Capitolul III

MĂRTURIA VALETULUI

Americanului îi urmă palidul englez, cu faţa inexpresivă. Aşteptă în picioare, foarte politicos, până când Poirot îl invită să ia loc.

— După câte ştiu, dumneata eşti valetul domnului Ratchett?

— Da, domnule.

— Numele dumitale?

— Edward Henry Masterman.

— Vârsta?

— Treizeci şi nouă de ani.

— Adresa de acasă?

— Friar Street, 21, Olerkenwell.

— Ai auzit că stăpânul dumitale a fost ucis?

— Da, domnule. O întâmplare teribilă.

— Ai vrea să-mi spui, te rog, la ce oră l-ai văzut ultima oară pe domnul Ratchett?

Valetul se gândi.

— Trebuie să fi fost în jurul orei nouă, domnule.

— Spune-mi cu cuvintele dumitale cum au decurs lucrurile.

— M-am prezentat ca de obicei la domnul Ratchett, ca să văd ce ordine are să-mi dea.

— Care erau îndatoririle dumitale precise?

— Să-i strâng sau să-i aşez hainele, domnule. Să-i pun proteza dentară într-un pahar cu apă şi să am grijă să aibă tot ce-i trebuie pentru la noapte.

— Stăpânul dumitale s-a comportat ca de obicei?

— Cred, domnule, că era indispus, spuse Masterman după ce se gândi puţin.

— În ce sens, indispus?

— În legătură cu o scrisoare pe care tocmai o citise. M-a întrebat dacă eu am adus-o. I-am spus, fireşte, că nu eu, dar el a început să mă ocărască şi îmi găsea nod în papură în tot ce făceam.

— Era ceva neobişnuit în asta?

— Oh, nu, domnule. Îşi pierdea repede cumpătul… Depinde de motivul supărării.

— Stăpânul dumitale lua vreodată somnifere?

Doctorul Constantine ciuli urechile.

— Întotdeauna când călătorea cu trenul, domnule. Spunea că altfel nu poate dormi.

— Ştii cumva ce somnifer obişnuia să ia?

— Sunt sigur că n-aş putea să vă spun, domnule. Pe sticlă nu se afla indicat ce somnifer era. Seria doar: „Pentru dormit. A se lua înainte de culcare”.

— Astă-noapte a luat?

— Da, domnule. I l-am turnat într-un pahar, pe care i l-am pus la îndemână, pe noptieră.

— Erai de faţă când l-a luat?

— Nu, domnule.

— Ce s-a întâmplat în continuare?

— L-am întrebat dacă mai doreşte ceva şi când ar vrea să-l scol a doua zi dimineaţă. Mi-a spus că nu vrea să fie deranjat până nu sună el.

— Nimic deosebit în asta?

— Nu, domnule. Când se trezea suna după conductor, pe care-l trimitea să mă cheme în momentul când voia să se dea jos din pat.

— Se scula devreme, sau nu?

— Depinde de starea de spirit în care se afla, domnule. Uneori se scula să ia micul dejun, alteori dormea până la prânz.

— Deci, nu te alarmai dacă trecea dimineaţa şi nu te chema?

— Nu, domnule.

— Ştiai că stăpânul dumitale avea duşmani?

— Da, domnule.

Vocea nu trăda nici cea mai mică emoţie.

— Cum ai aflat?

— L-am auzit vorbind cu domnul MacQueen despre câteva scrisori, domnule.

— Ţineai la patronul dumitale, Masterman?

Faţa valetului deveni – dacă e cu putinţă – şi mai inexpresivă.

— N-aş vrea să vorbesc despre asta, domnule. Era un stăpân generos.

— Dar nu ţineai la el?

— Să spunem mai curând că americanii nu prea îmi plac, domnule.

— Ai fost vreodată în America?

— Nu, domnule.

— Îţi aminteşti să fi citit în ziare despre afacerea Armstrong?

Obrajii lui Masterman prinseseră puţină culoare.

— Da, domnule, desigur. O fetiţă nu-i aşa? Ceva revoltător.

— Ştiai că stăpânul dumitale, domnul Ratchett, fusese principalul instigator al răpirii fetiţei?

— Nu, domnule, nici nu mi-ar fi trecut prin cap. Pentru prima oară vocea valetului sună mai cald, puţin emoţionată: Nu prea îmi vine să cred, domnule.

