Capitolul IV

MĂRTURIA DOAMNEI HUBBARD

Doamna Hubbard sosi gâfâind, aproape fără suflu, puternic surescitată; de-abia reuşi să vorbească.

— Aş vrea să ştiu cine e persoana autorizată aici cu care aş putea să stau de vorbă. Am nişte informaţii, ffoarte, ffoarte importante. Dacă dumneavoastră, domnilor…

Privirea ei neîncrezătoare trecu de la unul la celălalt, cântărindu-i.

Poirot înclină capul.

— O să-mi comunicaţi mie, doamnă, spuse el, dar mai înainte, vă rog să luaţi loc.

Doamna Hubbard se prăvăli, extenuată, pe scaunul din faţa ei.

— Iată ce vreau sa vă spun. Astă-noapte am avut un asasin în tren, şi acest asasin s-a aflat tocmai în compartimentul meu!

Făcu o pauză pentru a da spuselor ei un accent dramatic.

— Sunteţi sigură, doamnă?

— Fireşte că sunt sigură! Auzi ce întrebare! Eu ştiu ce vorbesc. Vă voi spune tot ce am de spus. M-am băgat în pat şi am adormit, când deodată m-am trezit – era complet întuneric – şi mi-am dat seama că în compartimentul meu se afla un bărbat. Eram atât de înspăimântată, încât n-am putut să strig, dacă vă puteţi închipui aşa ceva. Stăteam şi-mi spuneam: Dumnezeule, fie-ţi milă, o să mă ucidă. Nici nu vă pot descrie în ce stare eram. Trenurile astea dezgustătoare, îmi spuneam, şi toate nenorocirile despre care citisem. Şi mă gândeam: Oricum, bijuteriile n-o să mi le poată lua, deoarece, ştiţi, le băgasem într-un ciorap pe care-l vârâsem sub pernă… Nu era prea confortabil… Poţi să faci şi cucuie, înţelegi? Unde rămăsesem?

— V-aţi dat seama, doamnă, că un bărbat se afla în compartimentul dumneavoastră.

— Aşa, da. Stăteam deci cu ochii închişi şi mă gândeam ce-aş putea face şi-mi spuneam: Sunt foarte mulţumită că fiică-mea nu ştie în ce situaţie mă aflu. Apoi, nu ştiu cum, mi-am revenit şi am început să pipăi cu mâna împrejur, până am dat de sonerie. Am sunat după conductor. Şi am sunat, şi am sunat, dar nu venea nimeni, şi vă rog să mă credeţi că am simţit că mi se opreşte inima-n loc. Dumnezeule – mi-am spus – te pomeneşti că i-au omorât pe toţi. Trenul stătea pe loc, şi era o linişte de mormânt. Am tot apăsat pe sonerie până când, oh, în sfârşit! Am auzit paşi alergând pe coridor şi apoi o ciocănitură în uşă. Intră, am strigat, şi am aprins în acelaşi moment lumina. Şi, vă rog să mă credeţi, nu era nici picior de om înăuntru.

Asta i se păru doamnei Hubbard apogeul dramatic al întregii peripeţii, în loc ca lucrurile să se petreacă invers.

— Şi ce s-a întâmplat apoi, doamnă?

— I-am spus omului ce se întâmplase, dar părea că nu mă crede. Îşi închipuia c-am visat. L-am pus să se uite sub banchetă, deşi el spune că e prea strâmt ca să intre un om. Era absolut clar că bărbatul o ştersese, dar sunt sigură că fusese înăuntru, aşa că felul cum a încercat conductorul să mă potolească m-a scos din sărite! Eu nu sunt genul de om care să viseze bazaconii, domnule… Nici nu ştiu cum vă cheamă…

— Poirot, Madame, iar dânşii sunt domnul Bouc, director al companiei, şi doctorul Constantine.

Doamna Hubbard murmură:

— Încântată da cunoştinţă… Şi îşi continuă istorisirea: N-o să pretind acum că am făcut ceea ce trebuia să fac. Mi-a intrat în cap că trebuie să fi fost bărbatul din compartimentul vecin… Bietul om care a fost ucis. I-am spus conductorului să se uite la uşa de acces, fiind aproape convinsă că nu era încuiată. Şi, într-adevăr, nu era. I-am spus s-o încuie şi, după ce a plecat, am coborât din pat şi am proptit un geamantan în ea, pentru mai multă siguranţă.

— Ce oră era, doamnă Hubbard?

— N-aş putea să vă spun. Nu m-am uitat deloc la ceas. Eram atât de îngrozită…

— Care e teoria dumneavoastră acum?

— Oh, dar totul mi se pare cum nu se poate mai clar. Omul din compartimentul meu era asasinul. Cine altul ar fi putut fi?

— Şi credeţi că s-a întors în compartimentul vecin?

— De unde să ştiu unde s-a dus? Doar ţineam ochii închişi.

— Trebuie să se fi strecurat afară, pe coridor.

— Ei bine, nu ştiu ce să vă spun. Înţelegeţi odată că eram cu ochii închişi.

Doamna Hubbard suspină adânc.

