-o să-mi faceţi, dar e practic? Răzbunarea e foarte nesatisfăcătoare. Oricine ar zice la fel. Dar banii… Tuppence se încălzi cu propriul său crez, ei bine, banii nu sunt niciodată nesatisfăcători, nu-i aşa?

— Crezi că sunt genul de femeie care să-şi vândă prietenii? Spuse cu insolenţă doamna Vandemeyer.

— Da, răspunse prompt Tuppence, dacă preţul ar fi destul de bun.

— O amărâtă de sută de lire sau aşa ceva?

— Nu. Aş sugera… O sută de mii!

Spiritul ei de economie, nu-i permitea să menţioneze întregul milion de dolari pe care îl propusese Julius.

Un fulger trecu peste chipul doamnei Vandemeyer.

— Ce-ai spus? Întrebă, în timp ce degetele i se jucau nervoase cu broşa din piept. În acel moment Tuppence înţelese că peştele muşcase şi, pentru prima dată, simţi oroare faţă de propriul său spirit de lăcomie pentru bani. Asta îi dădea o îngrozitoare senzaţie de asemănare cu femeia din faţa ei.

— O sută de mii de lire, repetă Tuppence.

Lumina din ochii doamnei Vandemeyer muri.

— Bancuri! Nu-i ai.

— Nu, admise Tuppence, nu-i am eu… Însă cunosc pe cineva care îi are.

— Cine?

— Un prieten de-al meu.

— Trebuie să fie milionar, remarcă, neîncrezătoare doamna Vandemeyer.

— De fapt, este. E american. Vă va plăti fără să clipească. Puteţi să mă credeţi că e o propunere absolut valabilă.

Doamna Vandemeyer se ridică din nou.

— Sunt înclinată să te cred, rosti ea încet.

Un timp domni tăcerea, apoi doamna Vandemeyer îşi ridică privirea.

— Ce vrea să ştie prietenul tău?

În Tuppence se dădu o scurtă bătălie, dar erau banii lui Julius şi interesele lui trebuiau să primeze.

— Vrea să ştie unde se află Jane Finn, spuse ea direct.

Doamna Vandemeyer nu se arătă surprinsă.

— Nu ştiu precis unde se află în momentul de faţă, răspunse ea.

— Dar aţi putea să aflaţi?

— Oh, da, replică neglijent doamna Vandemeyer. Nu-i deloc greu.

— Apoi, glasul lui Tuppence tremură uşor, mai e un băiat, un prieten de-al meu. Mă tem că i s-a întâmplat ceva din pricina amicului dumneavoastră, Boris.

— Cum se numeşte?

— Tommy Beresford.

— N-am auzit niciodată de el. Dar am să-l întreb pe Boris. El îmi va spune tot ce ştie.

— Mulţumesc. Tuppence simţi cum îi creşte moralul. Asta o făcu să împingă lucrurile şi mai departe. Ar mai fi ceva.

— Ei bine?

Tuppence se aplecă înainte şi coborî glasul.

— Cine e domnul Brown?

Ochiul ei ager văzu brusca paloare a chipului frumoasei femei. Cu un efort, doamna Vandemeyer se adună şi încercă să-şi reia atitudinea de mai înainte. Însă încercarea era doar o parodie.

Ridică din umeri.

— Nu cred că ştii prea multe despre noi, dacă n-ai aflat că nimeni nu ştie cine e domnul Brown…

— Dumneavoastră ştiţi, spuse Tuppence liniştită.

Din nou culoarea dispăru din obrajii femeii.

— Ce te face să crezi asta?

— Nu ştiu, răspunse fata cu sinceritate. Dar sunt sigură.

Doamna Vandemeyer privi o vreme îndelungată în gol.

— Da, spuse răguşit, într-un târziu, eu ştiu. Am fost frumoasă, înţelegi… Foarte frumoasă…

— Încă mai sunteţi, spuse Tuppence cu admiraţie.

Doamna Vandemeyer scutură din cap. În ochii săi de un albastru electric era o licărire ciudată.

— Nu destul de frumoasă, spuse ea, cu un glas moale şi periculos. Nu… Destul… De frumoasă! Şi, uneori, în ultimul timp, îmi era frică… E periculos să ştii prea multe! Se aplecă în faţă, peste masă. Jură că numele meu nu va fi amestecat în povestea asta… Că nimeni nu o să ştie vreodată.

— Jur. Şi, odată prins, veţi fi în afară de orice pericol.

O privire îngrozită apăru în ochii doamnei Vandemeyer.

— Voi fi? Voi fi vreodată? Se agăţă de braţul lui Tuppence. Eşti sigură în privinţa banilor?

— Foarte sigură.

— Când îi voi avea? Nu trebuie să existe nici o întârziere.

— Prietenul acesta al meu va fi curând aici. Poate va trebui să telegrafieze, sau ceva în genul ăsta. Dar nu va fi nici o întârziere… E îngrozitor de rapid.

Pe chipul doamnei Vandemeyer se aşternu o expresie hotărâtă.

— Am s-o fac. E o sumă mare şi pe lângă asta… Zâmbi ciudat, nu e înţelept să dai cu piciorul unei femei ca mine!

Rămase zâmbind câteva clipe, bătând uşurel cu degetele în masă. Brusc se opri şi se albi la faţă.

— Ce-a fost asta?

— N-am auzit nimic.

Doamna Vandemeyer privi în jur cu teamă.

— Parcă ar fi cineva care ascultă…

— Prostii. Cine ar putea fi?

— Chiar şi pereţii au urechi, şopti cealaltă. Îţi spun că sunt înspăimântată. Tu nu-l cunoşti!

— Gândiţi-vă la suta de mii de lire, spuse Tuppence cu blândeţe.

Doamna Vandemeyer îşi trecu limba peste buzele uscate.

— Nu-l cunoşti, repetă ea, răguşit. E… ah!

Cu un strigăt de groază sări în picioare. Mâna sa întinsă arăta ceva peste capul lui Tuppence. Apoi se prăbuşi la pământ, leşinată.

Tuppence se uită în jur să vadă ce o speriase.

În uşă stăteau sir James Peel Edgerton şi Julius Hersheimmer.