Capitolul V
MĂRTURIA SUEDEZEI
Bouc luă nasturele lăsat de doamna Hubbard şi-l întoarse pe toate feţele.
— Nasturele ăsta… Nu înţeleg nimic. Înseamnă că până la urmă, ar putea să aibă vreun amestec Pierre Michel? Se opri, dar văzând că Poirot nu-i răspunde, îl întrebă: Ce-ai de spus, prietene?
— Nasturele ăsta dovedeşte multe, zise Poirot pierdut în gânduri. Dar înainte de a comenta dovezile ce le avem până în acest moment, cred că ar trebui să stăm de vorbă cu suedeza.
Caută în grămada de paşapoarte din faţa lui.
— Aha, asta e. Greta Ohlsson, patruzeci şi nouă de ani.
Bouc dădu chelnerului instrucţiunile cuvenite şi, în scurtă vreme, în vagonul restaurant intră doamna cu părul sur-gălbui strâns într-un coc, şi cu faţa lungă, blândă, ca de oaie. Se uită cu ochii ei miopi, prin ochelari, la Poirot. Părea foarte calmă.
Întrucât înţelegea şi vorbea franţuzeşte, discutară în această limbă. Poirot îi puse, pentru început, câteva întrebări al căror răspuns îl cunoştea dinainte: numele, vârsta şi adresa. Apoi o întrebă cu ce se ocupă. Ea îi spuse că fusese supraveghetoare într-o şcoală a misionarilor de lângă Istanbul.
— Aţi aflat, desigur, de cele petrecute azi noapte, domnişoară?
— Bineînţeles. E îngrozitor. Iar doamna Hubbard mi-a spus că asasinul a fost şi în compartimentul ei.
— Am aflat, domnişoară, că aţi fost cea din urmă persoană care l-a văzut în viaţă pe Ratchett?
— Nu ştiu. Se poate. Am deschis din greşeală uşa compartimentului lui Ratchett. M-am simţit îngrozitor de prost. O greşeală copilărească.
— L-aţi văzut într-adevăr?
— Da. Citea o carte. Mi-am cerut scuze şi am închis uşa.
— V-a spus ceva?
Obrajii respectabilei femei se îmbujorară uşor.
— A râs şi mi-a spus nişte cuvinte. Nu… Nu le mai ţin minte.
— Ce-aţi făcut după aceea, domnişoară? Întrebă Poirot trecând, cu tact, la alt subiect.
— M-am dus la doamna Hubbard. I-am cerut nişte aspirină şi mi-a dat.
— V-a întrebat cumva dacă uşa ce dă spre compartimentul domnului Ratchett era încuiată?
— Da.
— Şi era?
— Da.
— Ce-aţi făcut apoi?
— M-am întors în compartimentul meu, am luat aspirina şi m-am întins.
— Ce oră era?
— Când m-am băgat în pat, era unsprezece fără cinci. Ştiu, pentru că m-am uitat la ceas înainte de a-l întoarce.
— Aţi adormit repede?
— Nu prea. Capul nu mă mai durea atât de tare, totuşi am stat trează o vreme.
— Trenul se oprise înainte ca dumneavoastră să fi adormit?
— Nu cred. Ne-am oprit, mi se pare, într-o gară tocmai când eram gata să aţipesc.
— Trebuie să fi fost Vincovici. Compartimentul dumneavoastră e acesta, domnişoară? Întrebă Poirot şi îi arătă cu degetul pe plan.
— Da.
— Dumneavoastră ocupaţi cuşeta de sus, sau de jos?
— Cea de jos, numărul 10.
— Mai staţi cu cineva?
— Da, o tânără doamnă din Anglia. E foarte drăguţă şi amabilă. Vine de la Bagdad.
— După ce trenul a plecat din Vincovici, a părăsit compartimentul?
— Nu, sunt sigură că nu.
— Cum puteţi fi sigură dacă dormeaţi?
— Dorm foarte uşor. Sunt obişnuită să mă trezesc la cel mai mic zgomot. Sunt sigură că dacă ar fi coborât din cuşeta ei, m-ar fi trezit.
— Dar dumneavoastră aţi mai ieşit din compartiment?
— Până azi dimineaţă, nu.
— Aveţi un capot vişiniu, domnişoară?
— Nu. Am unul foarte comod de lână cafenie.
— Dar al doamnei care stă cu dumneavoastră, miss Debenham?
— Al ei e mov palid, din cele care se cumpără în Orient.