— Dumnezeule, cât eram de speriată! Dacă ar fi ştiut fata mea…

— Nu credeţi, cumva, doamnă, că ceea ce aţi auzit dumneavoastră, era, de fapt, zgomotul produs de cineva care se mişca în compartimentul de alături, al mortului?

— Nu, nu cred, domnule… Cum ziceaţi… Aha, Poirot. Omul se afla în acelaşi compartiment cu mine. Şi, ce vreţi mai mult, am şi o dovadă.

Şi triumfătoare, scoase de sub masă o poşetă voluminoasă prin care începu să cotrobăie. Scoase, rând pe rând, două batiste mari, curate, o pereche de ochelari cu ramă de os, un tub cu aspirină, un pacheţel cu sare Glauber, un tub de celuloid cu bomboane de mentă, o legătură de chei, o foarfecă, un carnet de cecuri, fotografia clară a unui copil, nişte scrisori, cinci şiraguri de mătănii pseudo-orientale şi un mic obiect metalic… Un nasture.

— Vedeţi acest nasture? Ei bine, aflaţi că nu e al meu. Eu nu port aşa ceva. L-am găsit azi dimineaţă când m-am trezit.

Şi puse pe masă. Bouc se aplecă să-l vadă şi scoase o exclamaţie.

— Dar ăsta e un nasture de pe tunica conductorilor de la vagoanele de dormit!

— Ar putea exista o explicaţie naturală a acestui fapt, spuse Poirot, şi se întoarse prevenitor spre doamna Hubbard. E posibil, doamnă, ca acest nasture să fi căzut de pe uniforma conductorului, fie când a căutat prin compartimentul dumneavoastră… Fie astă-noapte când v-a făcut patul.

— Nu ştiu ce e cu dumneavoastră, domnii mei. Ca şi cum n-aţi avea nimic altceva mai bun de făcut decât să-mi găsiţi nod în papură. Ascultaţi aici. Aseară, înainte de a mă culca, citeam o revistă. Înainte să sting lumina am pus revista pe un geamantănaş care se afla pe podea, lângă fereastră. Aţi priceput până aici?

Cei trei bărbaţi îi dădură toate asigurările.

— Buun! Să mergem mai departe, atunci. De lângă uşă conductorul s-a uitat sub banchetă, apoi a intrat înăuntru, dar nu s-a apropiat deloc de fereastră. Ei bine, azi dimineaţă acest nasture se afla exact pe coperta revistei. Aş vrea să ştiu cum numiţi dumneavoastră asta?

— Eu o numesc dovadă, doamnă, spuse Poirot.

Răspunsul păru să o mai domolească.

— Îmi vine nu ştiu ce să fac când nu sunt crezută!

— Ne-aţi spus lucruri foarte interesante şi preţioase, rosti Poirot, amabil. Acum, aş putea să vă pun şi eu câteva întrebări?

— Bineînţeles.

— Cum se face că, deşi îngrijorată din cauza lui Ratchett, n-aţi încuiat mai înainte uşa dintre compartimente?

— Ba am încuiat-o, i-o întoarse doamna Hubbard, prompt.

— Da?

— De fapt, am întrebat-o pe suedeză – e un suflet atât de bun – dacă era încuiată şi mi-a spus că da.

— Dumneavoastră n-aţi verificat?

— Eram în pat, iar poşeta mea atârna de clanţa uşii, aşa că n-am putut vedea.

— Ce oră era când aţi întrebat-o?

— Să mă gândesc. Să fi fost zece şi jumătate, sau unsprezece fără un sfert. Venise să-mi ceară o aspirină. I-am spus să caute în geanta mea.

— Eraţi în pat?

— Da.

Deodată izbucni în râs.

— Săraca de ea… Era într-un hal. Ştiţi, deschisese fără să vrea uşa celuilalt compartiment.

— Al lui Ratchett?

— Da. Ştiţi cât de greu e când mergi pe coridor şi toate uşile sunt închise. O deschisese din greşeală. Era foarte nenorocită din cauza asta. Ratchett izbucnise în râs, se pare, şi îmi închipui că trebuie să-i fi spus ceva nu tocmai drăguţ. Săraca, era foarte agitată: „Oh, am greşit uşa, zicea, mă simt atât de prost. Nu-i un om drăguţ; mi-a spus: Eşti prea bătrână”.

Doctorul Constantine chicoti, şi doamna Hubbard îl ţintui cu o privire înfricoşătoare.

— Nu era deloc un om amabil, reluă ea. Auzi, să spui aşa ceva unei doamne. Şi nici nu-i frumos şi râzi în asemenea cazuri.

— Aţi mai auzit, după asta, vreun zgomot în compartimentul lui Ratchett? Întrebă Poirot.

— Nu. Nu tocmai.

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă?

— Ei bine – făcu o pauză – sforăia…

— Ah, sforăia?

— Îngrozitor. Cu o noapte înainte nici n-am putut să dorm.

— L-aţi mai auzit sforăind după ce-aţi tras sperietura aceea cu bărbatul din compartimentul dumneavoastră?

— Dar cum, domnule Poirot, ce întrebare-i asta? Doar era mort!

