Capitolul VIII

MĂRTURIA COL0NELULUI ARBUTHNOT

Poirot se dezmetici, tresărind uşor. Privi ştrengăreşte spre Bouc.

— Oh, bunul şi vechiul meu prieten, spuse el. Vezi, am devenit ceea ce se numeşte un snob! Am socotit că e mai nimerit să termin mai întâi cu clasa întâi, înainte de a trece la clasa a doua. Aşa că acuma urmează chipeşul colonel Arbuthnot.

Socotind că franceza colonelului era mult prea săracă, Poirot purtă discuţia în englezeşte. După ce numele, vârsta, adresa şi vechimea în armată a colonelului fură precis stabilite, Poirot îşi începu ancheta propriu-zisă:

— Veniţi din India şi mergeţi acasă, în concediu, sau cum spunem noi, en permission, nu-i aşa?

Colonelul Arbuthnot, deloc interesat în răstălmăcirile străinilor, răspunse cu o autentică concizie britanică:

— Da.

— Dar nu mergeţi acasă cu vaporul?

— Nu.

— De ce nu?

— Am preferat să călătoresc pe uscat din motive personale. „Şi ăsta – părea să spună tonul vocii lui – e un argument pentru voi, puşlamale mici care vă băgaţi nasul unde nu vă fierbe oala”.

— Veniţi direct din India?

Colonelul răspunse tăios:

— M-am oprit o noapte la Ur, în Caldeea, să vizitez cetatea, şi apoi trei zile la Bagdad, în compania unui ofiţer de aviaţie, un prieten de-al meu.

— V-aţi oprit trei zile la Bagdad. Am aflat că şi domnişoara Debenham vine de la Bagdad. Probabil că aţi întâlnit-o acolo?

— Nu, deloc. Pe domnişoara Debenham am întâlnit-o pentru prima oară în trenul Kirkuk-Nissibin.

Poirot se aplecă puţin. Luă un aer complice, persuasiv, puţin cam ne-potrivit pentru ceea ce avea de gând să spună.

— Monsieur, aş vrea să vă rog ceva. Dumneavoastră şi domnişoara Debenham sunteţi singurii englezi din tren. Aş vrea să ştiu ce părere aveţi unul despre celălalt.

— Mi se pare cu totul contrar uzanţelor, replică colonelul rece.

— Nu tocmai. Înţelegeţi, această crimă a fost comisă, după toate probabilităţile, de o femeie. Omul a fost înjunghiat de nu mai puţin de douăsprezece ori. Chiar şeful trenului s-a pronunţat de îndată că e mâna unei femei. Ei bine, atunci ce trebuie să fac în primul rând? Să le „iau la bani mărunţi”, cum spun americanii, pe toate femeile care călătoresc cu vagonul Istanbul-Calais. Dar cu o englezoaică e mai greu. Englezii sunt foarte reţinuţi. Ce fel de persoană e această domnişoară Debenham? Ce ştiţi despre ea?

— Domnişoara Debenham, spuse colonelul cu oarecare căldură în glas, e o lady.

— Ah, făcu Poirot şi păru satisfăcut de răspuns. Deci nu credeţi că ar putea fi implicată în acest asasinat.

— Dar e absurd, spuse Arbuthnot. Acest om îi era cu totul străin… Nu-l mai văzuse niciodată înainte.

— V-a spus ea asta?

— Da. De îndată ce l-a văzut, a făcut câteva observaţii asupra figurii lui nu tocmai simpatice. Dacă o femeie este implicată în această crimă, cum daţi dumneavoastră a înţelege (ceea ce, după părerea mea, e o simplă presupunere, nefondată pe vreo dovadă), atunci pot să vă asigur că nu domnişoara Debenham este aceea.

— Văd că puneţi foarte mult suflet, spuse Poirot, zâmbind.

Colonelul îl privi cu multă răceală.

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

Căutătura colonelului îl cam descumpăni pe Poirot. Se uită în jos, apoi începu să frunzărească hârtiile din faţa lui.

— Toate astea sunt doar amănunte, spuse el. Să fim practici şi să ne întoarcem la fapte. Avem temeiuri să credem că crima a avut loc la ora unu şi un sfert noaptea trecută. Intră în procedura obligatorie să întrebăm pe fiecare pasager ce făcea la acea oră.

— Perfect. La unu şi un sfert, după câte îmi amintesc, stăteam de vorbă cu tânărul american… Secretarul celui asasinat.

— Aha! Eraţi în compartimentul lui, sau în al dumneavoastră?

— Eram la el.

— E vorba de tânărul cu numele de MacQueen, nu-i aşa?

— Da.

— Vă este prieten, sau cunoştinţă?

— Nu, nu l-am mai văzut niciodată înainte de această călătorie. Ieri am schimbat întâmplător câteva cuvinte şi apoi amândoi am fost interesaţi să continuăm discuţia. De obicei, nu-mi plac americanii… N-ai ce discuta cu ei.