Poirot dădu din cap. Apoi o întrebă pe un ton prietenos:
— De ce călătoriţi? Sunteţi în vacanţă?
— Da, mă duc acasă să mă odihnesc. Dar mai înainte, voi trece pe la Lausanne, pe la sora mea, unde o să rămân cam o săptămână.
— Poate sunteţi atât de bună să notaţi aici numele şi adresa sorei dumneavoastră.
— Cu plăcere.
Luă hârtia şi tocul şi scrise ceea ce i se ceruse.
— Aţi fost în America, domnişoară?
— Nu, dar o dată era cât p-aci să ajung acolo. Trebuia să însoţesc o doamnă invalidă, dar călătoria a fost contramandată în ultimul moment. Mi-a părut foarte rău. Sunt nişte oameni foarte buni americanii. Dau mulţi bani pentru şcoli şi spitale. Sunt foarte practici.
— Vă amintiţi să fi auzit ceva despre cazul Armstrong?
— Nu. Despre ce e vorba?
Poirot îi explică.
Greta Ohlsson era indignată. Cocul ei gălbui tremura de emoţie.
— Cum pot fi pe lume oameni atât de răi! Nici nu-ţi vine să crezi. Sărmana mamă. Mă doare inima pentru ea.
Inimoasa suedeză plecă, cu faţa ei cumsecade îmbujorată şi cu lacrimi în ochi.
Poirot scria de zor pe o foaie de hârtie.
— Ce scrii acolo, prietene? Se interesă Bouc.
— Mon cher, îmi stă în obicei să fiu precis şi ordonat. Am întocmit un mic tabel cronologic al evenimentelor.
După ce sfârşi de scris, îi întinse lui Bouc hârtia.
9.15 Trenul pleacă din Belgrad.
Pe la 9.40 Valetul îl părăseşte pe Ratchett, lăsându-i pregătit somniferul.
Pe la 10.00 MacQueen pleacă din compartimentul lui Ratchett.
Pe la 10.40 Greta Ohlsson îl vede pe Ratchett (ultima dată văzut în viaţă).
N. B. Era treaz şi citea o carte.
0.10 Trenul pleacă din Vincovici (cu întârziere).
0.30 Trenul se înzăpezeşte.
0.37 Se aude soneria lui Ratchett. Conductorul răspunde. Ratchett îi spune: „Ce n'est rien. Je me suis trompé”.
Pe la 1.17 Doamna Hubbard crede că e cineva în compartimentul ei. Sună după conductor.
Bouc dădu satisfăcut din cap.
— E cât se poate de clar, spuse el.
— Nu ţi se pare nimic ciudat?
— Nu, totul pare foarte limpede şi firesc. E absolut evident că crima a fost comisă la ora 1.15. Ceasul găsit ne dovedeşte acest lucru, iar cele spuse de doamna Hubbard nu fac decât să confirme. În ce mă priveşte, aş avea o bănuială asupra identităţii ucigaşului. Părerea mea e, prietene, că e vorba de italian. Vine din America – de la Chicago şi adu-ţi aminte că arma italienilor e cuţitul şi că înjunghie nu o dată, ci de mai multe ori.
— E adevărat.
— Fără nici o îndoială, asta e rezolvarea misterului. E evident că el şi cu acest Ratchett au lucrat împreună la răpirea fetiţei. Cassetti e un nume italienesc. Probabil că, într-un fel sau altul, Ratchett i-a jucat o festă, cum spun ei. Italianul l-a urmărit, i-a trimis mai întâi scrisori de ameninţare, până când, în cele din urmă, s-a răzbunat crunt. Totul e cam nu se poate mai simplu.
Poirot clătină din cap, neîncrezător.
— Mi-e teamă că nu-i deloc atât de simplu, murmură el.
— Sunt convins că acesta e adevărul, insistă Bouc, tot mai încântat de teoria sa.
— Şi atunci, ce facem cu valetul (şi durerea sa de dinţi), care s-a jurat că italianul n-a ieşit din compartiment?
— Într-adevăr, aici e buba.
Poirot îi făcu cu ochiul.
— Da, e o neşansă pentru teoria dumitale, în schimb e o şansă deosebită pentru amicul nostru, italianul, că valetul domnului Ratchett a avut o durere de dinţi.
— Totul se va lămuri, spuse Bouc cu o siguranţă princiară.
Poirot clătină din nou din cap.
— Nu-i deloc aşa de simplu, murmură el.