— Da, într-adevăr, aşa e. Poirot păru buimăcit; după o clipă întrebă: Vă amintiţi de cazul Armstrong, doamnă?

— Da, desigur. Şi cum a scăpat teafăr netrebnicul ăla? Să mi-l fi dat pe mâna mea…

— N-a scăpat. E mort. A murit astă-noapte.

— Vreţi să spuneţi că…?

De emoţie, doamna Hubbard se ridicase aproape de pe scaun.

— Da, da, era Ratchett.

— Ei bine, ce să mai spun! Trebuie să-i scriu tot fiicei mele. Nu v-am spus eu noaptea trecută că omul ăsta are o faţă fioroasă? Vedeţi, am avut dreptate. Fiică-mea spunea întotdeauna: Când mami are o presimţire, poţi să pariezi pe ultimul dolar că aşa va fi.

— Cunoaşteţi vreun membru al familiei Armstrong, doamnă Hubbard?

— Nu. Trăiau într-un cerc foarte restrâns… Dar se spunea că doamna Armstrong e o femeie admirabilă şi că soţul ei o adora.

— Bine, doamnă Hubbard, ne-aţi ajutat foarte mult. Foarte mult, într-adevăr. Poate sunteţi bună să-mi spuneţi numele dumneavoastră întreg?

— De ce nu? Caroline Martha Hubbard.

— Vreţi să notaţi aici adresa dumneavoastră?

Doamna Hubbard se execută, fără să se întrerupă însă din vorbit.

— Dar nici nu-mi vine să cred. Cassetti… În trenul nostru. Şi am avut e presimţire în legătură cu el, nu-i aşa, domnule Poirot?

— Într-adevăr, doamnă. Să nu uit, doamnă, aveţi cumva un capot de mătase, roşu-vişiniu?

— Doamne, ce întrebare nelalocul ei! Bineînţeles că nu. Am două capoate la mine, unul de flanelă roz, din acela comod, pentru călătorii, şi altul pe care mi l-a dăruit fiică-mea, făcut în casă, de mătase purpurie. Dar pentru Dumnezeu, de ce vă interesează capoatele mele?

— Ştiţi, doamnă, cineva într-un chimono vişiniu a intrat noaptea trecută în compartimentul dumneavoastră, şi al lui Ratchett. E foarte greu, cum aţi spus şi dumneavoastră, când toate uşile sunt închise, să ştii care-i compartimentul tău.

— Aflaţi însă că nici o femeie într-un chimono vişiniu n-a intrat în compartimentul meu.

— Atunci trebuie să fi intrat la Ratchett.

Doamna Hubbard îşi strânse buzele şi spuse cu severitate:

— Nici nu mă mir.

Poirot se aplecă spre ea, încordat.

— Deci, aţi auzit o voce de femeie alături?

— Nu ştiu de unde aţi mai scos-o şi pe-asta, domnule Poirot. N-am auzit… Dar… de fapt… Am auzit.

— Dar când v-am întrebat adineauri dacă aţi auzit ceva în compartimentul alăturat, mi-aţi spus că aţi auzit doar sforăitul lui Ratchett.

— Da, e destul de adevărat. A sforăit o vreme. Apoi… Doamna Hubbard se cam înroşi. Nu e prea plăcut să vorbeşti despre lucrurile astea.

— La ce oră aţi auzit o voce de femeie?

— Nu ştiu. Mă trezisem doar o clipă şi am auzit o femeie vorbind. Nu mi-a fost deloc greu să-mi închipui unde era. Tocmai îmi spuneam: „Iată ce fel de om e. Ei bine, nici nu mă mir”.

— Şi pe urmă am adormit din nou. Sunt sigură că n-aş fi pomenit de asta unor domni străini, dacă nu m-aţi fi silit.

— Asta se întâmpla înainte de povestea cu bărbatul din compartimentul dumneavoastră, sau după?

— Asta-i bună. La fel m-aţi întrebat şi adineauri! Cum i-ar fi vorbit o femeie dacă era mort?

— Scuzaţi-mă. Cred că v-aţi făcut o impresie foarte proastă despre mine, doamnă.

— Cred că vi se mai încurcă mintea puţin aşa, din când în când. Dar parcă tot nu-mi vine să cred că era monstrul acela de Cassetti… Ce-o să spună fiică-mea…

Poirot o ajută să-şi pună lucrurile la loc, în geantă, şi o conduse apoi până la uşă.

În ultimul moment, îi spuse:

— V-a căzut batista, doamnă.

Doamna Hubbard se uită la batista pe care el i-o întindea.

— Nu-i a mea, domnule Poirot. A mea e aici.

— Scuzaţi. Văzusem iniţiala H pe ea şi m-am gândit că…

— Da, e curios, dar sigur nu e a mea. Ale mele au iniţialele C. M. H. Şi apoi, sunt batiste serioase, nu bibelouri scumpe de la Paris. Ce poţi să faci cu o batistă ca asta?

Niciunul din bărbaţi nu reuşi să găsească un răspuns satisfăcător, aşa că doamna Hubbard părăsi salonul triumfătoare.