— Totuşi, acesta e adevărul gol-goluţ. Şi-acum, să vedem ce-ai făcut dumneata în noaptea trecută. E o formalitate, înţelegi? După ce ai ieşit de la domnul Ratchett…

— I-am comunicat domnului MacQueen că stăpânul meu îl cheamă. Apoi m-am întors în compartimentul meu şi am citit.

— Care e compartimentul dumitale?

— Ultimul de clasa a doua, domnule. Lângă vagonul restaurant.

Poirot se uită pe plan.

— Mda… Şi care e cuşeta dumitale?

— Cea de jos, domnule.

— Numărul 4?

— Întocmai, domnule.

— Mai e cineva cu dumneata?

— Da, domnule. Un italian.

— Vorbeşte englezeşte?

— Un fel de engleză, domnule. Vocea lui Masterman exprima în acel moment dispreţ şi mâhnire: Am înţeles că a fost în America… La Chicago…

— Staţi de vorbă?

— Nu, domnule. Prefer să citesc.

Poirot zâmbi. Îşi putea imagina scena: solidul şi volubilul italian încercând să străpungă platoşa de dispreţ şi reprobare a celui mai gentleman dintre gentlemeni.

— Dacă nu sunt prea indiscret, ce anume citeai?

— Acum, domnule, tocmai citesc „Prizoniera dragostei”, de doamna Arabella Richardson

— E bună?

— O găsesc deosebit de agreabilă, domnule.

— Bine, să mergem mai departe. Deci te-ai întors în compartimentul dumitale şi ai citit „Prizoniera dragostei”. Până când?

— Pe la vreo zece şi jumătate, domnule, italianul a vrut să se culce. Aşa încât conductorul a venit şi a făcut paturile.

— Iar dumneata te-ai băgat imediat în pat şi ai adormit?

— M-am băgat în pat, domnule, dar n-am adormit.

— De ce?

— Mă durea măseaua, domnule.

— Oh… E ceva cumplit.

— Într-adevăr cumplit, domnule.

— Ai luat ceva?

— Mi-am pus puţin ulei de cuişoare, domnule, care mi-a mai luat din durere, totuşi n-am fost în stare să dorm. Am aprins lumina de la capul patului şi am citit… Să mai uit.

— Şi n-ai dormit deloc?

— Ba da, domnule, am aţipit pe te patru dimineaţa.

— Şi tovarăşul dumitale?

— Italianul? Oh, tot timpul a sforăit.

— N-a ieşit deloc în timpul nopţii?

— Nu, domnule.

— Dar dumneata?

— Nici eu, domnule.

— Ai auzit ceva în timpul nopţii?

— Nu cred, domnule. Nimic neobişnuit, vreau să spun. Trenul stătea pe loc, aşa că era linişte.

Poirot rămase mut câteva secunde, apoi spuse:

— Mda, cred că nu mai sunt multe de spus. N-ai putea să ne lămureşti deloc asupra tragediei?

— Din păcate, nu. Îmi pare rău, domnule.

— După câte ştii dumneata, exista vreo neînţelegere sau chiar duşmănie între stăpânul dumitale şi domnul MacQueen?

— Oh, nu, domnule. Domnul MacQueen este un gentleman foarte simpatic.

— Unde ai lucrat înainte de a fi angajat de domnul Ratchett?

— Am fost în serviciul lui sir Henry Tomlinson din Grosvenor Square.

— De ce ai plecat de acolo?

— Domnul Tomlinson pleca în Africa Orientală şi nu mai avea nevoie de serviciile mele. Dar sunt sigur că vă va vorbi de bine despre mine.

— De când lucrezi pentru domnul Ratchett?

— Exact de nouă luni, domnule.

— Mulţumesc, Masterman. Apropo, fumezi pipă?

— Nu, domnule, numai ţigări, ţigări obişnuite.

— Mulţumesc. E suficient, spuse Poirot şi îi făcu semn că e liber.

Valetul şovăi.

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar bătrâna doamnă din America este foarte agitată. Spune că ştie fotul despre ucigaş. E într-o stare foarte nervoasă, domnule.

— În acest caz, spuse Poirot zâmbind, s-o chemăm.

— Pot să-i comunic, domnule? Vrea neapărat să stea de vorbă cu cineva autorizat. Conductorul a încercat s-o liniştească.

— Poţi s-o trimiţi, prietene, spuse Poirot. Să auzim ce are să spună.