— Poirot zâmbi, amintindu-şi de opiniile lui MacQueen despre britanici.

— Dar tânărul acesta mi-a plăcut. Îi intraseră în cap nişte idei stupide despre situaţia din India; asta-i cel mai rău la americani… Sunt foarte sentimentali şi cu capul în nori. În orice caz, părea interesat de ceea ce îi spuneam. Cunosc această ţară de aproape treizeci de ani. Iar pe mine mă interesa ce putea el să-mi spună despre situaţia financiară din America. Apoi am trecut la politica internaţională, în general. Am fost cu totul surprins când m-am uitat la ceas şi am văzut că se făcuse două fără un sfert.

— Atunci aţi întrerupt discuţia?

— Da.

— Ce-aţi făcut după aceea?

— M-am dus la culcare.

— Patul era aranjat?

— Da.

— Dumneavoastră ocupaţi compartimentul… Să vedem… Numărul 15. Penultimul din capătul celălalt al vagonului?

— Da.

— Unde se afla conductorul când aţi luat-o spre compartimentul dumneavoastră?

— Stătea la o măsuţă, la capătul culoarului. De altfel, MacQueen l-a chemat tocmai în momentul când intram la mine în compartiment.

— Pentru ce l-a chemat?

— Să-i facă patul, bănuiesc. Compartimentul lui nu fusese aranjat pentru noapte.

— Acum, domnule colonel, vă rog, să vă gândiţi bine. În timp ce vorbeaţi cu domnul MacQueen, a trecut cineva pe coridor prin dreptul uşii?

— Au trecut mulţi, dacă mă gândesc bine. N-am fost atent.

— Da, dar eu mă refer… Hai să zicem, la ultima oră şi jumătate din discuţia dumneavoastră. Aţi coborât la Vincovici, nu-i aşa?

— Da, dar numai un minut, pentru că viscolea şi era un frig groaznic. M-am simţit chiar foarte mulţumit când m-am întors în zăpuşeala asta, deşi nu mă pot abţine să nu remarc că e cam scandalos modul cum sunt supraâncălzite aceste trenuri.

Bouc suspină.

— E foarte greu să mulţumeşti pe toată lumea, observă el. Englezii deschid tot ce le iese în faţă, uşi, ferestre, după care vin ceilalţi şi le închid la loc. E tare greu în aceste condiţii.

Nici Poirot, nici colonelul Arbuthnot nu-i dădură vreo atenţie.

— Acum, domnule, căutaţi să vă reamintiţi cât mai exact, îl încurajă Poirot. Afară era frig. V-aţi reîntors în tren. V-aţi aşezat din nou, aţi fumat poate o ţigară, sau pipă…

Se opri o fracţiune de secundă.

— Pipă. MacQueen fuma ţigări.

— Trenul porneşte din nou. Dumneavoastră vă fumaţi pipa. Discutaţi despre situaţia din Europa, din întreaga lume. S-a făcut târziu. Cei mai mulţi călători s-au dus să se culce. Gândiţi-vă, trece cineva prin dreptul uşii?

Arbuthnot se încruntă, încercând să-şi reamintească.

— Greu de spus. Înţelegeţi, n-am fost atent.

— Dar aveţi spiritul de observaţie al soldatului. Remarcaţi fără să vă daţi seama, s-ar putea spune.

Colonelul se concentră din nou, apoi clătină din cap.

— Nu ştiu, nu-mi amintesc să fi trecut cineva, în afară de conductor. Staţi o clipă… A mai trecut o femeie, mi se pare.

— Aţi văzut-o? Era tânără, bătrână?

— N-am văzut-o. Nu mă uitam într-acolo. Doar un fâşâit şi o undă de parfum.

— Parfum? Un parfum bun?

— Cum să vă spun, mai degrabă picant, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Îl simţi de la o poştă. Dar, staţi puţin, s-ar putea să fi fost ceva mai devreme. Exact cum spuneaţi, e genul acela de lucruri pe care le observi fără să-ţi dai seama. Ştiu că, la un moment dat, în seara aceea, mi-am spus: „Femeie… Parfum… Şi-a dat cam mult.” Dar nu sunt sigur când s-a întâmplat asta… Dacă nu cumva… Aha, ba da, trebuie să fi fost după Vincovici.

— De ce?

— Pentru că-mi amintesc că am simţit parfumul tocmai pe când vorbeam despre Rusia. Îmi amintesc raţionamentul. Femeie. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la situaţia femeilor din Rusia. Şi ştiu că n-am ajuns la Rusia decât spre sfârşitul discuţiei noastre.

— N-aţi putea fi mai precis?

— Nu. Trebuie să fi fost cam în ultima jumătate de oră.

— Trenul se oprise?

Colonelul încuviinţă din cap:

— Da, sunt sigur că da.

— Bine, să trecem la alt subiect. Aţi fost vreodată în America, domnule colonel?

— Niciodată, şi nici n-aş vrea să mă duc.

— Aţi cunoscut vreun colonel Armstrong?

— Armstrong, Armstrong… Am cunoscut doi sau trei Armstrongi. Tommy Armstrong din regimentul 60, nu la el vă referiţi, nu-i aşa? Apoi, Selby Armstrong, care a fost ucis pe Somme.

— Mă refer la colonelul Armstrong, căsătorit cu o americancă şi al cărui singur copil a fost răpit şi ucis.

— Da, îmi aduc aminte că am citit despre asta… Îngrozitoare poveste. Nu cred să-l fi întâlnit, deşi bineînţeles am auzit despre el. Toby Armstrong. Bun băiat, toţi îl iubeau. A avut o ascensiune admirabilă. A primit şi Crucea Victoria.

— Omul asasinat astă-noapte este cel care i-a ucis fetiţa.

Faţa colonelului se înăspri.

— Atunci, după părerea mea, porcul ăsta a meritat-o. Deşi aş fi preferat să-l văd spânzurat, cum se cuvine, sau electrocutat, cum se obişnuieşte acolo la ei.

— Deci, preferaţi legea şi ordinea în locul răzbunării personale.

— Ce să mai vorbim, nu ne putem răzbuna şi înjunghia aşa, cum fac corsicanii sau cei din Mafia. Orice s-ar spune, procesul cu juraţi e un sistem bun.

Poirot îl fixă câteva clipe, chibzuind.

— Mda, mormăi apoi. Sunt convins de asta. Domnule colonel, cred că v-am întrebat tot ce era de întrebat. Din ce vă puteţi reaminti din noaptea trecută, e ceva care vă pare – mai ales acum, privind înapoi – suspect?

Colonelul reflectă câteva momente.

— Nu, spuse el, nimic. Dacă nu cumva…

Şovăi.

— Continuaţi, vă rog.

— De fapt, nu contează, spuse colonelul încet. Dar aţi menţionat orice.

— Întocmai. Spuneţi.

— Oh, dar e un nimic. Un amănunt. Când mă întorceam în compartimentul meu, am observat că uşa de lângă mine, a compartimentului din capăt, ştiţi…

— Da, numărul 16.

— Ei bine, uşa nu era bine închisă, iar cel dinăuntru se uita pe furiş afară. Apoi a închis uşa repede. Ştiu că nu e ceva grav, dar mi s-a părut puţin ciudat. Vreau să zic că e absolut normal să deschizi uşa şi să scoţi capul afară dacă vrei să vezi ceva. Dar, aşa, pe furiş, mi-a atras atenţia.

— Mda, făcu Poirot, neîncrezător.

— V-am spus că nu e nimic, important, încercă să se scuze colonelul Arbuthnot. Dar ştiţi cum e: în primele ore după miezul nopţii totul e liniştit, şi atunci întâmplarea arată sinistru… ca într-un roman poliţist. E un fleac, într-adevăr.

Arbuthnot se ridică.

— Dacă nu mai aveţi nevoie de mine…

— Vă mulţumesc, domnule colonel.

Colonelul ezită un moment. Dispreţul său natural, atât de vehement la început, pentru aceşti „străini” care-i puneau întrebări, se evaporase.

— E vorba de domnişoara Debenham, spuse el cam încurcat. Vă asigur că nu are nici un amestec. E o pukka sahib.

Şi, îmbujorat la faţă, ieşi.

— Ce înseamnă pukka sahib? Întrebă nedumerit doctorul Constantine.

— Înseamnă, îi explică Poirot, că tatăl şi fraţii domnişoarei Debenham au avut acelaşi fel de educaţie ca şi colonelul Arbuthnot.

— Oh! Exclamă doctorul dezamăgit. Deci n-are nimic de-a face cu crima.

— Întocmai, spuse Poirot.

Rămase pe gânduri, bătând darabana cu degetele în masă.

— Colonelul Arbuthnot fumează pipă, spuse, uitându-se la ceilalţi doi. În compartimentul lui Ratchett am găsit un curăţitor de pipă. Ratchett fu-mă numai trabuc.

— Crezi că…?

— El e deocamdată singurul care a recunoscut că fumează pipă. Pe de altă parte, a auzit de colonelul Armstrong… Poate chiar l-a cunoscut, deşi nu vrea să mărturisească.

— Crezi deci că e posibil ca…?

Poirot clătină energic din cap.

— Tocmai, e imposibil, cu totul imposibil, ca un englez onorabil, cam prostănac şi cinstit, să-şi înjunghie un duşman de douăsprezece ori! Nu vă daţi seama cât de imposibil e?

— Asta-i psihologie, remarcă Bouc.

— Şi trebuie să ţinem seamă de psihologie. Această crimă are o semnătură şi e limpede că ea nu aparţine colonelului Arbuthnot. Dar să trecem la următorul pasager.

De data asta Bouc nu mai pomeni de italian, dar nu se putu împiedica să nu se gândească la el.